Andrei Tudose e manager cultural, curator și artist. Pornind de la fotografie și extins către noile media, abordează probleme ale societății contemporane legate de modul în care oamenii navighează viața de zi cu zi în relație cu ei înșiși, cu ceilalți și cu mediul lor, atât fizic, cât și digital. Cu experiență în cercetare de marketing, sociologie și studii vizuale, el se bazează pe o abordare transdisciplinară, la granița dintre artă, științe sociale și tehnologie, și provoacă publicul să adopte o poziție participativă. Încrezător în rolul activ pe care arta îl poate juca în modelarea societății, dezvoltă Marginal ca platformă pentru extinderea și orientarea artei înspre aspectele cotidiene ale vieții, pentru a produce o schimbare semnificativă a modului în care înțelegem și ne confruntăm cu problemele actuale. Pentru mine, unul dintre cei mai potriviți reprezentanți ai lumii culturale de la noi pentru o discuție despre ce facem noi versus ce fac alții. Și de ce. Dar mai ales cum.
Vorbim despre organizația culturală non-profit Marginal în contextul ediției de iarnă 2024-2025 a Revistei GOLAN, un număr dedicat opoziției și întrepătrunderii, poate chiar suprapunerii dintre interior și exterior, afară și înăuntru. Cum nu se poate mai potrivit, cred că primul lucru pe care ni-l puteți explica, în acest context, este tocmai una dintre misiunile Marginal: cum și de ce această alăturare de domenii nu întotdeauna asociate direct artelor, așa cum sunt știința și tehnologia?
Diferențierea dintre aceste domenii a apărut o dată cu specializarea muncii din timpul revoluției industriale. Dacă e să ne gândim la perioada Renașterii, de exemplu, granițele dintre aceste domenii sunt mult mai estompate – Leonardo da Vinci a fost artist, cercetător sau inventator de noi tehnologii? Ceea ce facem la Marginal este să readucem împreună aceste zone, despărțite într-un mod artificial de mult prea mult timp. Creăm un context de gândire și reflecție critică, aducând împreună libertatea de explorare oferită de artă, fundamentul riguros al științei, ambele potențate de utilizarea tehnologiei într-un mod care să aibă sens. Apropo de paralela cu Renașterea, există și diferențe – dacă în urmă cu câteva secole era posibil ca o singură persoană să adune cunoștințe care să îi permită să stăpânească mai multe domenii simultan, în prezent acest lucru a devenit cvasi-imposibil odată cu revoluția informațională și creșterea exponențială a cunoașterii umane. Așadar, locul polimatului este luat de echipele formate din specialiști în diverse discipline, colaborarea și schimbul de informație devenind criterii esențiale în această transformare. Marginal urmărește să faciliteze crearea acestei zone de confluență, o zonă liminală, în care barierele sunt estompate, formele de cunoaștere și de cercetare, fie că vin din zona exactă sau din zona umanistă și artistică, se împletesc pentru a ridica noi întrebări referitoare la lucrurile care ne înconjoară și pentru a explora noi direcții de evoluție ale societății, pornind exact de la problemele și dilemele pe care le întâmpinăm zi de zi.
Și cum este primită această alăturare în mediul artistic de la noi? Mie îmi vin în minte, simultan, reticența și curiozitatea.
Aș pune întâi curiozitatea, abia apoi reticența. Sau mai degrabă scepticismul, pentru că uneori este greu să vezi utilitatea unor astfel de colaborări dincolo de un nivel superficial pe care îl vedem atât de des în jurul nostru. Colaborările art & science nu înseamnă să dăm artiștilor jucăriile cercetătorilor doar pentru că sunt mai noi și shiny, și nici să dăm ocazia cercetătorilor să iasă din laborator ca într-o vacanță. Iar aceste confuzii vin dintr-o diferență de limbaj, atât între cele două domenii, cât și între acestea și public. Astfel, educația are un rol critic în tot ceea ce facem, pentru a înlocui scepticismul cu entuziasm. Programele Marginal includ o mulțime de inițiative dedicate tinerilor, implicarea unor persoane cu experiență vastă pe scena internațională pentru fundamentarea contextelor de colaborare pe care le creăm și o componentă extinsă de mediere culturală către publicul larg și pentru specialiști. Odată ce explicăm și, mai ales, exemplificăm impactul pozitiv al colaborărilor art-science, începem să dezvoltăm un limbaj comun, la început mai greu de descifrat (ca orice limbă nouă), dar care devine din ce în ce mai familiar. Mediul artistic trece printr-o transformare și în România și la nivel global, în care începe să manifeste un rol societal activ, în care experiența estetică este o experiență de cunoaștere a lumii și în care artistul coboară din metaforicul turn de fildeș al creației pentru a vorbi mai direct cu publicul. Este un drum pe alocuri dureros, care presupune o luptă cu superficialitatea și the easy way – ceea ce îl face să fie privit deseori cu reticență – dar care, dus până la capăt, poate avea un rol transformator pentru societatea contemporană.
Proiectele și programele voastre sunt orientate spre cercetare transdisciplinară. Care sunt provocările pe care voi, ca organizație, le-ați întâmpinat până acum în aceste demersuri? Și care e feedbackul artiștilor implicați în proiectele Marginal?
Probabil cea mai dureroasă provocare este cea dată de diferența de limbaj, de percepția superficială legată de rolul artei atunci când este adusă împreună cu știința. Și aș vrea să exemplific cu un fragment din feedback-ul (negativ) primit pentru o propunere AFCN care tocmai a fost evaluată: ”Arta este prietenul ilustrator/comunicator al Științei, care ajută la o mai bună înțelegere a Științei. […] elementul artistic este cel important și tehnologia/știința este doar mediul prin care arta este realizată.”. Schimbarea unor astfel de mentalități este primul (și probabil cel mai dificil) pas pe care trebuie să-l facem pentru a promova colaborările inter- și transdisciplinare. Însăși conceptul de transdisciplinaritate este adeseori greșit înțeles și folosit – cercetarea transdisciplinară presupune dezvoltarea unor noi metodologii de lucru, prin aducerea împreună a experiențelor și proceselor unor discipline distincte. Așadar, nu este suficient să pui la masă un artist și un cercetător pentru a avea un proiect transdisciplinar, aceștia trebuie să colaboreze și să creeze împreună, de la egal la egal. Odată ce acest mod de lucru este înțeles și aplicat, artiștii și cercetătorii cu care lucrăm descoperă cu adevărat ce înseamnă colaborările art-science. Apropo de feedback: cel mai des lucru pe care l-am auzit a fost ”nu îmi imaginam că se poate face artă așa”, că produsul artistic este mai mult decât ceva frumos de pus pe perete și că procesul de cercetare din spate este adeseori mai important decât rezultatul expus în galerie.
Nu știu dacă în România exista, înainte de voi, vreo organizație care să pună pe primul loc această „treime” alcătuită din artă, știință și tehnologie. De unde v-ați luat inspirația și imboldurile inițiale necesare pentru a o porni pe acest drum? Ați aplicat vreun model de bune practici din afara României?
Sincer, nu credem în acest concept de primii care au făcut! O să mă întorc din nou la conceptul de transdisciplinaritate, care presupune sincronicitate, egalitate, sinergie dincolo de individualități. În România și în lume există această treime de sute de ani, doar că pare-se că a fost uitată. Noi, pur și simplu, am considerat că este cea mai potrivită abordare pentru a adresa propriile noastre frustrări, legate atât de artă, cât și de societate. Frustrarea este un imbold foarte bun, mai ales dacă e însoțită de o dorință mare de a face lucrurile altfel, de a le schimba în bine. Iar în Marginal am reușit să primim susținere și să atragem oameni care gândesc și simt la fel, care ne-au ajutat cu sfaturi și energie – de la curatori sau manageri culturali cu o vastă experiență internațională, organizații care au crezut în proiectele noastre (de exemplu, Asociația Simultan din Timișoara) și tineri care au venit alături de noi să construim împreună (Ada Anghel, Mara Oglakci sau Larisa Bălă). Nu cred că am aplicat un model de bune practici ca atare, mai ales că zona art & science este relativ emergentă și la nivel global, este un domeniu în care experimentul este încă cea mai bună metodă de a merge mai departe. Însă sute de ore de discuții, o cercetare constantă despre ce se face în lume și oameni care au fost deschiși să își împărtășească experiența, ne-au dat o sumedenie de ingrediente pe care le-am combinat în melting pot-ul Marginal și care ne-au adus aici și ne-au dat o direcție pentru mai departe. Așadar, nu e vorba de a fi primii, sau de a avea cea mai bună rețetă, ci despre perseverență, deschidere și gândire (auto)critică cât mai extinsă.
Pentru mine, cam tot ce faceți voi este un pas înainte spre o zonă imprecis delimitată, însă tocmai de aceea esențială: granița. Granița dintre fizic și digital, noi și ceilalți, frumos și practic – și lista poate continua. Ce sperați să obțineți, pe termen lung, în materie de dezvoltare a interdisciplinarității din România, pe de o parte, și în privința receptării din partea publicului și dezvoltării acestuia, pe de altă parte?
O să revin la idei de zonă liminală, atât de importantă pentru tot ceea ce facem și pentru ce înseamnă art & science. În antropologie, liminalitatea este definită ca un spațiu de trecere, de între, în care regulile știute nu se mai aplică, ceea ce lasă loc pentru joacă și explorare, pentru nou și experiment. În această zonă liminală, diferențierile dintre fizic și digital sau între frumos și practic sunt rescrise. În Cyber-Body-Systems, semnalele fiziologice ale creierului, semnale analog, erau transformate în impulsuri electrice, recodate digital, pentru ca mai apoi să fie retransformate înapoi în semnale analog care generau sunet și influențau mișcarea corpului fizic al dansatoarei, care producea noi impulsuri cerebrale, într-un feedback loop între fizic și digital. Unde mai e granița în acest caz? Unde mai sunt granițele din lumea noastră cotidiană atunci când ne folosim telefonul conectat la cloud pentru a deschide ușa de la intrare acasă? Frumosul implică o experiență estetică, ce poate deveni o modalitate de a cunoaște și de a interacționa cu lumea. Iar în prezent există numeroase zone de cercetare care leagă arta, științele umaniste și zona de business – de la estetică organizațională la cercetare artistică în mediul științific, cu rezultate palpabile în cercetare.
Pe termen lung, urmărim să creăm o infrastructură pentru colaborări transdisciplinare, care să îmbogățească toate domeniile implicate – din zona artistică, a științei și tehnologie – și care să genereze un impact pozitiv la nivelul societății. Cu fiecare proiect pe care îl dezvoltăm, avem un nou studiu de caz despre beneficiile concrete și problemele asociate colaborărilor între discipline, totul într-un proces de explorare și educare, atât a profesioniștilor, cât și a publicului. Recent, la vernisajul expoziției Places of Care, unul dintre vizitatori ne-a spus că metodele de lucru pe care le-am aplicat ar trebui prezentate în universități – și de artă și tehnice. La fel, vorbind despre proiectul 3’17”, cineva ne-a spus că ar trebui sa devină studiu de caz în mediul academic, pentru colaborări inter/transdisciplinare. Cred că de asta se leagă speranțele noastre pentru viitor: de a obține cât mai multe reacții de tipul ”wow, la asta nu m-am gândit”, să ajungem cu aceste exemple la cât mai mulți oameni, mai ales tineri și, încet-încet, să vedem cum putem să le aplicăm pentru a construi o societate un pic mai bună.
Puneți mare accent pe rolul participativ al spectatorilor. Ca o continuare la întrebarea precedentă: ce credeți că poate să schimbe în noi, spectatorii, acest lucru?
Dacă vrem să promovăm arta ca parte activă în societate, un pas esențial este să implicăm publicul în lucrările pe care le prezentăm, iar dacă publicul răspunde, înseamnă că am reușit să trecem testul comunicării. În toate proiectele Marginal încercăm să evităm lucrările criptice, care au nevoie de de două istorii ale artelor și cel puțin un dicționar explicativ pentru a fi înțelese – arta contemporană, arta post-digitală, trebuie să aibă capacitatea de a comunica direct, de a crea un spațiu incluziv în care publicul să poată să își pună propriile întrebări, pornind de la contextul creat de lucrări. Cu toate acestea, nu promovăm interactivitatea de dragul interactivității, nu căutăm participativitate prin orice mijloace, ci doar atâta timp cât contribuie la narativul pe care artiștii vor să îl transmită și atâta timp cât permite o conexiune mai profundă cu problematica proiectului.
În momentul în care devii parte activă și creativă dintr-un proiect artistic, acesta devine și al tău, nu mai este doar ceva care să fie admirat de la distanță, ci poți să îl integrezi în viața ta, să îl simți.
Proiectele voastre presupun și o colaborare strânsă cu artiști străini sau instituții din afara României, dar și rezidențe bilaterale, de exemplu. Cum funcționează aceste colaborări care presupun, încă o dată, depășirea unor granițe, lucru care presupun că vine cu niște potențiale dificultăți izvorâte din tipare de lucru diferite, moduri distincte și poate contradictorii de integrare a artei în tehnologie sau a științei în artă?
Cel mai important lucru în orice colaborare este găsirea punctelor comune – interese, obiective, contexte – care crează fundamentul pentru stabilirea metodologiei de colaborare. Într-adevăr, am dezvoltat numeroase proiecte cu artiști, curatori sau organizații internaționale, însă vreau să punctez faptul că toate au implicat colaborări active cu scena românească, fie că vorbim de artiști, cercetători sau chiar studenți.
Legat de dificultăți, nu am simțit diferențe majore de metodologie sau de integrare a artei și științei sau tehnologiei în proiecte. Poate și datorită faptului că pregătim în profunzime acel prim pas despre care vorbeam mai sus, petrecem mult timp cu echipa în pregătirea proiectului pentru a înțelege nevoile tuturor, contextul, experiențele anterioare și așa mai departe. De altfel, până să ne apucăm să scriem o propunere de proiect, în general planificăm desfășurarea lui timp de 6-9 luni, tocmai pentru a preîntâmpina orice fel de potențiale disonanțe.
Totuși, întâmpinăm și dificultăți, în general legate de timpul pe care echipele de proiect îl pot petrece împreună. Fiind un proces de creație, care se dezvoltă organic de-a lungul proiectului, persoanele implicate au nevoie să petreacă timp împreună (nu doar lucrând, ci socializând sau descoperind pasiuni comune), iar în cazul proiectelor transfrontaliere acest lucru devine un impediment din cauza distanțelor, sau mai direct spus din cauza bugetele limitate, care nu ne permit să aducem echipa împreună mai mult de 2-4 săptămâni în decursul unui proiect de 1 an. Încercăm să compensăm, să stabilim cât mai multe întâlniri online, dar e mai dificil să dai noroc cu o bere prin ecranul calculatorului.
Există vreun proiect Marginal despre care ați putea spune că a fost mai dificil decât celelalte?
Fiecare proiect are particularitățile și provocările lui – știu că sună clișeic, dar acești 2 ani de când există Marginal au fost o perioadă de explorare, în care am încercat tot felul de scenarii și rețete, ca să vedem ce funcționează pentru noi și pentru publicul din România. De la managementul administrativ al unor echipe de peste 25 de artiști, la logistica unor proiecte care presupun performance-uri în diferite locații din mai multe țări, până la constrângerile financiare care uneori ne-au obligat să limităm potențialul unor proiecte care puteau crește mai mult decât prevăzusem inițial – toate sunt dificultăți care se manifestă în diferite combinații în proiectele noastre.
Cred că, până la urmă, nu ne ferim de lucrurile dificile, de fapt începem să ne îngrijorăm dacă ni se pare că e totul prea simplu – oare ne-a scăpat ceva, oare puteam să facem mai mult sau mai bine, oare am fost prea superficiali? Iar răspunsul final vine când suntem față în față cu publicul, când vedem reacțiile lor și le ascultăm feedback-ul, când auzim acel ”la asta nu mă gândisem” și simțim emoția cu care descoperă proiectele noastre. În acel moment, uităm de toate dificultățile și începem să ne gândim la viitor, la cum putem să facem mai bine.
Și, cu riscul de a pune una dintre acele întrebări cu răspuns imposibil, curatorul Andrei Tudose are un proiect preferat în cadrul Marginal? Care e acesta și de ce?
Știi cum e – cel mai bune proiect este întotdeauna cel care urmează (râde). Dar o să răspund provocării politically incorrect pe care ai lansat-o și o să numesc un proiect (la fel de politically incorrect) – este vorba de 3’17”. Proiectul a fost comentariul nostru critic și satiric la o serie de problematici legate de lumea artei (și nu numai), începând cu modul în care sunt construite și implementate colaborările, folosirea excesivă a tot felul de buzzwords (cum ar fi omniprezentul more-than) sau ce înseamnă (și mai ales ce nu înseamnă) transdisciplinaritate, un alt termen care este suprauzitat până la punctul în care își pierde orice sens. Concret, 9 specialiști teoreticieni (curatori, critici etc.), 9 artiști video și 3 artiști sonori au colaborat „în orb” – adică niciunul dintre participanți nu a știut la ce lucrează ceilalți, ceea ce e fix opusul ideii de colaborare. Au rezultat o serie de lucrări hibride, care surprind frumusețea și haosul transgresiunii granițelor, fără a se baza doar pe un jargon exagerat – un spațiu de reflecție critică la dialogul societal dintre artă și știință.
Fiecare lucrare video, sonoră și podcast respectă o durată strictă de 3 minute și 17 secunde, o referință la conținutul condensat al erei digitale (și, de altfel, durata medie a unei melodii pe Spotify). Deși această constrângere reflectă tipicul comunicării moderne, ridică și o întrebare mai profundă: ideile cu adevărat complexe pot fi exprimate într-un timp atât de scurt?
Întreaga arhivă este disponibilă acum pe site-ul Marginal – www.marginal.ro. Proiectul a fost însoțit și de o serie de dezbateri, pentru că am vrut să creăm un context fun pentru discuții serioase referitoare la colaborările art-science, metodologii (sau, mai degrabă, mitologii) transdisciplinare și teme mult prea uzitate – more-than-human, (in)determinsim tehnologic sau artivism societal.
În final, să lăsăm cititorii să întrezărească potențialul transdisciplinarității prin munca a 5-10 artiști pe care pariați pe viitor.
Varianta simplă ar fi să fac din nou trimitere la site-ul Marginal: în 2023 și 2024 am colaborat cu peste 100 de artiști, din România și din afară, de toate vârstele.
Dacă ar fi totuși să dau câteva nume, aș enumera pe cele 3 artiste care vor participa la rezidența pe care o pregătim pentru 2025 în colaborare cu Institutul de Biologie București – Siobhan McDonald, Ida Hiršenfelder și Sabina Suru. Știu că Sabina nu va fi de acord că am numit-o aici, ea fiind cealaltă jumătate Marginal, însă înainte de a fi agent cultural, ea este artist și unul în care cred extrem de mult. De asemenea, cred foarte mult în tineri, au reușit de fiecare dată când am colaborat să mă surprindă, iar deschiderea și curiozitatea lor sunt pur și simplu refreshing. Dintre colaborările recente, i-aș numi pe Ada Anghel (performer), Alexandra Costea și Mara Oglakci (artiste vizuale) sau Alina Rusu și Gabriel Stoiciu (studenți la secția de animație a UNATC). Și, nu în ultimul rând, dintre colaborările din ultimii doi ani, Ioana Vreme Moser este o artistă pe care mi-as dori-o și în proiectele viitoare.
Iar dacă îmi permiți și doi non-artiști, aș vrea să le menționez pe Claudia Schnugg și Annick Bureaud, curatoare și cercetătoare, care sunt o sursă inepuizabilă de inspirație și mereu au fost alături de noi pentru a ne sfătui, certa, susține și încuraja.
Text publicat în varianta electronică a Revistei Golan #14, ediția de iarnă 2024-2025.
