„Istoria apelor” de Maja Lunde este al doilea roman al tetralogiei scriitoarei norvegiene despre transformările profunde ale planetei din cauza acțiunilor nocive ale oamenilor. Despre „Istoria albinelor” am scris într-un număr anterior al revistei Golan, celelalte două romane ecologice fiind „Ultimii cai din stepă” și „Visînd la un copac”, toate patru fiind publicate în limba română la Editura Humanitas Fiction.
Dacă în „Istoria albinelor” scriitoarea norvegiană Maja Lunde folosește trei linii de subiect din trei epoci și continente diferite, în „Istoria apelor” avem două linii de subiect, una din prezent și cealaltă din viitorul destul de apropiat (2041) – și ambele au loc în Europa. Dacă în prima linie de subiect natura mai e așa cum o știm („Nimic nu putea stăvili apele, pe care le puteai urmări de la stînci pînă la fiorduri; din zăpada care cădea din nori şi se aşternea pe vîrfurile munţilor, pînă la aburul care se ridica deasupra mării, transformîndu-se din nou în nori. În fiecare iarnă gheţarul creştea, acumula zăpadă, în fiecare iarnă creştea aşa cum trebuia, şi în fiecare vară se topea, se scurgea, se transforma în picături, picăturile se adunau în pîrîiaşe, conduse de gravitaţie, şuvoaiele se contopeau şi se transformau în cascade şi în rîuri”), în linia de subiect din viitor e secetă și foc și nu plouă absolut deloc, apa fiind mai valoroasă decît orice altceva, fiindcă fără apă omul nu are cum să reziste.
Protagonista din prima linie de subiect, Signe, este ziaristă, scriitoare și, mai ales, activistă care a luptat toată viața – încă din copilărie – împotriva distrugerii naturii. S-a născut și a crescut în Norvegia, într-un peisaj care îți taie respirația, lîngă ghețar, cascade, fiorduri, păduri, sub un munte, pe malul unui rîu. Părinții lui Signe s-au certat și s-au despărțit din motive ecologice. Mama, Iris, era bucuroasă că a putut să aprobe ca rîul Breio să fie captat în țevi, pentru ea rîul fiind „doar apă”, iar tatăl, Bjorn, i-a reproșat că ea și cei ca ea nu știu ce fac, că midiile de apă dulce sînt pe cale de dispariție, mierla de pîrîu își depune ouăle doar lîngă rîu etc., etc. Signe înțelege importanța protejării naturii și e de partea tatălui trup și suflet. Tot din cauze ecologiste se ceartă cu iubitul, chiar cînd era gravidă, dar a scăpat și de el, și de copilul lui, avortînd – atît de tare s-a supărat pentru că Magnus s-a lăsat angajat de mama lui, care acum e soția inginerului care exploatează natura în dauna tuturor („Apa avea o putere şi o forţă pe care eu le crezusem invincibile. Dar nu mai credeam asta, nu în mîinile oamenilor, în faţa excavatoarelor, a ţevilor de oţel, a tunelurilor, nu în faţa veniturilor cîştigate din concesiune, a industrializării şi a statului care oferă asistenţă socială gratuită”). E un caz care mi-a amintit de Roșia Montană, unde oamenii din localitate, foști colegi de clasă, prieteni din copilărie, neamuri, s-au împărțit în tabere diferite în funcție de interesele materiale și credințele interioare. Dar Signe nu se lasă intimidată și toată viața își urmează calea. Acum, descarcă în mare un vapor plin cu gheață extrasă din ghețarii milenari, pregătită pentru a fi dusă și vîndută la bogătanii din Dubai, gheață pe care aceștia o vînd pe bani grei pentru cei care o vor în paharele lor cu băutură. Păstrează 12 cutii, pe care le duce cu vaporul său, în care locuiește, lui Magnus (care a aprobat distrugerea naturii din locurile natale), ca să i le arunce în față și să-i spună ce are pe suflet (are noua lui adresă, chiar dacă acesta s-a mutat în altă țară).
În cea de-a doua linie de subiect, din viitorul apropiat, David fuge din calea secetei și focului cu soția sa, Anna, și cei doi copii ai lor, Lou și August („Sute de mii de persoane în vîrstă şi-au pierdut viaţa în ultimii ani din cauza căldurii”). Lou era prea grea pentru Anna, așa că David i l-a dat pe August, încă un bebeluș, și a luat-o el pe Lou. Au alergat, au alergat, iar cînd și-au dat seama, Anna și August rămăseseră în spate. I-au căutat peste tot în zadar… De aici încolo David și Lou sînt precum tatăl și fiul din „Drumul” de Cormac McCarthy, care încearcă să se salveze într-un peisaj post-apocaliptic. David și Lou sînt, aparent, mai norocoși, fiindcă găsesc o tabără de refugiați, care la început e destul de civilizată, dar cu timpul toate se înrăutățesc și aici. Mai întîi se împuținează porțiile de mîncare, apoi se poate folosi tot mai puțină apă (foarte puțină și înainte), apoi încep să fugă angajații, iar cei care-i înlocuiesc nu mai sînt deloc prietenoși. Femeia de la Info & Căutări de la Crucea Roșie care dispare e înlocuită de o brută, care în scurt timp dispare și el, apoi nu mai e funcțional centrul. Vin tot mai mulți dubioși, tabăra se umple, se umplu cu gunoi și containerele care nu mai sînt golite, în schimb se termină și mîncarea, și apa și nu mai sînt aduse provizii, iar la un moment dat taberei i se dă foc… Doar că David și Lou nu prea aveau unde să se ducă („Trebuia să fugim, să plecăm de aici. Dar nu ştiam încotro, pentru că războiul venea din sud înspre noi, iar la nord graniţele erau închise. Singura direcţie în care era liber, era înspre vest, dar acolo nu se afla decît oceanul, doar oceanul. Am putea pleca. Dacă reuşeam să ajungem la o barcă. Însă pînă la ocean erau mulţi kilometri. Şi nu aveam apă. Nu puteam să ne aşternem la drum fără să avem apă. Şi, ce era şi mai important, Anna şi August urmau să vină încoace. Asta fusese înţelegerea dintre noi. Mai devreme sau mai tîrziu, trebuiau să vină. Nu trebuia decît să aşteptăm. Să aşteptăm. Să continuăm să aşteptăm”). Dar totul era insuportabil – la propriu, „lumea era pustie: nu mai erau nici oameni, nici animale, nici insecte şi nici plante. Curînd aveau să moară şi cei mai mari copaci, în ciuda rădăcinilor adînci. Nimic nu putea supravieţui în aceste condiţii”.
Planurile se limpezesc doar spre sfîrșit, deși și în restul romanului „rimează”. Tatăl lui Signe merge apăsat și grăbit și micuța Signe abia se ține de el, fugind, tatăl lui Lou merge foarte repede și micuța Lou abia se ține de el, alergînd în spatele lui…
În fine, Signe pînă la urmă îl găsește pe Magnus, doar că nu-i mai aruncă gheața în față, așa cum plănuise, pentru că Magnus a așteptat-o toată viața și au dus în vîrful dealului-munte cutiile cu gheață. Exact cutiile pe care le vor găsi personajele din viitor, ceea ce le va lungi considerabil viața, chiar dacă nu știm care le va fi drumul după aceea…
Un roman foarte fain, care ne îndeamnă să avem grijă de planetă, fiindcă numai așa o vom putea locui și-n viitor, noi, oamenii, o carte care ne atenționează că dacă distrugem natura o să ne fie atît de cald, inclusiv noaptea, încît n-o să putem nici măcar să adormim, iar apa va deveni un lux și nu ne dorim asta. Am văzut deja cu ochii mei ce înseamnă lipsa apei, ni s-a întîmplat în Sardinia, Italia, unde proprietarul pensiunii închiriate și-a cerut scuze că nu mai are apă, fiindcă secaseră și rîurile, nu doar izvoarele.
Lectură plăcută și utilă!
Maja Lunde, „Istoria apelor”, Editura Humanitas Fiction (Trad.: Ivona Berceanu)
