Într-una din scrisorile pe care i le trimiteam la un moment dat unei prietene pe care am cunoscut-o pe internet, îmi exprimam anxietatea de a nu fi reușit mare lucru în viața asta. Poate inspirată de toate lecturile mele triste & melodramatice sau de presiunea pe care o puneam asupra mea de a fi mai mult decât femeile din viața mea (fără a face niciun efort conștient în direcția asta, ci trăind într-o anxietate continuă, familiară, aproape confortabilă). Aveam cam douăzeci de ani și nu știam deloc ce vreau să fac cu viața mea. Când mă gândesc la succes, e inevitabil să nu mă gândesc în același timp la un moment „cheie” din viața mea care m-a ajutat să-mi întăresc convingerea, pe atunci tare ca oțelul, că viața asta e pur și simplu formată din întâmplări și șanse, nimic nu conține un sens mai profund, predefinit.
Profesoara de engleză i-a convins pe părinții mei să mă trimită la un profil de intensiv engleză (era singura materie la care excelam, de fapt), vorbindu-le un mai pic mai bine despre mine decât mi-ar fi plăcut să aud. Orice compliment mi se părea că mă zgârie pe timpan. Îmi plăcea, într-un fel, voiam să aud numai de bine despre mine, dar, în același timp, trăiam cu convingerea că e o minciună. Că nimeni nu poate să spună cu adevărat ceva atât de bine despre mine (a se citi competențele mele) și că, dacă nu e o minciună intenționată, atunci e o iluzie, oamenii se mint și singuri văzând fix ce vor ei să vadă în ceva și cineva. Cel mai rău era când cineva se înșela, crezând că sunt mai bună decât eram de fapt, dezamăgirea anticipativă o simți adânc și durează. Așa că atunci când am trecut cu o notă bună examenul la liceu, am fost suficient de surprinsă cât să nu fiu neapărat mulțumită. Mă bucuram, dar mai întâi m-am întrebat ce s-a întâmplat aici. În mintea mea ar fi trebuit probabil să se aprindă un beculeț al succesului: bravo, Ramona, ai reușit! În schimb, era un sentiment dublat de anxietate. Oare nu s-au înșelat? Bine, nu s-au înșelat, ce s-a întâmplat a fost că examenul a fost mult prea ușor. Oricum toată lumea zicea că nu se mai face școală ca altădată. Dat fiind că l-am trecut până și eu, asta înseamnă că n-a fost chiar așa mare lucru. Desigur, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă profesoara mea nu ar fi luat inițiativa de a-i convinge pe părinții mei că merită să încerc la un liceu din oraș, în loc să mă afund & scufund în liceul din comuna vecină, acolo unde auzeam că nimeni nu învață și toți copiii chiulesc, deși, dacă vrei să înveți, e clar că înveți oriunde. Cu alte cuvinte, nu avusesem succes, ci noroc.
Nu puteam să repet experiența asta, de aceea nici nu puteam să mă bucur foarte tare de ea. De aceea, când am terminat liceul, mi-a fost prea teamă să încerc să intru la Limbi Străine, cum ar fi fost mai natural pentru mine. În loc să mă întreb: ce să fac eu acolo?, îmi ziceam că sunt oricum persoane mult mai bune ca mine care vor da examenul și nu e un loc potrivit pentru cineva care știe lucruri doar de suprafață. Toate acestea le pot formula acum, atunci trăiam într-o teamă continuă că voi pica examenul de bac (pe care l-am luat cu o medie de peste 9, ceea ce mă face să fiu persoana aia din meme-urile care vorbesc despre studenți care zic că vor pica la examen și îl iau cu notă mare și asta ar fi amuzant pentru mine dacă nu mi-aș aminti ce ceață oribilă era în mintea mea în acele momente când eram sută la sută incapabilă să-mi ofer orice fel de valoare sau merit pentru lucrurile pe care le reușeam).
Sunt sigură că un psihoterapeut ar putea cataloga toate acestea în numeroase categorii. La timpul ăla nici nu m-am gândit să recunosc față de cineva că simțeam toate lucrurile astea. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu carcasa mea indestructibilă? Mă prefăceam că sunt tare, că nu mi-e frică de nimic și că nici nu-mi pasă de nimic. Aia era rebeliunea mea. Eram adolescentă și nu-mi uram părinții, nu credeam că tot ce s-a întâmplat nașpa în viața mea e vina lor, pur și simplu mă prefăceam că nimic nu mă poate atinge și așa eram în siguranță și tot mai departe de orice ar fi putut să însemne succes. Aș vrea să spun că mentalitatea aceasta a început să mă părăsească treptat, la maturitate, dar n-a făcut-o — pentru că cea mai mare parte din viața mea la douăzeci și ceva de ani a fost dublată de această situație bivalentă, anxietate & prefacere. În rarele momente când reușeam să fiu mai sinceră, ca în scrisorile pentru prietena mea, petreceam zile în șir regretându-mi vulnerabilitatea.
Ceva ce ar intra bine în Groapa Memoriei, dar stă în sediul central
Recent, podcastul Radar Club m-a invitat să vorbesc 3 minute într-o înregistrare audio despre multiplele mele roluri de femeie, ca un exemplu pentru celelalte femei. M-am chinuit multă vreme să spun ce am vrut să spun, împiedicându-mă de propriile mele neajunsuri. Un exemplu pentru ceilalți nu ar trebui să fie o persoană ipocrită, ci mai degrabă cineva care își poate asuma rolurile cu determinare și curaj, două apelative pe care le extrag din invitația & intențiile podcastului.
Am eu determinare și curaj? Cu siguranță am ceva din toate astea, dar suficient cât să fie un mesaj și pentru alte femei? Și dacă există niște admirație pentru lucrurile pe care le-am „realizat”, nu e de prost gust ca eu să mă retrag și să neg tot ceea ce văd ceilalți, chiar dacă sigur proiectează pentru că sunt doar o fată obișnuită și nu am nicio rețetă de succes pentru nimeni?
Am vorbit despre lucruri pe care le înțeleg bine: lucruri concrete care s-au întâmplat cu adevărat, frici despre care am vorbit și în ultima mea carte de poezie și despre un îndemn sincer pe care-l doresc și pentru mine și pentru fiica mea și pentru tine, ca femeile să își poată asuma ce roluri vor fără ca acestea să fie zdrobite de societate. Și am răsuflat ușurată pentru că nu a trebuit să vorbesc prea mult despre succes sau ce naiba înseamnă asta.
Ce înseamnă să ai succes? În romanul Sub cerul liber stăm în lumină, de Barbara Kingsolver, personajul feminin Willa, o femeie de peste 50 de ani, își pierde jobul și devine liber-profesionistă, se mută (din nou, din pricina jobului soțului ei, care e profesor universitar și relocat frecvent) în casa unei rude. O casă care se dărâmă peste ei, la propriu. Și se gândește, repetitiv, atât de simplu, că spera & credea că în acest moment al vieții ei lucrurile ar fi fost mai bune. Că ar fi avut o situație financiară mai bună. Un acoperiș sigur deasupra capului. Și că, de ce nu, copiii ei ar fi avut ei înșiși căminele și familiile lor, sigure, fără această apăsătoare grijă a zilei de mâine. Și m-a zguduit experiența acestui personaj fictiv care, în concordanță cu preceptele generației sale, se aștepta ca, dacă a făcut X lucru, atunci va obține Y, cauză și efect, faptă și consecință, cum se poate ca după o viață de muncă să nu mai ai nimic?
E un roman despre reziliență și natura schimbătoare a lumii și societății, e terifiantă perspectiva, chiar dacă vom vedea luminița la capătul tunelului și chiar dacă (sau mai ales datorită) banalității scenelor și a narațiunii. Pe mine m-a aruncat într-o groapă a anxietății. Ca generație, eu și Willa nu avem nicio legătură, mă situez mai degrabă la mijloc, între ea și fiica ei de 26 de ani (romanul e publicat în 2018, deci ca generație sunt de fapt fix fiica ei Tig, o milenială). Cu toate astea, mă găsesc înțelegând-o pe Willa ca dorință, dar nu și în ceea ce privește credința ei. Aș vrea să știu sigur că dacă fac X lucru, voi avea succes sau mi se va întâmpla Y, doar că lumea în care trăiesc m-a învățat, ca pe Tig, că asta nu se întâmplă, chiar dacă eu nu sunt deloc împăcată cu perspectiva, așa cum e Antigone.
Vreau lucruri palpabile și care să-mi vorbească despre adevărul absolut. Poate le vreau pentru că am convingerea că ele nu există —cel puțin aceasta este certitudinea pe care am avut-o până aproape de treizeci de ani. Ce este adevăr absolut? Că îmi definesc identitatea într-un fel sau altul? Dacă mă pun într-o categorie, atunci exist cu adevărat, nu faptul că gândesc, așa cum ne joacă Descartes pe degete, ci pentru că am loc într-o categorie cu reguli, argumente și definiții, asta mă face cu adevărat reală.
Dacă spun, de exemplu, că sunt mama cuiva, atunci cu siguranță sunt mama cuiva. Am scris două cărți de poezie, așa că sunt poetă. Am un job de redactor la o editură, deci sunt redactor. Sunt soția cuiva. Fiica cuiva. Prietena cuiva. Dacă îmi scrii numele pe Google, găsești câteva chestii despre mine — lucruri care ar putea să spună cuiva că fata asta a făcut câte ceva cu viața ei sau cum mi-a spus cineva cândva, aproximativ: „ești atât de tânără și ai făcut și tu deja o groază de chestii”, la care eu am răspuns cu o ridicare de sprânceană și multe semne de întrebare în capul meu, ignorându-le pentru că nu voiam deloc să ajung acolo.
Atunci când am vorbit cu Alex Higyed, la Bookfest Timișoara, despre „când am timp să fac toate astea”, am alunecat și am vorbit puțin și despre valoarea de a fi în lume și cum ajung să mă definesc prin lucrurile pe care le fac și că fără ele nu aș ști prea bine ce sunt. Și nu ar trebui să fie așa, nu ar trebui să ne definim prin lucrurile pe care le facem la un nivel periculos de aproape de margine. Într-un eseu din Fără instrucțiuni de folosire, Ioana Burtea scrie despre cum ar fi bine să nu se definească atât de mult sau doar prin muncă și am empatizat cu ce a spus acolo pentru că acesta a fost și rămâne singurul mod în care îmi pot oferi un minim de valoare. Și nu aș vrea să fie așa pentru că ar trebui să fim valoroși în sine, existând în lume și fiind aproape de ceilalți.
Dacă există sau nu grade de valoare în lume, asta e ceva diferit: nu poți să nu admiri oameni care ajută la crearea unui medicament, tratarea unei boli, inventează ceva fundamental pentru lumea în care trăim.
Dar când vorbim despre viețile noastre obișnuite, nu ar trebui să fie suficient doar faptul că suntem? Și ce sens mai are succesul aici? Nu e succesul ceva ce se întâmplă prin comparație? Că ai reușit ceva ce alții nu au reușit sau nu ar reuși? Că ai o anumită „unicitate”, fie ea și trecătoare, că ai făcut ceva ce a impactat pe altcineva în lume, oricine și oricât ar fi altcineva.
Probabil că pentru fetița anxioasă din mine, ăsta e un bagaj prea mare de dus. Cu siguranță pentru fetița sceptică și nihilistă din mine, succesul e ceva foarte departe de a-i aparține. Adevărul pe care nu-mi place să-l spun pentru că mă face să par melodramatică și că mă victimizez este că e mai ușor să vorbesc despre eșec sau negații. E mai ușor să zic nimic nu e în neregulă cu mine decât totul e extraordinar la mine pentru că sunt. Dacă ar fi vorba despre altcineva, aș folosi aproape cu necesitate a doua formulă. Ca bilele acelea cu amintiri importante din Întors pe dos, ar trebui să arunc o parte din toate astea în Groapa Memoriei, dar Tristețea și Anxietatea se ocupă să atingă sferele aurii și să le transforme, deși chiar nu știu care sunt amintirile esențiale care au ajutat la clădirea multiplelor insule din mintea mea.
Revendicare
Citind cartea de poezie a Teodorei Coman despre corpul în mișcare, la sală, Piesă de rezistență, și ascultând mai multe interviuri în care vorbește cu sinceritate despre părerea nu prea benefică pe care o are despre sine, mă gândesc că aș vrea să ies de aici. În același timp, îmi dau seama că nu mai sunt chiar aici, așa cum eram prinsă cândva într-o furtună a unei păreri cam prea negative despre sine și pentru care una dintre cele mai amuzante replici a fost multă vreme: I don’t have low self-esteem, I have low esteem for everybody else, de la inteligenta, cinica și minunata Daria Morgendorffer.
Mă enervează că, pentru a face ceva, trebuie să motivez într-un fel sau altul. Nu e suficient să spun: normal că sunt valoroasă ca persoană și uite că am aceste mici realizări, așa că e cazul să recunosc că sunt OK. Nu, în loc să spun asta, ce mă motivează este percepția fiicei mele (dar și percepția altor fete & femei). Dacă aș spune că vreau să fiu un exemplu pentru ele, mi s-ar părea destul de lame (nu că nu ar fi adevărat). Poate pentru că deja am o vârstă la care nu mi se mai pare deloc cool să mă lamentez și să vorbesc despre multiplele mele neajunsuri ca ceva neschimbabil și fără soluții. Poate pur și simplu pentru că mă doare fizic ideea că fiica mea sau alte fete mai tinere ca mine s-ar putea privi din prisma neajunsurilor sau să aibă un coming of age atât de bazat pe negații, un apofatism identitar.
În Totul despre iubire, Bell Hooks recunoaște că modalitatea asta pozitivă de a gândi (pur motivațională), de a-ți păcăli creierul să creadă și să „spună” lucruri pozitive, te ajută să ai o percepție real mai bună și mai blândă față de propria persoană. Probabil că cercetările recente în neuroștiință vor veni să întărească presupoziția gânditoarei americane din 2000. Cel puțin Anders Hansen și Lisa Feldman Barrett vor avea câteva argumente pentru susținerea acestei idei pe care noi o percepem pur motivațională, dar care are o funcționalitate aproape comică. Nu ești doar ceea ce mănânci, ești ceea ce alegi să gândești despre tine, ceea ce pe mine mă sperie mai tare decât coșmarul de noaptea trecută în care am aruncat toate hainele în hol, pe jos, am închis ușa și am așteptat să se facă a doua zi pentru a le împături, restul visului fiind format dintr-o linie încordată și nesfârșită de anxietate în care aveam în colțul minții hainele pe care trebuia să le împăturesc, mitul lui Sisif e cu adevărat înspăimântător dacă, în loc să împingă bolovanul, împăturește haine ad infinitum.
Când eram mai tânără, credeam că dacă voi reuși anumite lucruri, atunci voi avea succes — și, prin succes, ce voiam de fapt să spun era ceva și mai grav, și anume că voi avea valoare. Nu eram obsedată de a fi cineva, ci de a-mi demonstra că exist cu adevărat. Ceea ce mă face tristă pentru fata care am fost înainte. Mi-a fost, de exemplu, foarte frică să nu devin o femeie casnică. Am avut un dialog de pus pe rană pe tema asta cu scriitoarea Monica Tonea în care este transparentă și vulnerabilă și spune ceva ce eu probabil nu aș fi putut simți niciodată („Mi-am dedicat viața căminului și copiilor. Iar identitatea mea a rămas neafectată”). Dialogul cu Monica a fost un prilej de a mă revizita, nu doar pe mine, ci și societatea în care am crescut. Această teroare era legată în mod neechivoc de sentimentul prea patriarhal în care m-am dezvoltat, de anularea, voită sau nu, treptată sau bruscă, a femeilor care doar asta făceau, asociind-o cumva, într-un mod intelectualizat masculin, cu eșecul sinelui. Sigur că lucrurile nu stau așa și, mai mult decât atât, furia pe care o simt în fața unei asemenea viziuni mocnește încă (și mocnea și înainte). Mi se părea în primul rând nedrept și apoi îmi spuneam că probabil e unul din lucrurile care m-ar face nefericită, ceea ce nu făcea decât să aprindă și mai tare furia împotriva societății patriarhale. Știu că nu ne place s-o numim astfel, la fel cum poate nu ne place să ne simțim produsul mediului în care am trăit, crescut, ne-am dezvoltat și de unde ne-am tras valorile și anti-valorile, dar doar pentru că ne prefacem că nu există, asta nu înseamnă că efectul dispare, cum ar spune și Mrs. Hughes, o doamnă respectabilă și tare deșteaptă din Downton Abbey, I don’t believe ignorance is bliss. At any rate, it isn’t bliss to me.
La 31 de ani, nu îmi place să mă gândesc la succes — nu e ceva ce îmi vizitează prea des gândurile, la fel cum nu mai simt nici presiunea plină de anxietate de a reuși ceva. Ramona de la 20 de ani ar fi cu siguranță de acord că Ramona de la 31 de ani are succes, ar fi dat orice să fie în locul meu, nici prin vis probabil nu i-ar fi trecut că o să reușească să facă lucrurile pe care, de altfel, și le dorea atât de mult. Eu, pe de altă parte, nu sunt prea preocupată de asta, tocmai pentru că îmi doresc să ajung la o narativă diferită, una care să îmi permită să mă iubesc și să mă accept indiferent de lucrurile pe care reușesc sau nu să le întreprind în viață.
Un succes este, mai degrabă, dacă am reușit să nu țip fără motiv la familia mea, dacă am reușit să fiu o mamă mai „bună” pentru fiica mea (orice o însemna asta, cum spune protagonista din Tăcerea vine prima de Ioana Maria Stăncescu, Nicio mamă nu vrea să fie rea. Mai bine proastă, urâtă, bolnavă, dar nu rea). Un succes e și dacă am reușit să mă accept atunci când am fost o versiune de jos și foarte de jos a mea — o performanță cu care nu mă pot mândri în mod real.
De fapt, ăsta este probabil și motivul pentru care nu mai vreau să mă gândesc prea mult la succes versus eșec azi. Sunt două lucruri abstracte pe care le umplem de însemnătate și asta le oferă multă putere și control asupra noastră. Și nu ar fi o problemă, dacă am avea doar succes. Și nu ar fi o problemă dacă „însemnătatea” aceasta nu ar fi variabilă, schimbătoare și foarte subiectivă. Și nu ar fi o problemă dacă nu am ajunge să ne definim, așa cum o fac și eu de multe ori, prin lucrurile pe care le facem.
Am fost obsedată toată adolescența și tinerețea mea timpurie de a face ceva original sau de a fi specială, de a face sau de a fi ceva/cineva care se deosebește de alții, fără a fi reușit realmente vreo performanță. Când am văzut cât de prost desenez prin comparație cu alții, m-am lăsat. Când am văzut cât de slabe sunt prozele mele prin comparație, mi-am zis că poate ar trebui să mă las și de asta. E un comportament probabil specific persoanelor perfecționiste care nu ajung deloc la perfecțiune (aș fi vrut să scriu idealul lor de perfecțiune). De fiecare dată când întreprindeam ceva, aveam grijă s-o spun: oricine poate s-o facă. Oricine poate să ia un examen la liceu. Oricine poate să ajungă la facultate. Oricine poate să publice o carte. Și, într-un fel, e foarte adevărat, dar în același timp era un demers de diminuare a propriilor eforturi și de a mă pune în siguranță. Atunci când cineva va veni să mă dea jos de pe piedestal, cum inevitabil trebuie să se întâmple, voi fi în siguranță pentru că eu deja voi ști că sunt sută la sută „înlocuibilă”. Cum astfel de gânduri și sentimente mi-au marcat mare parte din tinerețea timpurie, nu e de mirare c-am dezvoltat o reacție alergică la ideea de succes.
Ca cineva care intelectualizează aproape tot ceea ce simte, am tendința să analizez și această perspectivă extremistă, de a anula succesul și a te gândi doar la valoarea în sine de a fi în lume — până la urmă, și asta e o capcană. Și nu e o lașitate? Nu e o încercare de a te pune la adăpost? De a spune, la fel ca la 16 ani, că nu-ți pasă, orice s-ar întâmpla? Cu toate că e imposibil să nu-ți pese. Nu e pur și simplu o situație reactivă? Multe din aceste lucruri sunt probabil adevărate.
În dimineața asta am mers să cumpăr o pâine de la magazinul de lângă mine și, în drumul scurt spre casă, mi-am zis că sunt într-adevăr în locul potrivit. Nu pentru că sunt înapoi în satul în care am crescut și unde am jurat să nu mă întorc niciodată. Ci pur și simplu pentru că nu am mai simțit de mult anxietatea aceea a faptului de a nu aparține, de a nu avea loc, de a nu fi suficientă, de a nu avea succes, orice ar însemna asta.
Așa că, dacă mă întrebi ce face o femeie de succes, nu știu să-ți zic. Dacă mă întrebi dacă eu am succes, nu cred că în acest moment al vieții mele mă interesează atât de tare asta, întreabă-mă mai bine ceva concret, pe care să pun mâna, să-ți dau un răspuns la ceva ce înțeleg cu adevărat. Dacă mă întrebi care sunt așteptările pentru fiica mea, să ia premiul I, să meargă la olimpiadă sau, din contră, să treacă clasa, să nu deranjeze? Ți-aș spune că așteptările mele pentru fiica mea se rezumă la a ne înțelege bine, chiar dacă nu ne înțelegem mereu bine și tocmai asta doare (și dacă aș reduce asta succes versus eșec, cred că m-aș teleporta în fetița fragilă, speriată să fie în lume). Cum ar spune mama protagonistei din Tăcerea vine prima: Oare chiar toți părinții sunt de vină? Și, dacă da, până când om avea voie să-i tot arătăm cu degetul? În fine, poate că succesul adevărat este că pot scrie toate astea în timp ce fiica mea se joacă, încercând să evadeze de responsabilitatea de a citi cele patru rânduri pe care ni le-am propus pentru ziua de azi.
Revendicarea mea e să mă eliberez de presiunea pe care am pus-o singură asupra mea. Dar există ceva ipocrit în asta pentru că nu aș fi ajuns să gândesc așa dacă nu aș fi făcut anumite lucruri pe care Ramona din trecut le-ar fi considerat de succes. În același timp, am rămas probabil cu un gust dulce-amar, realizând că și ideea de succes face parte din sistemul nostru delulu de viață. De multe ori, când mă gândeam la un anumit lucru, aveam tendința să-l înfrumusețez, să cred că există ceva fantastic, ceva de domeniul irealului în el. Putea să fie vorba despre mersul la facultate, a publica o carte, a ajunge într-o altă țară, a întâlni o persoană faimoasă, orice lucru necunoscut e înțesat de magie, ca o nouă prietenie care pare să-ți ofere totul. Pe măsură ce cunoști locul sau persoana, magia se disipează, totul se sedimentează și înrădăcinează, îți dai seama că există banal în orice lucru pe care l-ai considerat absolut. În schema asta, succesul e ceva ezoteric. E formidabil cât nu-l atingi. Devii nesătul și năzuiești întotdeauna spre altceva, nu îl atingi niciodată cu adevărat pentru că nu e ceva tangibil. Nu devii altcineva pentru că ai succes, ci pentru că ai un demers și ce e formidabil aici, dacă vrei să ne folosim de astfel de termeni, e faptul că demersul acela îți aparține în întregime.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #13, ediția de toamnă 2024.
