În 1945, filosoful Karl Popper publica Societatea deschisă și dușmanii ei în care vorbea, printre altele, despre paradoxul toleranței. Paradoxul este simplu: dacă o societate e foarte tolerantă cu persoanele intolerante, riscă să îngăduie apariția (și dominanța) principiilor intolerante. Ceea ce duce la prăbușirea toleranței, dacă societatea e dominată de principii intolerante. Cu alte cuvinte, o societate, să zicem democratică, își dorește să fie tolerantă: cum e și normal. Dar unde trage linie? Dacă aceasta își extinde bunăvoința celor care sunt agresivi și extremiști (pentru că, în definitiv, și ei au dreptul de a-și exprima opiniile și a-și exercita libertățile), atunci riscă să se transforme, să se modeleze poate până la exterminare sau, în orice caz, până la modificarea statutului său democratic pentru că ce societate democratică este de fapt extremistă și controlată de ură? Și, în același timp, ce democrație poate să astupe gurile cu bandă adezivă, să tragă un zid impenetrabil între bine și rău, între tolerant și intolerant, atunci când aceasta trebuie să fie o societate deschisă, unde libertatea de expresie și acțiune trebuie tratată cu o anumită sfințenie? În teorie, lucrurile par a fi mai simple. Creezi legi. Reguli. Tot felul de reglementări clare cu punctulețe, 1, 1a, 1b, 1c, articole, aliniate, ordonanțe de urgență ș.a.m.d. În practică, însă, vei descoperi că lucrurile nu sunt atât de ușoare. Despre astfel de lucruri, cum se bate teoria cu practica, cum exemplele se pot reduce ad infinitum și cum îndoiala se strecoară vertiginos prin fiecare crăpătură, vorbesc studenții la Filosofie încă din primul an, de obicei chiar la Introducere în Filosofie. E un exercițiu frumos, stimulant intelectual, distractiv și enervant deopotrivă pentru că mereu se găsesc argumente contra, mereu e o piedică în fața tragerii concluziei pe care altfel sigur o credeai evidentă, de bun simț. Ce să fie atât de complicat?
Poate că pentru prima oară de când trăiesc eu, am ocazia să văd societatea românească desfășurându-se ca un seminar la Filosofie scăpat de sub control. Acolo unde, în locul mecanismelor de gândire și argumentare critică, studenții, fiind în primul an și deci mai având multe de învățat despre astfel de mecanisme și proceduri, se aruncă cu replici tăioase, uneori neverosimile, încărcate de emoție mai degrabă decât de logică. În astfel de momente e aproape prea ușor să spună „dar e scos din context”, „dar de fapt eu n-am zis asta,” „oricum totul e relativ”, „și cu ce e mai bun argumentul tău?”, „tot aia, oricum nu se schimbă nimic”. Iar astfel de replici nu încearcă continuarea sau deschiderea dialogului, ci mai mult un soi de zeflemea și reducerea la tăcere, dacă nu la isterie și absurd, replicile celorlalți te calcă pe nervi, te enervezi, tot ce vrei e să ai dreptate și să fi ales corect pasajul argumentativ. Calea ta e logică, argumentele tale, puternice și poate că e ceva în neregulă în sine cu întrebarea. La o adică, ce atâtea întrebări și situații absurde?! Situația ar trebui să fie clar. E A sau B. Evident, fiecare crede una dintre ele. Și, tot evident, fiecare crede că are dreptate și că A sau B e Adevărul, ele se exclud, la fel ca toleranța și intoleranța, nu pot fi adevărate și corecte simultan și nici măcar separate de spațiu și timp. Este A. Sau este B.
Citesc acum Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat de Jacqueline Harpman. Este o distopie scrisă de o scriitoare belgiană, publicată inițial în 1995. Cartea începe așa: patruzeci de femei sunt închise într-o cușcă, în ceea ce ele cred a fi un beci. Deși unele dintre ele au fost închise la maturitate, nu-și mai amintesc mare lucru din viețile pe care le-au trăit înainte de această întemnițare. Singura diferită este o adolescentă care a fost aruncată aici când era copil și care nu-și amintește deloc viața dinainte, nici măcar rămășițele nostalgice care populează mințile colegelor ei de celulă. Și le urăște. Ea are o sete de cunoaștere pe care celelalte n-o împărtășesc și atitudinea lor secretoasă o irită, le consideră proaste, de ce nu îi răspund la întrebări? Nu înțeleg ele oare că ea, care n-a cunoscut nimic, care nu știe nimic în afară de această cușcă, are nevoie să știe? Este un mit al peșterii foarte interesant lucrat, mai ales că ieșirea din peșteră este, contrar principiilor platoniene, mai puțin victorioasă. Nu este dezamăgitoare, dar nu oferă cunoașterea imediată, ci mai degrabă o perspectivă dezolantă, apocaliptică. Personajul nu are nume, nimeni nu i-a dat unul, nu știe nici măcar ea cum o cheamă. N-a cunoscut nici toleranța, nici intoleranța, nici democrația, nici opusul ei. În cușcă nu era nimic, doar un corp care încerca să existe și să devină el însuși. Ea, care la început nu știe nimic, ajunge să fie capabilă să formuleze acest gând: Să existe oare în travaliul memoriei o satisfacție care se nutrește singură, iar ceea ce îți amintești să conteze mai puțin decât efortul de aducere aminte? E tentația mare de a te întreba dacă nu-i mai bine să n-ai memorie. Ca acest personaj, să nu știi ce-a fost, ce e afară cu adevărat. Dar e în același timp imposibil să faci asta, pentru că a citi o distopie în timpul în care frica, frustrarea și demoralizarea plutesc prin aer din cauza realităților pe care le trăiești, înfrunți, nu e neapărat un demers care aduce cu sine un sentiment liniștitor. Din contră, te agăți de ce spune personajul și te întrebi dacă nu cumva sunt printre persoanele cu convingeri opuse de-ale tale care fac acest exercițiu bizar al memoriei. Acest travaliu este bazat aproape în întregime pe experiențe personale. Nostalgia reală a unor timpuri care nu mai sunt sau nostalgia închipuită ale unor timpuri pe care nu le-ai trăit și le vrei — înțelegerea lor nu e fundamentală, doar senzația aia care, cu siguranță, îți aparține în întregime. Ce e mai bine, ce e mai frumos decât a auzi pe cineva spunând fix ce gândești și ce vrei tu de la viață? De exemplu, dacă tu crezi cu tărie că nu a existat niciodată COVID și ignori toate știrile de pe site-urile importante (în care, evident, nu ai încredere) și urmărești cele mai obscure surse (care confirmă ceea ce tu credeai deja!), și vine o persoană publică care spune: ce e domne, aia? Nu există, ne-au mințit! Te încălzești instant pe dinăuntru. Ai crezut că B e adevărat și cineva îți spune că B e adevărat în mod neechivoc. Te simți nu doar fericit, nu doar mulțumit, ci acceptat. E firesc. La fel cum și cineva care crede A, dacă i se zice: de mâine, femeile vor avea putere asupra propriului corp fără ca noi să mai zicem ce să facă cu el!, s-ar bucura la fel, ar spune, în sfârșit, era și timpul și ar sărbători. Și, pentru mulți, mare diferență între aceste două exemple nu ar fi. Pentru că ei cred cu tărie B, respectiv A, și atunci sunt dispuși să caute afirmații care să le întărească convingerile aferente. Uneori prin violență verbală, alteori fizică. Și cum tragi linie ca societate? Cine poate fi cu adevărat obiectiv atunci când convingerile personale se amestecă și se ciocnesc și incită nu doar la violență, ci la dezbinare, rupere, la ceva aparent imposibil de reparat? Pot să înțeleg de ce oameni publici ca Dan Negru au apărut să povestească aceste mici anecdote de pe timpuri când, din cauza unor convingeri politice, s-au despărțit de niște prieteni, prietenii între timp au murit și ei au rămas cu regretul ăsta că… pentru ce s-au certat? Nu a fost bine. E o înțelepciune care vine cu vârsta și cu timpul, e o înțelepciune care pe mulți îi va înduioșa și poate că se vor mobiliza să nu se certe cu familia și prietenii lor pentru niște politică. De mâine, viețile noastre își urmează cursul, chiar merită să ne certăm cu cei pe care-i iubim cel mai mult?
În ceea ce mă privește, nu am trăit niciodată nimic la fel de important din punct de vedere istoric și politic. Nu am simțit, până la 31 de ani, niciodată sentimentul de frică în țara mea — nu cu adevărat. România mi s-a părut mereu o țară frumoasă, chiar și atunci când eram foarte tânără și o criticam. Aveam același demers apofatic: spunând ce nu este, spuneam de fapt ce este, criticând anumite aspecte sociale, îmi declaram dragostea. Îmi place mult să vorbesc și să scriu în limba română, să ajung în orașe în care n-am fost niciodată, să glumesc cu persoane din alte zone că limba se vorbește „cel mai curat” în Sud pentru că noi n-avem accent. Îmi place când cineva face o glumă despre cum simbolul României constă în mici cu pâine și muștar, cu o halbă de bere alături, îmi plac și micii, mă simt acasă aici, îmi plac dialectele și regionalismele bizare, cum unii spun papuci oricăror încălțări și alții zic „a chiti” la a împături haine. Lucrurile astea mici sunt absolut de neînlocuit, nu-mi imaginez cum aș putea să le experimentez în altă parte. În urma acestei despărțiri de opinie, am avut un demers invers: în loc să mă gândesc la tot ce nu, m-am gândit la toate lucrurile frumoase și, paradoxal sau nu, asta m-a întristat și mai tare. Aș vrea să spun cu înțelepciune că asta nu mă supără, că a vedea cum cineva alege orice altceva, dar nu democrația, nu mă mâhnește. Aș vrea să spun că nu am fost dezamăgită de apropiați, că n-am pus la suflet, că n-am rupt legături, aș vrea să spun că orice s-ar întâmpla, suntem în asta împreună. Dar, din păcate, mi-e greu să spun, darămite să scriu, astfel de lucruri. Poate că sunt imatură. Sau, cum spunea scriitorul Alex Moldovan pe Facebook, acest vechi hub al exprimării politice (cel nou fiind TikTok, desigur), Și mai lăsați-mă, frate, cu prieteniile care se strică din cauza politicii. De la ce să ne certăm, de la surprize cu fotbaliști, de la mărci de bere? Nu tre să fim toți prieteni, nici n-ar fi OK. Poate că are dreptate, chiar și sub glazura umorului. Pentru că în astfel de momente îmi amintesc ce spunea Karl Popper, mă gândesc la paradoxul toleranței. Unde să tragi linie? Cine poate spune? Atunci când există legi clare, cum, de exemplu, este interzis prin Constituția României să promovezi în vreun fel nazismul (incluzând aici gestul oribil, binecunoscut, executarea lui în public fiind ilegală), avem ceva concret: știm că aici se trage o linie ne putem simți în siguranță. Dacă, ipotetic, pur ipotetic, această lege se încalcă, iar măsurile nu sunt imediate și orice fel de afirmații similare sunt „pedepsite” cu un „posibil” dosar penal, încrederea în aceste legi s-ar putea să se surpe, încep să apară semne de întrebare, frică, frustrare. Și atunci te întrebi dacă e într-adevăr așa greu de tras linie. Dacă nu cumva asta e doar o capcană, așa cum o întindeau și profesorii de Filosofie în anul I studenților: să le testeze capacitățile și reacțiile (de gândire critică, de argumentare logică). Când se desfășoară în siguranța unui seminar, după care toată lumea iese la o bere și continuă discuția distractivă care-i face, inevitabil și chiar scuzabil, să se simtă deștepți, această capcană e o capcană aproape hrănitoare. Atunci când ea se întâmplă în realitate, în viața ta de zi cu zi, nu are nimic distractiv în ea. Dacă un om nu are capacitatea de a distinge între fake news și realitate, dacă e mai dispus să creadă că nu există COVID decât să creadă oamenii de știință care au muncit, poate unii fără somn, să creeze un vaccin care să salveze viețile a milioane de oameni, dacă e mai ușor să crezi că ceaiul de coadă de șoricel vindecă pneumonia decât Azitromicina, atunci poate că nu e vina lor. Poate e vina sistemului de educație. A TikTok-ului. A dezamăgirii sociale persistente. Poate că este deziluzia capitalismului. Poate că e nostalgia comunismului. Pot fi multe variante — și aici nu e vorba despre partide și oameni politici, ci despre oamenii care votează și care își doresc o „schimbare” în viața și societatea lor. Oameni care, posibil, iubesc România așa cum știu ei mai bine — deși, ar spune multe voci, e aproape un oximoron să spui că-ți iubești țara, că ești patriot, normal, cum altfel s-ar putea întâmpla lucrurile, ce argument e ăsta? Poate că este eșecul nostru, al tuturor, este greu de spus, poate că am căzut în paradoxul toleranței și suntem incapabili să distingem, să tragem linie, să creăm reguli clare care să nu pericliteze libertatea nimănui. Poate. Nu știu dacă sistemul educațional românesc mi-a tăiat șansele unei educații bune — ce știu este că am avut grijă ca asta să nu se întâmple. Și că nu e nimic frumos sau înfloritor în ce scriu mai departe. Că, deși știu că putem vorbi despre multe eșecuri obiective și că este dificil, dacă nu inuman, să arătăm cu degetul oameni care fac tot ce știu și pot ei mai bine, indiferent dacă rezultatele sunt bune sau proaste, totuși nu mă pot abține să mă simt trădată de toți românii care aleg ura în locul empatiei. Nu mă trădează și nu mă îndurerează diferența de opinie și încercarea argumentării, le înțeleg frustrările și furia, le înțeleg neputința, dar ceea ce refuz să înțeleg este intoleranța și ura cu care împroșcă și pentru care, în acest moment, nu-i pot ierta. Poate într-o zi, când voi fi bătrână și voi fi avut timp să reflectez mai mult la natura umană. Astăzi, totuși, mă simt trădată și nu am crezut că mă voi simți vreodată trădată în propria mea țară de semenii mei. Avea dreptate Maria Ressa, luăm democrația de-a gata, așa am făcut-o întotdeauna eu, dar, mai grav de-atât, am luat posibilitatea dialogului și înțelegerii de-a gata, am crezut că oamenii, în toată frustrarea și pseudoștiința care le populează viziunea, vor trage linie în fața intoleranței, vor ști că una e să crezi ceva, cu totul alta să urăști și să acționezi pe baza acestei uri.
Text publicat în varianta electronică a Revistei Golan #14, ediția de iarnă 2024-2025.
