Misoginism internalizat
M-am trezit de dimineață și am ales violența. Unde violența este să scriu despre misoginismul internalizat al femeilor. Nu cred că există prea multe lucruri care mă enervează la fel de mult cum mă enervează să aud pe cineva spunând că cel mai rău lucru e când „o femeie se mănâncă pe alta mai rău decât o fac bărbații”, că „femeile sunt invidioase una pe alta” și că „ele sunt cele mai rele unele cu altele”. Nu spun că nu există un sâmbure de adevăr în toate astea, pentru că e o realitate cu care ne confruntăm. De fapt, s-a întâmplat ca citind și discutând cărți despre societăți cu o religie islamică unde femeile sunt foarte dure unele cu celelalte, să înțeleg de ce cititorii spun lucruri ca, „dacă și ele au trecut prin aceleași greutăți, de ce sunt așa rele și neînțelegătoare cu fiicele și nurorile lor?” E o întrebare legitimă, dar pentru mine nu a constituit prea multă vreme o enigmă.
Sigur că, odată ce se ridică vălul pâclos al patriarhatului în care ne-am născut și am crescut cu toții, indiferent dacă suntem femei sau bărbați, începi să te întrebi de ce unele lucruri sunt așa cum sunt. E absolut ilogic, îți spui la un moment dat, ca o femeie să fie împotriva femeilor. Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu alegerile recente din România unde candidatul cel mai iubit a fost un bărbat care nu susținea drepturile femeilor și au existat (probabil există încă) femei care l-au susținut, ți se face pielea de găină. În frunte poate cu soția sa care pare a fi una dintre cele mai acerbe victime ale misoginismului internalizat, dacă analizăm puțin lucrurile toxice pe care le-a spus de-a lungul timpului, ca de exemplu încercarea de a minimaliza forța și importanța femeilor și a sugera că singurul mod corect prin care o femeie poate naște e natural, când ea însăși a născut doar prin cezariană. E ciudat să te gândești că o femeie o să voteze, de exemplu, un bărbat care spune, în linii mari, că rolul femeii nu e să conducă, treaba ei se află în altă parte, nu poate să facă față conducerii. Este bizar și contradictoriu, mai ales dacă ne gândim la prim-ministra Italiei, Giorgia Meloni, care este ea însăși o parte a extremei drepte și care are probabil niște viziuni similare cu candidatul preferat de români la alegerile prezidențiale din turul unu, acum anulat, cel puțin în ceea ce privește cenzura presei. Doamna prim-ministru a Italiei este văzută de un cercetător al extremismului politic, Pietro Castelli Gattinara, ca fiind un fel de Viktor Orbán pe steroizi. E cel puțin bizar, în astfel de condiții, nu doar să afirmi, ci și să crezi că o femeie nu poate fi într-o funcție de conducere — iar cele care susțin o astfel de viziune, adică sunt de acord cu ea, sunt ele însele bizare în gândire, poate chiar inconsecvente. A vota cu o astfel de viziune nu înseamnă în același timp a admite că, fiind femeie, ești limitată și nu poți participa la viața politică într-un mod similar cu bărbații?
Este contraintuitiv să susții pe cineva care crede că ești proastă sau incapabilă, ai zice că aici lucrurile sunt clare. Dar avem exemple de misoginism internalizat care nu sunt deloc la fel de clare. Și cred că aici devin lucrurile dificile. Voi lua tot un exemplu la îndemână și care se potrivește cu discursul politic din ultima vreme. Nu o să mă refer la avort, ci la naștere. Nu la dihotomia naștere naturală versus naștere cezariană, ci la actul nașterii în sine care, pentru multe femei, constituie darul suprem de la Dumnezeu, puterea absolută și totodată ceea ce le face superioare bărbaților: pentru că doar ele pot crea viață. Și, deci, au această superioritate la îndemână, chiar dacă sunt supuse sau subordonate bărbaților din viața lor și/sau societății patriarhale. Cu alte cuvinte, în timp ce lasă bărbatul să ia decizii externe „importante” care țin de bunăstarea familiei (deși e greu de spus dacă asta se întâmplă) sau, în orice caz, femeile își lasă bărbații să se ocupe de lucrurile așa-zis importante, ele se ocupă cu creșterea și educarea acestor vieți noi pe care le-au adus pe lume. Și se întreține un sentiment de superioritate inconsecvent: în timp ce sunt de acord că bărbatul este superior, în același timp cred că ele sunt superioare pentru că au născut și asta nu poate fi niciodată înlocuit cu altceva. Foarte greu este să determini unde se înfiripă aici contradicția, poate doar printr-o analiză mai profundă a modului în care se desfășoară astfel de relații tradiționaliste în societatea patriarhală și ar trebui să prelungesc exemplul prin introducerea unui contraargument pe care l-ar da poate cineva la ideea că societatea ar fi condusă de bărbați: dar nu e de fapt o societate matriarhală dacă te gândești cum e construită familia? Sigur, bărbatul se consideră superior, dar femeia e cea care trage sforile pe la spate, ea educă copiii, ea ia decizii de care-l convinge apoi pe bărbat, îl manipulează și chiar minte, dacă e necesar, să ajungă la concluzia pe care și-o dorește. De câte ori nu am auzit de o situație de genul: copilul vrea ceva, îi e frică să-i spună tatălui, așa că mama îl ia cu binișorul până-l convinge. Despre astfel de lucruri vorbește extrem de pertinent Bell Hooks în „feminismul e pentru toată lumea” și am fost din prima de acord cu ea. De dragul discuției, o să fac puțină lumină aici și o să spun: nu, asta nu înseamnă că trăim într-o societate matriarhală, ci că trăim într-o societate patriarhală unde femeile au învățat de-a lungul timpului să dezvolte mecanisme, uneori de supraviețuire, alteori de conviețuire, câteodată de cucerire. Înșelăciunea, seducția, cum vrei tu să numești aceste „arme”, sunt un produs natural al îngrădirii libertății femeilor, a unei societăți patriarhale care le minimalizează importanța, și atunci, dacă vrei, au dezvoltat mecanisme deștepte de păcălire. Ele nu sunt indicatorul matriarhatului, ci o consecință a patriarhatului, la fel cum este și misoginismul internalizat. Nu poți spune în același timp că bărbatul e un conducător mai bun și în același timp să țeși ițele și să tragi sforile cu iscusință pe la spate — sigur că poți să fii necinstită, să spui una și să faci alta, pentru a supraviețui, un lucru pe care, oricât de imoral, mereu l-am admirat. Dar este dificil de spus dacă asta e realitatea pentru un număr foarte mare de femei, aș zice că mai degrabă cele două viziuni coexistă și pentru cineva care vede influența societății patriarhale, acest lucru este vizibil, enervant și dureros.
Societatea patriarhală și consecințele ei
Bine! Bine. Să zicem că trăim într-o societate patriarhală, o să zici, să zicem c-ai dreptate, și ce legătură are asta cu răutatea femeilor una pentru cealaltă? Nu cred că o să-ți placă prea mult teoria mea, poate pentru că este simplistă. Nu spun poate prea mult când spun „e o consecință directă a societății patriarhale”, așa că o să scriu asta mai detaliat, cu alte cuvinte. Vorbesc pentru generația mea, milenială, sper că lucrurile se mai schimbă cu copiii noștri, poate și cu generațiile mai tinere decât mine. Dar de dragul argumentului, mă voi plasa strategic aici, ca cineva născut la începutul anilor ‘90. De când ne naștem, ni se spun anumite lucruri ca fetițe: cum să stăm, cum să ne purtăm, la ce să avem grijă. Ni se spune să „nu ne purtăm așa, că nu-i frumos”, să fim cuminți, bune, blânzi, să zâmbim, să facem loc, să nu stăm cu picioarele desfăcute. Suntem învățate să nu ne punem în situații periculoase (de exemplu, să mergem singure pe stradă noaptea) pentru că am putea păți ceva foarte rău și am fi în primul rând noi obraznice să facem asta. Dacă mergem cu un mijloc de transport în comun pe o distanță mare, ar fi bine să ne îmbrăcăm cât mai decent, mai ales dacă suntem singure, ca să nu se ia nimeni de noi. Ar trebui să nu răspundem dacă suntem strigate pe stradă. Să ne vedem de treaba noastră. Să avem grijă la lungimea fustei. Și, dacă suntem fetițe, să nu vorbim cu bărbați și băieți mai mari decât noi. Nu ni se spune foarte clar „de ce” în primă fază. Se creează acest mister, acest pericol și această rușine care, pe unele, ne va hăitui toată viața. E o rușine similară celei induse de religie, dar poate chiar mai acerbă, conștiința clară că orice s-ar întâmpla rău, e din vina noastră, am făcut noi ceva. Și această conștiință se țese treptat. Uneori de propria familie, fără rea intenție, de propriile mame, bunici, mătuși care vor să ne ajute și să ne protejeze, să ne spună cum știu ele mai bine că trebuie să ocupi cât mai puțin spațiu pentru a nu fi rănită, ele știu suficiente, au trăit într-o societate chiar și mai patriarhală decât cea în care trăim noi, sfaturile lor nu sunt venite din vreo teorie obscură, ci din experiență. Dar chiar dacă această narativă lipsește în familia restrânsă, societatea nu va întârzia s-o aprovizioneze corect. De la familia extinsă, la școală și la toate celelalte medii pe care le frecventăm. Pe măsură ce creștem, înțelegem că unii ne văd ca pe niște obiecte, fie că știm să verbalizăm asta sau nu. De la prima privire a unui bărbat care se lasă de sus în jos și de jos în sus, măsurându-ne ca pe o bucată de carne la piață. Spune-mi că n-ai trăit asta niciodată, ca femeie, ca fată și o să îți spun că ești norocoasă sau ți-a fost frică să identifici evidentul. Atenție, nu spun că toți bărbații fac asta și că doar asta experimentăm, ci că aceste lucruri se întâmplă procentual destul de mult în viața unei femei. În acest context, suntem hrănite constant cu un tip de rușine, un anumit tip de frică, o fragilitate ciudată și o narativă care uneori se duce în direcția: nu e vina ta, dar așa stau lucrurile și trebuie să te păzești. În același cadru vei auzi întotdeauna că nu te poți baza nici pe femei, pentru că ele sunt rele. Trebuie să-ți vezi de ale tale. Ți se va spune, poate rar explicit, că femeile sunt cele mai mari dușmance ale tale, mai ales femeile în vârstă care îți vor tinerețea și ți-o invidiază. Nu e nevoie să crezi toate astea, pentru că le vezi în societate. Descoperi că e adevărat, femeile chiar sunt rele unele cu altele și poate că, în acest cadru, crescută și educată de patriarhat, nici n-o să te întrebi de ce e așa. O să crezi că e o chestie naturală.
Eu nu cred că este. Este un produs, o consecință a hranei pe care-o primim de la cele mai vârste fragede. Suntem învățate să ne urâm una pe cealaltă pentru că trebuie să fim slabe și frumoase și deștepte și, efectiv, cele mai bune dintr-o cameră plină de femei, pentru că doar așa vom avea șansa să captăm atenția celor mai interesanți bărbați sau a celor mai bune oportunități. Ni se spune de mici că trebuie să avem grijă cum arătăm și să fim întotdeauna poziționate nu cu privirea pe noi înșine, ci cu privirea spre ceilalți, cum ne văd, cum ne percep, cum ne plac aceștia. Se creează o competiție la care nici nu știi că iei parte până nu ești înăuntrul ei și atunci când încerci să-i identifici rădăcinile, nu știi de unde să le iei. O să crezi că, da, e natural, așa suntem noi. Despre asta vorbește foarte pertinent, cum ziceam, și Bell Hooks în „feminismul e pentru toată lumea”, dar și Susan Sontag în „despre femei”, mai ales în eseul ei excelent despre îmbătrânire, scris în 1970 și dureros de valabil și în 2024. Nu spun nimic nou. Spun doar că, atunci când aud argumentul acesta, că femeile sunt rele unele cu altele, mai rele decât bărbații, mi se pare unul dintre cele mai îngrozitoare lucruri. Suntem victimele misoginismului internalizat, și noi, dar și bărbații. În același timp, aceasta este una dintre cele mai nocive metode de a ne întoarce și mai mult una împotriva celeilalte. Și un mod total insuportabil prin care să se atragă atenția de la toată violența pe care o pățesc femeile în societate din cauza bărbaților. Să luăm exemplul Prietenei mele geniale, de Ferrante, acolo unde am citit pentru prima dată cel mai bine ilustrat conceptul de „prietenie” cu care am crescut noi — această invidie născută așa zis natural între două fete, o invidie care roade, o luptă pentru băiatul ăla, toate acestea hrănite de societate și având darul tragic de a ne muta privirea de la violențele adevărate prin care trec femeile. Cu alte cuvinte, e ca și cum ai spune că n-au unde altundeva să-și îndrepte furia și, ca să nu se răzvrătească împotriva societății sau a abuzatorilor, se răzvrătesc împotriva altor femei pe care le pot răni cu adevărat. Când o femeie e înșelată, nu se gândește că cine a trădat-o cel mai mult e partenerul ei (care i-a jurat credință), ci o femeie pe care poate nici n-o cunoaște. Un lucru care mereu mi s-a părut ciudat, chiar și când eram victima misoginismului. Ce legătură are femeia aia cu tine? Cel care a greșit e partenerul tău, nu o femeie necunoscută. Da, e dreptul tău s-o urăști, dar de trădat, nu ea te-a trădat, dacă n-a fost prietena ta, nu are nicio legătură cu tine. E imoral? Da. Dar ea a făcut lucrul cel mai rău? Aș zice că nu. Lucrul cel mai rău l-a făcut partenerul. Această obsesie de a ierta bărbații și a da vina pe femei, într-un exemplu ca ăsta, e o demonstrație exactă, practică, a misoginismului internalizat ca o consecință a patriarhatului.
O dobitoacă nu e întotdeauna doar o dobitoacă
Există misoginismul internalizat la femei? Da. Sunt femeile invidioase unele pe altele, mai ales din motive de frumusețe și tinerețe, uneori și de carieră? Cu siguranță, da. Nu că bărbații n-ar fi invidioși unul pe altul, sunt atât de multe variabile. Suntem misogini și misogine? O, da, și încă cât. Dar în același timp, nu poți să-mi spui că cel mai toxic lucru care se întâmplă în societatea noastră e răutatea educată de patriarhat dintre femei. Nu când femeile sunt abuzate și maltratate la ele acasă de partenerii lor. Nu când femeilor le e frică să meargă singure pe stradă. Nu când există țări pe planeta asta, în anul 2024, care vor să legalizeze căsătoria cu fetițe de 9 ani (adică să facă abuzul și pedofilia legale), nu când există țări care interzic femeilor să vorbească sau ca la noi, în România, când un candidat la prezidențiale își poate permite să spună că femeile sunt incapabile să conducă, în vreme ce știm că există profesori care curtează și chiar abuzează minore și nu pățesc nimic. Vrei să spui că dintre toate acestea, cel mai rău lucru e că femeile sunt rele unele cu altele pentru că așa au fost învățate? Vrei să spui că, dacă ai avea de ales între faptul că ne e frică să ne lăsăm fetițele singure pe stradă și răutatea dintre femei, ai alege-o pe a doua ca fiind mai rea? Aș râde, dar nu pot.
Misoginismul internalizat e o boală a patriarhatului, cât și o consecință — un indiciu că trăiești într-o societate sexistă și patriarhală. Și o primă manieră prin care să identifici asta e să subliniezi contradicțiile, ca în exemplele pe care le-am formulat mai sus. Bărbații dau legi cu privire la libertățile corpurilor femeilor, dar în același timp spui că avem „matriarhat” pentru că femeile conduc din spate familia? Spui că femeile sunt „superioare” că pot naște, dar în același timp votezi un bărbat care spune că femeile sunt inferioare? Auzi lucruri ca „femeile sunt cele mai rele unele cu altele” și primul tău gând e că asta e cea mai rea chestie din societatea în care trăiești? Acest comportament în sine este contradictoriu. Și știu că mulți bărbați se vor enerva citind — pentru că, la urma urmelor, îl vor vedea ca pe un afront personal (nu este, dar înțeleg sentimentul). Am auzit și femei și bărbați spunând: vorbești numai despre femei ca victime, dar niciodată despre cum suferă bărbații în societatea asta, că n-au dreptul să-și arate emoțiile și sunt forțați să facă bani și să aibă o carieră mult mai mult decât femeile, ca ceva care le dă valoare în sine. E adevărat, e o altă consecință a patriarhatului, dar întrebarea e: de ce reacționezi așa agresiv? Cine a spus că nu putem vorbi și despre asta? De ce simți nevoia să aduci în discuție nedreptățile prin care trec bărbații în societatea patriarhală atunci când vorbim despre violența împotriva femeilor? De ce, atunci când auzi cuvântul feminism, te încrunți și te gândești că exagerăm sau, ca femeie, îți spui că tu nu ești feministă pentru că feminismul nu ia în considerare bărbații. Că e fals e puțin spus, ci păstrează aceeași logică a acestui misoginism internalizat. Avem impresia că e cel mai rău lucru, că femeile sunt rele unele cu altele (și e un lucru foarte rău, însă educabil și nicidecum cel mai rău din societatea noastră). Nu e doar fals să spui asta, este aproape un mecanism de evitare a discuției. Feminismul adevărat include toate problemele patriarhatului: misoginismul internalizat al femeilor și bărbaților, dar și nedreptățile prin care trec bărbații (evident, indiscutabile).
Lea Ypi scrie în Liberă despre spulberarea iubirii pentru comunism, odată ce-a ieșit din el și a înțeles ce era de fapt, dar și despre deziluzia capitalismului. Îndrăznesc să cred că senzația pe care o experimentăm este similară cu cea în fața eșecului unui sistem politic în care am crezut. Credeam că știm bine că femeile se urăsc una pe alta, dar e poate dureros să înțelegem că am fost învățate, învățați și educați să fim duri cu femeile, deziluzia constă în măsurarea propriilor atitudini, a trecutului nostru și a asumpțiilor făcute de-a lungul timpului. Trebuie să afirmăm, odată ce ajungem aici, și eu am fost misogin/ă și n-am știut că sunt. Femeile nu sunt intrinsec mai rele unele cu altele, ci le este hrănită această atitudine de societate. Atunci când spui că ăsta e cel mai rău lucru, întreții, crești această prejudecată, ajuți la educarea misoginismului. Elana Ferrante spune la un moment dat într-un text din „Invențiile ocazionale” (Femeile odioase)că e întrebată adesea de ce ia partea unei (femei) odioase. Și spune „În mod deliberat, refuz să vorbesc de rău pe o altă femeie, chiar dacă m-a ofensat în mod inacceptabil” (pag 43) și „Să ne manifestăm pe noi înșine cu un efort de autonomie necesită o vigilență nemiloasă a noastră față de noi. De aceea mă simt aproape de toate femeile (…), mă recunosc în cele mai bune la fel ca în cele mai rele. E oare posibil, mi se spune uneori, să nu cunoști nici măcar o dobitoacă? Cunosc, desigur, e plină de ele literatura și viața de zi cu zi. Dar, în cele din urmă, mă situez oricum de partea lor.” (pag. 45)— iată o expresie pe care unii o vor considera ca aparținând feminismului radical. Dar este? A fi de partea femeilor e ceva ce trebuie să învățăm. Și s-ar putea ca în această fază a feminismului, să trebuiască să sacrificăm tocmai asta, să punem deoparte această așa zisă justiție, tare crudă și îndreptată doar înspre femei, să nu fim noi cele mai critice judecătoare ale lor sau să păstrăm această discuție între noi. E poate o treabă internă — a fi împotriva femeilor într-un mod public hrănește misoginismul, îl udă ca pe o plantă care înflorește la fiecare critică. Într-o societate ideală, nu contează dacă ești femeie sau bărbat, și adesea eu gândesc așa: un dobitoc e un dobitoc, o dobitoacă e o dobitoacă, nu prea contează ce gen e. Însă înțeleg tot mai bine perspectiva Elenei Ferrante — pentru că această societate ideală nu există. O dobitoacă nu e mereu doar o dobitoacă, e întotdeauna ceva mai mult, un afront adus întotdeauna genului.
Data viitoare când cineva îți servește replica „femeile sunt cele mai rele unele cu altele”, te rog să te întrebi de ce spune asta persoana respectivă. Întreab-o de ce e mai rău ca o femeie să fie critică de altă femeie decât ca unei femei să-i fie frică să meargă pe stradă din cauza statisticilor obiective (& experiențelor personale) cu violențele și abuzurile din societate. Întreab-o când a fost ultima oară când unei femei i-a fost mai frică de invidia unei femei decât de un grup de bărbați când era singură pe stradă. Nu o să-ți placă ce spun în continuare, dar femeile nu sunt rele unele cu altele, ci societatea le obligă să fie.
Text publicat în varianta electronică a Revistei Golan #14, ediția de iarnă 2024-2025.
