Masca omului ca animal muncitor și masca adultului ca gardian al bunelor purtări
Am rămas fascinată de autoarea japoneză Sayaka Murata după ce am citit Femeia minimarket, un roman tulburător și bizar despre masca omului ca animal muncitor. Singurul motiv pentru care am cumpărat cartea Pământeni a fost tocmai numele autoarei, pe care am întâlnit-o și într-o antologie de proză scurtă cu o povestire care m-a convins că tocmai ideile sale neobișnuite dau o forță atât de puternică și ciudată narațiunii. Auzind mai multe lucruri despre roman și, citind descrierea, m-am întrebat dacă este vorba despre un SF sau o distopie, ceea ce probabil m-a făcut să mă apropii totuși mai greu (sau nu la fel de rapid) de carte, crezând că nu am chef să citesc despre asta chiar acum. Nu știu dacă am făcut bine sau rău că am mai așteptat, dar nici nu cred că are o importanță prea mare pentru că romanul m-ar fi terminat oricând l-aș fi citit.
Pământeni duce la un nou nivel anumite idei din Femeia minimarket, continuând nu doar cu o critică bizară și activă asupra societății, ci ducând romanul la nivelul (conceptual și manifestant) unor cărți precum Ferma animalelor, Împăratul muștelor sau Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii.
Citim lucruri din ce în ce mai bizare despre societatea japoneză: scăderea natalității, fenomene ca hikikomori, sexualizarea intensă, misoginismul și sexismul rezistente la schimbările globale, politețea exagerată care ascunde de fapt miezul putred al unei societăți care refuză să se schimbe (trebuie să fii ca noi, altfel ești un eșec, trebuie să arăți ca noi, iar de aici termenul gaijin care înglobează toată oroarea în fața diferitului și a schimbării). Multe din aceste particularități sunt ușor de descoperit în artă, dar și în tot felul de mărturii actuale ale unor persoane care iau contact azi cu această cultură (de exemplu, după ce am terminat cartea mi-a apărut în FYP pe TikTok o fată care ajunge în Japonia pentru prima oară și este șocată de misoginism și inegalitatea de gen). Sabina Yamamoto, o româncă mutată în Japonia, debutează cu romanul Nu mai e nimeni acasă în care ne arată o față a Japoniei despre care am mai auzit, presiunea socială a familiei japoneze tradiționale, închistarea și presiunea de a fi la fel, de a îndura, de a face ce trebuie, dar fix într-un anumit mod.
Toate acestea sunt fascinante de urmărit ca evoluție a unei societăți. Cu această înțelegere, poate de suprafață, a culturii japoneze, am ajuns eu la Sayaka Murata. M-a impresionat Femeia minimarket, iar Pământeni m-a făcut să-mi vină să vomit, a fost ca o gheară în stomac (o expresie pe care o împrumut din Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul, de Mirinae Lee — nimic nu e o coincidență, s-ar zice, pentru că ea scrie un rar personaj feminin trickster, cu o dorință transparentă în spate de a scrie personaje asiatice și altfel). Venind din inadecvarea pe care o recunosc și la personajele unor autoare precum Hiromi Kawakami sau Mieko Kawakami (pe care le aseamănă numele de familie, nu și stilurile sau preocupările narative), Sayaka Murata ne oferă prototipul unei femei „ciudate” încă o dată, a unei inadaptate social. Dar, de data aceasta, nu avem de-a face cu femeia minimarket care nu înțelegea normele sociale și care nu voia să facă parte din societate, ci doar să-și vadă de acel unic lucru pe care-l făcea bine, respectarea regulilor într-un magazin alimentar. De data aceasta avem de-a face cu un personaj feminin care vrea să fie spălat pe creier, vrea să facă parte din societate, să nu mai supraviețuiască, să fie cu zâmbetul pe buze ca ceilalți (și, deci, goală pe dinăuntru) și să fie fericită sau măcar să se poată preface în mod autentic că așa este.
Extratereștrii vin din spațiu sau din adulți cu aspirații zdrobite?
A o reduce pe eroina Natsuki doar la ceea ce am spus mai devreme ar fi cu adevărat criminal. Așa că hai să nu ne oprim aici. Natsuki este la început, cum suntem toate, o fetiță care a trecut clasa a cincea și se crede magiciană (asta doar înainte să devină extraterestră) și este îndrăgostită de verișorul ei, Yuu, care este extraterestru, poate chiar vine de pe planeta Popinpobopia — obiectele magice ale lui Natsuki sunt dăruite chiar de Piyyut, o creatură care vine de pe planeta Popinpobopia. Se resimte încă de la început nu ciudățenia, cât nevoia lui Natsuki și a lui Yuu de a evada și de a crede pe bune lumea pe care și-au construit-o (și care va funcționa alegoric pe tot parcursul cărții). Dacă până aici romanul te pregătește pentru ciudățenie, treptat îți va oferi indicii că nu e despre asta: relația dintre Natsuki și părinții ei, modul în care îi vede fericiți cu ea în afara familiei sau relația toxică dintre Yuu și maică-sa, toate acestea îți vor oferi un indiciu spre adevărul pe care, ca adult, chiar nu vrei să-l privești în ochi: acești copii suferă și se luptă să supraviețuiască. Suferă pentru că adulții din jurul lor nu îi fac să se simtă în siguranță și pentru că, de fapt, adulții sunt cei care îi pun în pericol, îi fac să se simtă nesiguri și fără scăpare. Faptul că într-o zi Yuu și Natsuki, împreună cu personajul Tomoya, devin adulți inadaptați, nu e neapărat surprinzător. Și tot ceea ce decurge de aici seamănă cu construcția Femeii minimarket. Societatea, Pământul, Fabrica, cum o numesc ei, nu îi va lăsa să trăiască în pace și să existe în afara ei, neconformându-se regulilor ei scrise și nescrise. Inadaptați, așa cum sunt, ajung să comită acte pe care le vom găsi revoltătoare, imorale și absolut razna.
Natsuki încearcă să scape de avansurile și abuzurile profesorului Igasaki evadând în lumea sa imaginară, discuția cu mama ei colerică fiind imposibilă, abuzurile din afara casei perpetuându-se în forme diferite și înăuntrul căminului, prin neînțelegere, violență verbală și fizică. Pentru că Natsuki spune povestea, pe ea o cunoaștem cel mai bine, iar despre Yuu ghicim doar că duce o viață turmentată alături de mama lui, în vreme ce despre Tomoya vom afla că tatăl lui fusese întotdeauna sever cu el, iar mama îl obligase să facă baie cu ea până la 15 ani. Dacă există cărți care au nevoie de trigger warning, atunci asta este una, pentru că vei citi despre viol, abuzuri, violențe fizice și verbale și canibalism, iar aceste scene nu te vor menaja. Îți vor întoarce stomacul pe dos, îți va veni să vomiți, poate, așa cum mi-a venit și mie, cu cartea tremurând în mâini și dorindu-mi, în mod adevărat și onest, s-o las deoparte, cu toată dragostea mea pentru Murata. Poate că asta face literatura bună. Te scoate din zona de confort și te face să vrei s-o abandonezi. Într-un anumit punct, singurul motiv pentru care am continuat-o a fost speranța unei răzbunări sau luminița de la capătul tunelului — pentru că devine din ce în ce mai greu și îngrozitor să citești despre abuzuri asupra copiilor, ca adult și ca părinte. În același timp, ar fi fost o renunțare bazată pe grija personală de a păstra bula intactă, de a nu fi rănită, de a nu fi martora unor atrocități care nu se întâmplă în cărți, ci chiar în viața reală: aș fi fost un adult autentic, închizând ochii în fața anomaliilor, așa cum zice Natsuki, nu asta fac adulții?
Stârpiți răul de la rădăcină, opriți părinții
Și ce altă concluzie să tragă dacă ajutorul pe care l-a cerut din partea propriei mame a fost oferit sub forma unei lovituri peste mână sau o bătaie, acompaniată de cuvinte potrivite pentru distrugerea oricărei urme de încredere în sine și în lume? M-am întrebat adesea cum au citit alții cărți ca Împăratul muștelor sau Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii și dacă s-au gândit vreodată, în acest cadru, nu la brutalitatea copiilor sau la condiția umană, ci la responsabilitatea (și absența ei) a adulților, nu ca direct proporțională, ci ca colosală și manifestantă în fața unor asemenea „anomalii” din partea copiilor. De fapt, cred că Murata vine mai mult pe urmele lui Kenzaburo Oe aici, continuând câteva din premisele băieților delicvenți, alungați din școala de corecție într-un sat de munte. Și aceștia sunt victimele „societății” (o entitate bizară, aproape intangibilă, când poate mai bine ar fi spus că sunt victimele familiei, familiei extinse și a tuturor membrilor instituțiilor și cadrelor pe care aceștia le frecventează). Murata duce la un alt nivel această perspectivă și ne oferă chei de lectură noi, aducându-ne nu doar un personaj feminin în acest cadru unde avem numai băieți, ci și punând din nou în discuție problematica responsabilității persoanelor cu uter, de a se procrea, ceea ce nu poți citi altfel decât în legătură directă cu scăderea natalității în Japonia și refuzul unor femei asiatice de a se conforma societății toxic patriarhale, venind puternic pe urmele unei tradiții greu de zdrobit. Și care vor fi judecate și puse la zid pentru aceste decizii, responsabilitatea fiind în primul rând a lor, bărbații fiind poate mai predispuși criticii atunci când nu muncesc.
Când Natsuki și Yuu, copii fiind, fac sex în cimitir și sunt descoperiți de adulți, ea întreabă ceva fundamental, care o să te râcâie pe interior nu doar ca idee, ci ca o realitate pe care, dacă nu ești prea laș, trebuie s-o admiți (o realitate anomalie, tulburătoare și dezgustătoare): Și de ce copiii nu au voie să facă sex? Sunt o mulțime de oameni mari care vor să facă sex cu copii. De ce nu avem voie să facem sex cu alți copii? Întrebarea nu e retorică, în ochii lui Natsuki, iar dacă societatea ar funcționa într-un mod corect, părinții ar ști că ceva e în neregulă și nu ar trimite-o pe Natsuki înapoi la meditații, în cușca profesorului pervers care îi distruge viața. Și întrebarea aceasta nu ar apărea dacă copiii s-ar simți în siguranță în lumea creată de adulți — pentru că ce întreabă Natsuki aici este, dacă tot trebuie să fac asta, de ce nu pot s-o fac cu cineva la care țin și cu care mă simt în siguranță, de care n-o să-mi fie teamă că o să mă omoare? Nu există nimic din zona dorinței sexuale aici, ci din zona supraviețuirii, ceea ce face lucrurile și mai teribile. Mi-ar plăcea să cred că detaliile șocante, care-ți întorc stomacul pe dos (inclusiv violența gratuită a mamei), sunt exagerări pentru conturarea romanului, dar mă tem că toate acestea ar fi putut fi extrase cu prea mare ușurință din realitate. Pentru că nu Fabrica, societatea e un eșec, nu de aceea nu reușesc să se adapteze Yuu, Natsuki și Tomoya, ci pentru că adulții închid ochii în fața anomaliilor și perpetuează narative toxice, sugrumând și lăsând fete ca Natsuki să gândească lucruri precum: Întunericul are aceeași culoare cu cea a universului în care ne-am cufundat cu o noapte în urmă. Continui să privesc acel univers întunecat și îmi înăbuș lacrimile.
Eșecul indivizilor într-o societate de succes sau colapsul societății în fața individualității?
Romanul lui Sayaka Murata poate fi într-adevăr privit și ca o distopie, dar în același timp e greu să nu-l privești ca pe un roman realist cu elemente de natură psihotică — niște personaje profund traumatizate de existența pe acest Pământ, își doresc să fie extratereștri. Nu se pot conforma vieții sociale și nu pot fi niște adulți funcționali, niște femei și niște bărbați care muncesc până la epuizare și procreează, care zâmbesc fericiți atunci când nu sunt. Lucruri pentru care societatea japoneză e bine cunoscută. Poate că, își zic și ei, lucrurile ar fi fost altfel pe altă planetă sau într-o altă societate. Și aici mi se pare că e un detaliu important, mic, pe care ni-l aruncă aproape întâmplător, dar care pentru mine este esențial. Oare orice tip de societate poate oferi un personaj ca Natsuki și o carte ca Pământeni care reflectă conceptual o societate în declin? Nu știu, dar tind să cred că anumite detalii sunt specifice neajunsurilor, chiar eșecurilor societății japoneze. Iar credința mea este dublată și de cultura anime/manga și J-drama, poate ca referință și un reality-show japonez, Terrace House, care a fost anulat după ce una dintre participante, o femeie wrestler, s-a sinucis în urma bullying-ului intens în online pentru profesia ei, cum să fii femeie și să faci așa ceva?
M-a tulburat în prea multe moduri Pământeni și va rămâne cu mine mult timp — mi-a făcut rău s-o citesc, dar în același timp m-a făcut să mă gândesc intens la deficiențele societății și dislocarea asta teribilă dintre existența responsabilă a adulților și modul în care închid ochii în fața „anomaliilor”. E o carte și despre traumă și abuz și cum acestea ajung să transforme continuu și total existența unui copil (și doare să scriu asta, dar nu o face să dispară dacă nu ne uităm la ea). Lupta, lăudabilă și curajoasă, a lui Roland Baines din Lecțiile lui McEwan de a nu fi definit de relația pe care a avut-o cu profesoara lui când era minor nu se întâmplă aici. Iar Sayaka Murata continuă critica societății începută în Femeia minimarket, dând o notă ușor distopică, dar în mod real totul funcționează ca o metaforă și ca o iluzionare, o dorință ca toate acestea să nu fie chiar așa, pentru că atunci poți să speri că există un loc mai bun în care sfâșierea nu se întâmplă. Yuu, Natsuki și Tomoya ajung la marginea societății și se transformă în ceea ce noi înșine am numi monștri, nu doar niște paria așa cum erau Keiko și Shiraha din Femeia minimarket. Ajung să facă ceea ce unii ar numi declinul umanității, să mănânce oameni.
Și personajele din Femeia minimarket și cele din Pământeni sunt încolțite de membrii responsabili ai societății, adesea dușmanii purtând măștile celor mai apropiați membri ai familiei, ca tatăl sau sora. Ce vrea să spună Murata cu acest final? Nu există speranță sau există speranță? Sunt ei doar produsul acestor traume și a acestei societăți defecte sau sunt, realmente, niște extratereștri? În același timp, nu este aici suferința lor psihică/mintală care îi face să nu mai distingă clar realitatea? Și cercul se închide, pentru că acestea nu pot fi decât influențate de modul în care au experimentat până atunci viața — și nu e vina lor că, atunci când erau copii, adulții le-au călcat în picioarele speranțele pentru orice viitor mai bun, sfâșiind bucățică cu bucățică din carnea lor, până ce corpurile nu le-au mai aparținut. Și care formă de canibalism este mai rea?
Este formidabilă Sayaka Murata, iar lectura m-a lăsat golită pe dinăuntru, cu convingerea că am citit una dintre pietrele de hotar ale literaturii din zona criticii societății — este oribilă și extraordinară și, din această pricină, Pământeni o să trăiască prea multă vreme la mine în cap, îngrozindu-mă și forțându-mă să mă gândesc la viața așa cum o știm.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #13, ediția de toamnă 2024.
