Ion Barbu este pentru cei mai mulți artistul care a expus în mai mult de 400 de spații expoziționale și care a câștigat numeroase premii naționale și internaționale. Personajul principal din documentarul Planeta Petrila sau graficianul și caricaturistul care a colaborat cu cotidiene și reviste săptămânale ca Academia Cațavencu, Suplimentul de Cultură și Dilema Veche. Omul care a fost distins cu numeroase premii și care a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, în semn de apreciere pentru realizările sale artistice și contribuția la promovarea culturii românești. Pentru mine, Ion Barbu este în pofida tuturor acestor distincții strict omul extraordinar pe care l-am întâlnit cu ocazia unei rezidențe artistice în muzeul I. D. Sîrbu, în Petrila. Nu am putut să nu compar acea realitate a Planetei Petrila cunoscută datorită doumentarului HBO cu acest spațiu atât de viu pe care l-am descoperit între cafele, omlete și colaje realizate în mansarda muzeului, când mă întrebam constant oare de ce stă încă Ion Barbu aici?! Și uite așa el este figura care stă în spatele acestui interviu despre atunci și acum, despre ce facem și pentru cine facem de fapt toate astea.
Ați transformat fostul oraș minier, Petrila, într-o planetă a cărei unică regulă de funcționare pare să fie activismul prin artă. Ce rol a jucat imaginarul personal și colectiv în această metamorfoză?
Pentru orice loc, locșor, loculeț din Petrila eu aveam o proiecție în care acesta s-ar fi putut transforma într-un loc încărcat, cu asupra de măsură, artistic. Cum s-ar spune, imaginarul personal dădea peste margini. Problema n-ar fi, deci, cu persoana mea, ci cu imaginarul colectiv. În lipsa culturii generale, imaginarul colectiv poate să-și imagineze orice în afară de „ce a vrut să spună autorul”. De altfel, el, imaginarul colectiv, a fost foarte… imaginativ în a găsi soluții ca multe dintre realizările imaginarului personal să ia drumul neantului colectiv. Asta e soarta celui care provoacă întrebări versus răspunsuri peste răspunsuri la tot ce mișcă și mușcă-n țara asta.
Este Petrila un loc care să inspire viitoare generații de artiști sau doar unul unde realitatea este pusă mereu sub semnul întrebării?
Artiștii doritori să se inspire din realitățile Petrilei trebuie să mai aibă puțintică răbdare. Din cauza timpurilor nefavorabile, în orașul sus-amintit încă n-a sosit revoluția. Încă se trăiește, social și mai ales cultural, sub semnul realismului socialist. Spunea tatăl lui Ion D. Sîrbu că așa-numita curvă rămâne curvă până moare, iar marxistu’ până-l doare. Ori pe acesta din urmă analizele medicale îl arată mai bine ca niciodată. Să trăiți, tovarășe Marx! Să trăiți bine!
Într-un prezent în care tot mai mulți artiști aleg să plece din țară, ce v-a determinat să rămâneți și să construiți aici contraste care schimbă realitatea? Este refuzul plecării din țară un act de curaj, de încăpățânare sau de iubire față de locurile natale?
Act de curaj? Nu! Încăpățânare? Nu! Iubire față de locurile natale? Nu! Prostie cât încape? Da!
Sunteți creatorul Muzeului Mamei și Muzeului Ion D. Sîrbu (Petrila), al Muzeului Instalatorului Român (Petroșani), Muzeului Poezie(i) din Iași, dar ați vorbit și despre Muzeul de Armă Comparată și Muzeul DADA la Moinești. Spuneați într-un interviu că „orice muzeu este o maladie pusă jos”. Cum vindecă aceste muzee comunitățile sau chiar pe dumneavoastră, ca artist?
Muzeele mele, îmi place să cred, sunt de fapt niște cărți. Aidoma lor, odată citite, odată privite, îți dau șansa să mai adaugi o viață la cea anostă trăită până atunci. Dar, cum există oameni care n-au pus mâna pe o carte, darămite ochii pe un muzeu (conform statisticilor oficiale, nu personale), eu cred că vindecarea acestor oameni poate veni, doar să-mi dea preopinenții măcar o șansă. Doamnelor și domnilor, eu sunt Catena, Dr. Max, Dona și Baba Vanga pentru dumneavoastră.
Muzeele pe care le-ați creat sunt spații profund personale. În ce măsură este prezența acestor muzee un proces de introspecție și redescoperire a propriei identități?
Cum se spune pe la televiziuni: Foarte bună întrebare, vă mulțumesc! Ați intuit exact. Aș putea spune, ca Flaubert vis-a-vis de Emma Bovary, Les musées sont moi! Înțeleg prin asta că îmi place să-mi plătesc datoriile față de mine prin întreprinderi de acest gen. Vreau ca la finalul vieții să fiu, precum România la final de Ceaușescu, cu datorii zero:
– față de Mama care mi-a dat șira spinării: Mother’s Museum;
– față de Ion D. Sîrbu care m-a lecuit de Frica Mare, Frica Mijlocie și Frica Mică: Casa Memorială Ion D. Sîrbu;
– față de România care mi-a dat toate motivele să fiu cu sângele în instalație: Romanian Plumber Museum;
– față de Poezia pe care n-am putut-o scrie niciodată: Muzeul Poezie(i).
Închei cu o amenințare la adresa mea: Da’ mai avem!
Cum vedeți relația dintre artă și poezie în universul muzeelor dumneavoastră? Este poezia un refugiu, o sursă de inspirație sau un mod de a completa mesajul vizual?
În muzeele mele, arta și poezia trăiesc ca într-o familie tradițională. Nu se știe niciodată cine dă și cine primește, cine este învățător și cine este învățăcel, cine este bolnav și cine este tămăduitor, cine și cine.
Petrila este o insulă culturală, o planetă, o periferie culturală a Europei. În ce mod reușește această identitate locală să devină universală prin proiectele dvs.?
PETRILA este… Vorba filozofului: Ce este, este. Ce nu este, nu este! Petrila nu este, dar ar fi putut să fie. Acum, după vreo șapte ani de când mi-am luat lumea-n cap, dar mai ales în picioare, pot să spun – distanța în timp și spațiu îmi permite: Petrila n-a fost acolo, ci atunci! Îmi asum să spun că azi, acolo și acum, Petrila a redevenit, cum ar zice un prozator celebru, o Planetă a mediocrilor.
Cum reușiți să integrați ironia și umorul în inițiativele culturale, într-un context atât de marcat de probleme sociale și economice? Este umorul un instrument de rezistență sau un filtru pentru realitate?
„Umorul este cea mai inteligentă formulă pentru a-i murmura omului, fără să-l bați la cap, să aibă curaj în fiecare zi.” N-am spus-o eu, ci Fratele Radu Cosașu, iar eu fac asta în fiecare zi într-o societate încăcănată de frică.
În documentarul Planeta Petrila, se observă un contrast între trecutul industrial și prezentul artistic. Credeți că arta poate fi un motor real de schimbare socială sau mai degrabă rămâne un mod de a înfrumuseța realitatea?
Și, și! Treci puțin realitatea pe la cabina de machiaj și ai să vezi cum se schimbă de n-o mai recunoști. Aici Crezul lui Creangă rezonează și se completează cu Crezul meu: „În țara asta n-ar fi rău să fie bine”, în țara asta n-ar fi urât să fie frumos. Că binele și frumosul nu pot fi făcute decât cu forța… asta-i altă problemă. FORȚA fie cu voi. FORZA ROMANIA!
Text publicat în varianta electronică a Revistei Golan #14, ediția de iarnă 2024-2025.
