– Știi ce e plebea, Greco?
– Da: plebea, tribunii plebei, frații Gracchus.
– Plebea e ceva atât de urât.
– Da.
– Și dacă vrea cineva să rămână plebe, el, fiii lui, fiii fiilor lui nu merită nimic. Las-o baltă pe Cerullo și gândește-te la tine.
Frații Gracchus au fost un important precedent istoric pentru viitorii socialiști și un simbol al luptei împotriva inegalităților sociale. Fără a-mi propune să las impresia că tetralogia Elenei Ferrante s-ar limita la cheia de lectură pe care urmează s-o dezvolt, nu vreau decât să subliniez câteva posibile linii de interpretare. Îmi propun să mă concentrez pe primul volum din tetralogie, Prietenia mea genială, pe care-l voi citi prin optica teoretică a Formelor capitalului.
În 1986, sociologul Pierre Bourdieu a scris despre formele capitalului, arătând că nu numai banii, ci și acumulările socio-culturale ale unei persoane constituie o formă de capital. Altfel spus: ai carte, ai parte. Mai mult, capitalul cultural (definit ca acumulări de cunoștințe și competențe, spre deosebire de acumulări de muncă) poate fi convertit în capital economic. La o primă impresie, e o teorie eliberatoare pentru clasele de jos, care poate promite depășirea condițiilor economice precare prin educație. Din această perspectivă, Lina Cerullo ar fi putut să incorporeze (embodiment, incorporation) capital cultural și să evadeze din cartier, alături de Elena, prin educație.
Învățătoarea Elenei Greco și a Linei Cerullo, doamna Oliviero, exprimă în citatul de mai sus o poziție pe care o va întruchipa de-a lungul întregului prim volum din tetralogia Elenei Ferrante. Crezând în educație ca mijloc de a scăpa din plebe, din cartier, din sărăcie și din violență, face tot ce poate pentru a convinge părinții Elenei să-i plătească educația. Este povestea clasică a ceea ce, în sociologie, se numește mobilitate socială. E ideea că, indiferent de contextul socio-economic în care te-ai născut, îți poți depăși condiția/clasa, schimbându-ți statutul prin învățătură: ai carte, ai parte. Motivație mesianică a elevilor ambițioși care-și doresc un viitor mai bun, cartea devine un instrument, un mijloc de a urca pe scara socială.
Nu vom avea însă de citit prea multe pagini din roman până a înțelege că morfologia proppiană a basmului (simplificatoare, reducționistă, tipizată și, sine qua non, cu final fericit) nu poate fi un indigo al vieții reale. Educația, arată Pierre Bourdieu în Formele capitalului, este un capital cultural și poate fi convertit în capital economic. Nu asta își doresc și cele două prietene? Visează la o viață plăcută, cu bani, televizor, haine decente și băieți educați. Visează la o lume din afara cartierului și cred că o pot atinge prin studiu.
Duritatea vieții contrazice, cum spuneam, foarte repede schema basmului și vedem că, încă din primul volum, Lina nu își poate continua studiile. Lina este „genială” și mult mai inteligentă decât Elena, care studiază întotdeauna mult mai lent și cu mai multă sudoare decât geniala sa prietenă. Totuși, paradoxal, tocmai Lina va fi cea care, din cauza capitalului economic, nu-și va permite să învețe în continuare.
Nu se dă însă bătută, căci are intuiția convertirii capitalului, știe că singura ei salvare constă în educație. Învață, deci, pe cont propriu, latina și o ajută pe Elena cu lecțiile de la școală. Elena are profesori și cărți de latină și are, totuși, nevoie de ajutorul Linei, care, neavând nici cărți, nici profesori, studiază pe cont propriu, confirmându-ne încă o dată genialitatea anunțată din titlu. Ne-am putea închipui că, iată, dincolo de limitele economice și în ciuda lui Bourdieu, care arată că până și capitalul cultural este transmis ereditar, Lina reușește. Ce reușește? Tocmai să incorporeze (embodiment), adică să asimileze un nou tip de habitus (în sensul dat de Bourdieu: mod de raportare la lume, constituit dintr-o vastă gamă de elemente, de la atitudini și valori la stil de viață). Face ceea ce-și doresc toți studenții umaniști buni, încearcă să transforme cultura în spațiul ei de locuit, mobilându-și mintea nu numai cu declinări și desinențe, ci și cu literatura latină la care aceste tehnicități îi dau acces. Lina, să ne înțelegem, nu învață doar de dragul de a avea o viață mai bună. Lina trăiește personajele din Eneida și le descoperă în viața de zi cu zi, în aproximativ același spațiu italian fondat literar de Vergiliu. Se verifică deci schema basmului?
Nu, pentru că Lina va fi curând dezamăgită. Ceea ce se verifică este, mai degrabă, ereditatea transmiterii capitalului cultural. Descoperă, în plus, existența unei alte forme de capital – social -, care merge mână-n mână cu cel cultural și fără de care mobilitatea socială îi este încă interzisă. Cu alte cuvinte, înțelege că, în afara basmului de la care am plecat, învățătura este un mijloc de ascensiune socială numai în măsura în care este dublată de acea rețea de networking despre care scrie Bourdieu. Deși Elena nu e „genială”, are avantajul accesului la instituționalizarea capitalului cultural. Are, mai simplu spus, patalamaua. Poate că are mai puține cunoștine, poate că învață mai greu, poate că nu e la fel de capabilă ca Lina, însă părinții ei au avut puținii bani și voința necesare care să-i asigure diploma, hârtia. Capitalul cultural nu înseamnă, deci, eliberarea prin cunoașterea, cât eliberarea prin aderare la instituția cunoașterii, eliberarea prin diplome. Lina își va canaliza energia în cizmăria lui Fernando, tatăl. Va face pantofi și va încerca aplicarea unui plan utopic. O încercare care urmărește același scop al autodepășirii și care, o altă dezamăgire, se va dovedi la fel de nerentabilă. Va reuși, până la urmă, prin căsătoria cu Stefano Carraci, bogat în raport cu standardele cartierului, deși o bogăție, ni se sugerează, care are la bază activitatea tatălui său, Don Achile, la bursa neagră. O bogăție care, cum se va vedea în următoarele volume, îi va aduce mai degrabă necazuri.
În tot acest timp, Elena continuă să învețe în sărăcie. Se face remarcată la școală prin multă muncă, mai puțin prin genialitate. Se uită cu dezamăgire la parcursul Linei care, printr-o căsătorie de succes, obține bani instantaneu, în timp ce Elena trebuie încă să îndure condițiile grele de trai din cartier. Capitalul cultural este o serie de acumulări, procesul prin care educația devine o parte din Elena este un proces lung și asiduu și nu-i poate aduce gratificații instante, însă ea perseverează.
Pentru cât timp va mai persevera însă Elena în ciuda condițiilor precare? Ce se va alege de ascensiunea Linei, o ascensiunea curioasă prin însăși rapiditatea sa neverosimilă? Evitând să anticip prea mult, voi spune doar că, în al doilea roman al tetralogiei, vom avea ocazia să vedem nu numai dificultatea ascensiunii sociale a celor două prietene, ci și nenumăratele anxietăți și complicații (status anxiety, dacă vreți să continuăm terminologia științelor sociale) pe care mobilitatea socială, chiar și atunci atunci când este împlinită, le implică în mod inevitabil.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #13, ediția de toamnă 2024.
