Călătoria mea spre a fi mai prezentă în fiecare aici și acum a început, fără să îmi dau seama, în momentul în care s-a îmbolnăvit mama. Atunci când ți se spune franc de către medici că pentru persoana care ți-a dat viață „șanse de supraviețuire pe termen mediu și lung nu există”, se rupe ceva în tine. O ia mintea razna. Te blochezi. E o glumă. Nu e despre tine povestea asta, nu ție ți se întâmplă comedia. Teroare începe după șocul inițial și negare…
Nu e acesta articolul în care să dezbat pe larg spaima adusă de prognosticul mamei și nici procesul de reinventare care a început după ce am pierdut-o. Însă o să vorbesc despre cum lovitura asta m-a făcut să fiu mai mai conectată la ce trăiesc, decât să stau cu gândul la ce vine. Nici nu am prea avut de ales, la ce carusel de emoții a fost ultimul an petrecut împreună.
Îmi aduc aminte că în primele săptămâni de la aflarea veștii, mintea mea făcea salturi continue în viitor. Mă uitam la ea și tot ce vedeam era o femeie frumoasă, blondă, de 43 de ani, care știam că în curând nu o să mai fie. Mergeam cu autobuzul spre clinica unde făcea radioterapie și nu mă gândeam decât la jale, la înmormântare, la „Ce fac eu fără mamă?”, la „Cum îmi continui viața după?”, la „Sigur o să mor și eu de durere, nu există altă variantă”.
Eram atât, dar atât de furioasă pe viață, pe Dumnezeu, pe oamenii de acasă – din Sângeorz-Băi – care căutau doar controversă, motive pentru care noi familia, cu siguranță, am îmbolnăvit-o. Nimeni nu a înțeles cât de multă presiune au adus cuvintele acestea peste toată drama pe care o trăiam deja, așa cum oamenii nu și-au dat seama nici de răul făcut nelăsându-ne să ne trăim doliul după cum simțim și nu după „cum se face”.
Până la pierdere, cel mai frumos an cu mama
În acest punct începe călătoria mea spre prezență. În perioada respectivă, managerul de la agenția de marketing la care lucram atunci mi-a spus foarte cald: „Să profiți de fiecare clipă cu ea”. Mi s-a părut o glumă proastă în prima fază. Să profit de fiecare clipă era ca și cum m-aș resemna cu faptul că mama o să moară. Dar mamele nu mor niciodată, nu?
Era atâta durere, atâta revoltă în sufletul meu… Dar a avut atâta dreptate Gabi. M-am reîntors cu mintea și cu inima în prezent. Mama era aici. Era încă aici, îmi venea să urlu. Mama era mai frumoasă și mai blândă ca niciodată, mâinile ei mângâiau mai mult ca oricând. Mama credea în mine, mama mă încuraja după ședințele de radioterapie să fiu harnică, să-mi scriu licența, să-mi termin facultatea.
Între cele două operații pe creier, mama a fost bine. A condus mașina, a pus murături în borcane, a venit la ambele noastre absolviri, pentru că în acea vară eu terminasem facultatea și sora mea liceul. S-o vedem acolo, în sală, a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care ni le-a făcut viața. Nici nu mai conta altceva în acele momente, decât că după atâta muncă, mama a apucat să ne mai vadă absolvente. În zilele în care era bine, părea că boala ei a fost numai un vis urât. Însă deși mintea a mai putut fi păcălită, corpul niciodată.
Trauma și frica de a o pierde s-au stocat adânc de tot în corp. Tresăream noaptea când îi visam înmormântarea, mâinile reci, cu luni întregi înainte ca asta să se întâmple în realitate. Când o vedeam de departe, stând cu mașina în gară, așteptând să mă ducă acasă, mă cuprindea paralizia. Știam că sunt printre ultimele dăți când mama avea să mă aștepte. Mă aruncam în brațele ei ca un condamnat care își încarcă plămânii cu ultima gură de aer. Eram mai prezentă ca oricând. Mă lipeam de trupul ei ca de parcă strângând-o mai tare, ne-am fi contopit una cu cealaltă și nu ne-ar mai fi putut despărți nimic.
Vara anului 2022 a fost cea mai frumoasă vară din viața noastră
S-a trăit totul pe clipe. Ei nu i s-a spus niciodată că medicii i-au dat exact un an. Însă era inteligentă. Știu că a simțit asta, însă ne-am strâns în cerc cu toții și am TRĂIT plin și intens, pentru a-i face morții în ciudă, pentru a o izgoni, măcar pentru a o întârzia puțin. Eram disperați să trăim, să profităm de fiecare dimineață în care ea se ridică din pat, de fiecare apel la care ne răspunde, de fiecare masă-n patru. Aici a stat, de fapt, marea mea lecție despre puterea unei clipe.
Și ce altceva poți să faci, totuși, într-o situație ca asta? Nu există manuale, soluții, nu există căi bătătorite de alții care să te ajute. Suntem singuri pe drumul nostru. Fiecare cu durerea sa în spate, fiecare cu spaimele lui. Chiar dacă am pierdut aceeași mamă, eu știu că sora mea și cu mine am trăit două experiențe total diferite.
Sunt puține lucruri care te pot ajuta într-un asemenea context. Am vrut să încep să citesc cărți de doliu, cărțile lui Irvin Yalom care știam că vorbesc despre pierdere. Astăzi mă bucur că nu am făcut-o decât atunci când mama nu a mai fost lângă noi.
Există un timp pentru jale, însă există și un timp pentru TRĂIT
Ne-am ambiționat să-i facem morții în ciudă și să nu-i lăsăm să ne ia nimic. Am trăit-o pe mama. Am iubit-o pe mama și iubind-o, am vindecat tot ce a fost și ce nu a putut să fie între noi.
Astăzi, la un an și jumătate distanță, văd clar faptul că boala ei a fost liantul nostru sacru de-apropiere. Am privit-o în suflet așa cum n-am făcut-o niciodată. Așa cum ea nu mi-a permis niciodată s-o fac. Am înțeles că a fost și ea, la rândul ei, o fetiță speriată care ne-a crescut și ne-a iubit așa cum a putut mai bine. Am reușit să îi înțeleg din poveste, din năzuințe, din țeluri pe care nu le-a mai împlinit niciodată. Așa cum am putut să văd și ce femeie faină, amuzantă și grijulie a fost.
Acel an s-a dovedit a fi pentru mine cel mai frumos dar de la Dumnezeu, fiindcă abia în umbra morții am reușit să mă apropii cu-adevărat de femeia care m-a întrupat și care m-a dat lumii. Poate că mai devreme nici nu s-ar fi putut. Poate că fix acele 365 de zile în care a trăit (de la prima operație și până a ales să închidă ochii) au trebuit să existe pentru a ne vindeca și pentru a-și putea așeza blând lumina pe umerii mei. Poate că doar în apropierea morții cad unele ziduri de neclintit și oamenii se preschimbă-n iubire.
Au fost, în mod evident, multe regrete. Mult sentiment de vinovăție. Una dintre cele mai crunte etape din doliu este negocierea. Acolo mintea are un dar fantastic de a te sabota. Începi să te învinovățești, începi să îți pui întrebări. Poate mama nu s-ar fi îmbolnăvit dacă nu s-ar fi întâmplat aia și aia și ailaltă… Poate mama ar mai fi trăit dacă am fi făcut x și y și z… și naiba să le ia pe toate! E o presiune și o durere care te culcă la pământ atât de rău încât nici măcar astăzi nu îți dai seama cum de nu ai înnebunit acolo. Cum de-ai avut atâta putere ca să o vezi timp de un an cum se stinge, fără să mori și tu câte puțin.
Astăzi, după procese de terapie, după constelații familiale, după cărți de doliu, mentori și oameni dragi alături, știu că așa au trebuit toate să fie. S-a stabilit în sufletul meu o acceptare – firavă deocamdată – a faptului că mama nu a trebuit să trăiască nici o zi în plus și nici o zi în minus. Acesta i-a fost destinul. Să plece atunci când eu am împlinit 22 de ani, adică exact vârsta la care ea m-a adus pe lume. Azi știu că și relația noastră a fost perfectă așa cum a fost. Știu că m-a iubit în moduri pe care poate nu i le-am văzut sau înțeles înainte, dar anul în care ea s-a îmbolnăvit mi-a adus certitudinea că M-A IUBIT.
Și dacă știu că mama m-a iubit, atunci știu clar că pot și că merit să fiu iubită. Că întrupez iubire și nu am de ce s-o mai caut aiurea în alte părți. Fiindcă viața m-a vrut aici, cu consimțirea mamei mele.
De-aceea, azi știu că este datoria mea să fac tot ce îmi stă în putință ca să m-așez pe drumul meu. Să îmi ascult intuiția, să-mi dau seama de ceea ce contează cu-adevărat pentru mine și să aleg mereu din convingere. Să am o viață care să mă entuziasmeze, să dau un sens anilor mei, să gust din fiecare clipă, să mă-nconjor numai de oameni care să-mi sporească lumina.
În anul în care mama a fost bolnavă mi-am antrenat cel mai tare spiritul și prezența.
Am reușit să iau fiecare zi exact așa cum vine, știind că următoarea nu-i promisă.
Am reușit să respir pentru azi. Să-i prind mamei zâmbetele și să mi le așez în suflet. Să-mi imprim în ființă fiecare „Te iubesc” și fiecare „Deea, poți. Mama e mândră de tine”.
Dacă aș fi stat cu frica morții-n sân în permanență, aș fi ratat tot ce era relevant. Aș fi ratat cel mai vindecător și profund an al vieții noastre
I-aș fi ratat privirile, blândețea, lumina care îi făcea ochii verzi să sclipească. Profunzimea cu care a crezut că pot deveni o femeie completă, demnă și pregătită pentru viață, chiar dacă până în acel an, nu mi-a transmis-o niciodată.
De-aceea spun că sunt unele taine, pe care doar prezența morții le poate mijloci. Am încetat, de la un punct, să o mai văd pe mama ca pe o condamnată sau ca pe cineva pentru care s-a răsturnat clepsidra.
Am ales să o văd pentru aici și acum. Să mă bucur de prezența, căldura și mirosul ei familiar zi după zi, lună după lună, recidivă după recidivă. Pentru noi nu mai exista mâine.
Exista numai ziua de azi în care eram toți patru încă împreună. Un azi, în care, indiferent de cât de greu ne era, ne strângeam mâinile până la capăt și ne trăiam unii pe ceilalți.
Astfel, am trăit 365 de AZI, alături de mama, iar dacă m-ar întreba cineva ce i-aș spune dacă aș avea-o acum în fața mea, din nou, eu nu aș ști ce să răspund. Pentru că eu consider că ne-am spus tot, pentru că a fost despre „Te iubesc” până la capăt.
Pentru că într-unul dintre ultimele noastre momente împreună, simt că i-am spus mamei tot ceea ce era esențial: „Dacă aș fi putut să îmi aleg din nou mama, dintr-o mie de vieți, tot doar pe tine te-aș alege”. Fără mama, nimic n-ar fi fost.
Text publicat în varianta electronică a Revistei Golan #14, ediția de iarnă 2024-2025.
