Cînd Anca m-a anunțat că tema următorului număr al revistei e succesul, m-am gîndit imediat la romanul istoric „Librăreasa din Paris” de Kerri Maher, proaspăt publicat la noi de Editura Humanitas Fiction, în traducerea Rodicăi Ștefan. E o istorie de mare succes din perioada de după primul război mondial, cînd Sylvia Beach, o tînără intelectuală americancă, înființează în orașul ei de suflet, Paris, prima librărie & bibliotecă privată cu cărți în limba engleză, Shakespeare and Company, vizitată de toate celebritățile literare ale momentului, iar cînd autoritățile americane interzic romanul – încă neterminat – „Ulise”, al lui James Joyce, aceasta se hotărăște pe loc să-l publice, îl sprijină – financiar și emoțional – pe scriitor în timpul facerii, apoi publică și popularizează acest cel mai important roman din secolul trecut.
Urma doar să-mi placă romanul și vă spun din start – e un roman mult mai bun decît mă așteptam! Firește că povestea te atrage, personajele și ce a putut să reușească să realizeze o singură persoană, Sylvia Beach, dar scriitoarea americană Kerri Maher reușește să scoată ce e mai interesant și mai original din subiect, te prinde din prima în mrejele povestirii, acțiunea e bine dozată, atmosfera e mereu electrizantă, chiar dacă e mult mai intensă în prima parte, cînd orice cititor normal la cap e de partea personajelor care, însă, în partea a doua nu toate mai trag la aceeași căruță, dar și aici avem situații psihologice foarte interesante, unghiuri de vedere originale, întîmplări reale cu scriitori celebri care nu pot să nu te țină în priză.
Romanul începe abrupt, cu o declarație de dragoste pentru Paris: „N-aveai cum să nu simţi că Parisul era locul acela”. „Locul acela” de care personajul principal, Sylvia Beach, se simte atrasă ireversibil, de cînd familia ei a locuit aici, ei americani fiind. Tatăl a fost pastorul Bisericii Americane din Cartierul Latin, aici mama ei radia de viață, iar ea era o adolescentă care nu se mai sătura de Balzac. Sylvia a avut mereu sentimentul că Parisul strălucește mai puternic decît oricare alt oraş în care fusese „sau avea să fie vreodată”. Acum s-a întors, în sfîrșit, datorită surorii Cyprian, actriță într-un serial de mare succes, iar ea are timp de plimbări prin acest oraș fermecător, „care îi furase inima”. Sylvia Beach este protagonista cărții, iar romanul este scris din punctul ei de vedere (chiar dacă la persoana a III-a), astfel cititorul vede viața Parisului din acea perioadă (1917-1936) prin ochii ei, mai mereu învăluiți în fum de țigară (sincer, sînt oripilat că se putea fuma în librării, dar asta face parte din realitatea istorică și din atmosfera cărții).
Într-o zi, Sylvia intră în librăria Adriennei Monnier și se simte imediat atrasă de această librăreasă și proprietară a localului („o femeie tulburătoare, cam de vîrsta ei, cu un zîmbet pe buzele subţiri şi în ochii de un albastru mediteraneean, al cărei contrast dintre pielea albă ca laptele şi părul negru ca pana corbului atrăgea irezistibil privirile. Sylvia o auzea în minte pe Cyprian cum făcea praf ţinuta femeii ca fiind de modă veche, cu fusta lungă pînă la pămînt şi bluza închisă la toţi nasturii, amîndouă exagerat de cuviincioase pentru a acoperi silueta voluptuoasă de dedesubt, însă Sylviei îi plăcea cu totul înfăţişarea acestei femei. Părea genul de persoană cu care puteai sta de vorbă. Mai era însă şi altceva pe deasupra. Sylvia simţea o dorinţă puternică de a mîngîia obrazul neted al femeii”).
Chiar din primul capitol aflăm că Sylvia Beach, acum de 30 de ani, este o mare cunoscătoare de literatură, despre care toți cei din jur cred că va fi o scriitoare extraordinară și că e atrasă de persoane de același sex, inclusiv tatăl pastor („Era oare în stare să scrie vreodată cu atîta curaj, ştiind că tatăl ei, pastor, pe care îl iubea sincer, avea să citească fiecare cuvinţel? Una era ca el să accepte tacit refuzul ei de a se căsători, poate chiar şi safismul ei discret – pentru că n-o îndemnase niciodată să se mărite, şi nici nu pusese sub semnul întrebării prieteniile ei cu femei, care acopereau toată gama, de la iubirea platonică pînă la momentele, mai rare, de intimitate sfîşietoare –, dar cu totul alta era să scrie despre dorinţele sale cu acea onestitate pe care o admira în noua literatură care începuse să apară în revistele literare mai progresiste. Era ea în stare să scrie despre dorinţele sale cele mai adînci cu abandon de sine, fără să se abandoneze?”). Tatăl o vedea un nou Whitman, mamă-sa era convinsă că „ea va fi următoarea Elizabeth Cady”, iar ea se întreba de ce era nevoie ca părinţii să-i ridice ștacheta atît de sus (situație psihologică serioasă, bună temă de discuție).
Chiar în ziua în care intră la librărie are loc o întîlnire cu scriitorii francezi ai momentului, dar ea e atrasă de Adrienne Monnier „ca de o sirenă” (numai că Adrienne e într-o relație lungă, trainică și evidentă cu co-proprietara librăriei, Suzanne). Nu mergea nici eseul despre Spania, la care lucra, nici altele, așa că Sylvia se hotărăște să se întoarcă în SUA și să deschidă acolo o librărie cu cărți în franceză. Dar nu era încă pregătită să plece din Europa și (în 1918) ajunge în Serbia, voluntară, în plin Război Mondial, la 2000 km Est de Paris (cu cărțile lui Whitman și Joyce la ea). Primește veste de la Adrienne că Suzanne s-a căsătorit, iar cînd îi expiră contractul se termină și războiul și se gîndește să mai treacă o dată prin Paris, unde află că Suzanne a murit. La Paris îi vine o idee genială (mai ales că de acasă știrile nu-s deloc încurajatoare) – de ce să nu deschidă o librărie cu cărți în engleză la Paris, în loc de o librărie cu cărți în franceză în SUA, ambele idei fiind revoluționare atunci („Ce-ar fi dacă, în locul unei librării franceze în America, aş deschide o librărie americană în Paris? Pare-se că aici există un mare apetit pentru cît mai multe opere în original, şi nici o bibliotecă sau librărie care să-l potolească”).
Între timp o ajută pe Adrienne la librăria ei, care o învață de toate, pentru cînd va avea propria librărie, seara ies în oraș și oricît de tîrziu se întorceau acasă, Adrienne dimineața era în cea mai bună formă la librărie, Sylvia se tot mira cum fata asta, cu cinci ani mai tînără decît ea, le știe pe toate („Adrienne avea o energie nemărginită. Şi curaj. Pentru numele lui Dumnezeu, deschisese o librărie la un an de la începutul unui război Mondial şi a ţinut-o deschisă pînă la sfîrşit. La douăzeci şi trei de ani!”).
Se duce la Londra, adună cărți ale scriitorilor englezi și americani contemporani, mamă-sa îi trimite și bani (toate economiile ei dinainte să se mărite), și cărțile ei de acasă, toate se leagă perfect, închiriază și un loc minunat pentru librărie, îi găsește imediat și denumirea – Shakespeare and Company, asta pentru că Adrienne, care o ajută mereu, îi spune să se întoarcă repede de la Londra, iar ea îi răspunde că se va întoarce înainte ca ea să rostească Shakespeare. Acum au, fiecare, cheile celeilalte, și de la librării, și de la locuințe, iar după deschiderea oficială a librăriei engleze din Paris are loc și prima noapte de iubire dintre cele două librărese, în patul Adriennei.
Cînd vine în librărie Gertrude Stein, o scriitoare celebră americană, e fericită, dar în scurt timp Shakespeare and Company va fi vizitată de cei mai buni scriitori de atunci – Ezra Pound, James Joyce, Ernest Hemingway, F. Scott Fitzgerald, T.S. Eliot, Samuel Beckett, Henry Miller, Paul Valery, Andre Gide, Jean-Paul Sartre & Simone de Beauvoir etc., etc. Totuși, librăria n-a mers prea bine în primul an, iar Sylvia s-a mutat la Adrienne.
Primește mereu vești proaste de acasă (de altfel, ăsta a fost motivul pentru care a renunțat la ideea cu librăria în SUA) – despre prohibiția din țara natală, cenzură, curentul anti-imigranți etc. Vrea să facă ceva, dar nu să scrie, cum îi sugerează Adrienne, ci să facă, pentru ea a scrie nu era suficient, mereu căuta acțiunea concretă, vizibilă, cu urmări imediate („Sylvia începu să se neliniştească, simţind nevoia de a face ceva, de a se răzvrăti împotriva acelor forţe obtuze şi opresive care acţionau în America. Prohibiţia, brigada de moravuri a lui Sumner, curentul antiimigraţionist, suprimarea ideilor anarhiste şi a celor „străine” – toate i se păreau Sylviei parte a aceleiaşi situaţii generale din America. Scriitorii-problemă, ca Pound, plecau să se pună la adăpost. Să fii artist azi în America e de tot rahatul, spusese el. Dar ea ce putea face de aici, din Paris? Să susţină, pentru început, numerele interzise ale revistelor controversate cum era The Little Review – dar numai dacă ajungeau la ea integral. În mod sigur, putea face mai mult. / — De ce nu scrii ceva? i-a sugerat Adrienne. / — Nu cred că aş putea spune mai mult sau mai bine decît ce-au spus deja Margaret Anderson, şi Ezra, şi Larbaud, şi Spire. Eu vreau să fac ceva. / Să acţioneze era modul ei de a avea un impact hotărîtor în viaţă”). Romanul „Ulise”, deși încă neterminat, este interzis în SUA – se lasă și cu procese. Nimeni nu acceptă să-l publice, nici în SUA, nici în Europa, nici măcar Virginia Wolf (care avea o tipografie), moment în care Silvia „a făcut legămînt să fie unul dintre acei oameni – una dintre acele femei, mai bine zis – care să ajute la publicarea romanului”. O vizitează mamă-sa, care e încîntată de librărie („Este o minune!”), ocazie cu care se gîndește la ai ei, i se face dor de ei, care-s departe. Dar acest dor e umbrit de veștile îngrozitoare despre soarta romanului „Ulise”, „crimă contra literaturii”, cum spune Sylvia („Durerea din suflet a trecut în scurt timp pe planul doi. Veştile despre proces au ajuns într-un final şi pe rue Dupuytren, la aproape o săptămînă după ce fusese dat verdictul, ceea ce o înfurie pe Sylvia. De ce nu se deranjase afurisitul de John Quinn să telegrafieze cuiva? Pentru că îi este ruşine, a presupus ea. Noroc cu un turist american care a trecut pe acolo cu ediţia veche de cîteva zile a unui ziar din care a aflat verdictul – înainte chiar să-i fie adus la cunoştinţă lui Joyce, era sigură, pentru că se văzuseră doar cu o seară înainte, cînd au discutat despre lipsa de informaţii. / Şi iată-l scris negru pe alb: / ULISE A FOST CONSIDERAT OBSCEN. DAMELE REDACTOARE AU FOST ELIBERATE PE CAUŢIUNE. / Damele redactoare. Exista oare ceva mai arogant? / Aşa-zisa pledoarie a lui Quinn era relatată pe scurt, exact cum prevăzuse Ezra: Quinn încercase să convingă judecătorii că scrierea lui Joyce era prea dificilă, confuză şi ofensatoare în descrierea corpului şi a dorinţelor sale pentru a stîrni dorinţe sexuale sau a corupe pe cineva – în special nu pe cei mai coruptibili cititori de care procesul părea mult mai preocupat. / Dar cum rămîne cu cititorii care chiar înţeleg cartea? şi-a spus Sylvia furioasă. Nici pe ei nu i-ar putea corupe, pentru că şi-ar da seama de caracterul ei revoluţionar, de frumuseţea ameţitoare din propoziţii şi de umanitatea personajelor sale. / Sylvia era tentată să arunce ziarul pe foc. L-a păstrat doar ca să i-l arate lui Joyce”). În acel moment Sylvia hotărăște să publice ea cartea („— Ce ne facem noi cu dumneavoastră, domnule Joyce? / — Întrebarea corectă este ce facem noi cu cartea mea? / Înainte chiar ca ideea să prindă contur în capul ei, cuvintele i-au ţîşnit din gură: / — Lăsaţi-mă să mă ocup eu. Shakespeare and Company va publica Ulise. / Era ca şi cum fiecare conversaţie, fiecare carte pe care a citit-o, a pus-o pe raft sau a împrumutat-o vreodată, fiecare pagină înrămată de-a lui Whitman şi Blake, fiecare conversaţie purtată cu Adrienne despre Cahiers, fiecare încurajare din partea părinţilor ei ar fi împins capodopera lui James Joyce către chiar această destinaţie. Paris. La uşa ei. Propria Itaca. / Zîmbetul pe care i l-a dăruit Joyce a fost deplin şi neîngrădit. / — Ce idee minunată! / — Lăsaţi-mă să fac cîteva socoteli şi să stabilesc nişte clauze, a spus ea, încercînd să pară calmă şi profesionistă, în timp ce se simţea ca o şcolăriţă care voia să fugă din clasă şi să sară într-un picior pe drum. Eu, Sylvia Beach, îl voi publica pe James Joyce! Detaliile le putem discuta mîine”).
Așadar, Shakespeare and Company „urma să îndrepte o mare eroare, asigurînd publicarea acestui tour de force, care trebuia să devină o lectură obligatorie, şi nu o carte interzisă”. Iată cum Sylvia Beach știe să treacă de la vorbe la fapte, înțelege să facă ceva concret și foarte important – în primul rînd pentru scriitorul neîndreptățit, pentru literatură, apoi pentru librărie, fiindcă publicarea unui roman interzis va pune librăria pe hartă, „toată lumea avea să afle despre Shakespeare and Company, asigurînd succesul librăriei, şi astfel devenind genul de realizare care îi putea supravieţui”.
Se duce acasă și-i spune Adriennei că Shakespeare and Company va schimba lumea, iar aceasta o avertizează că „Isus Escrocul este foarte nevoiaş. Nu se descurcă cu banii, şi nici cu banii altora. Este un foarte mare scriitor, dar…”. Apoi Gertrude Stein a venit la librărie doar ca să-i spună direct că-i dezavuează fapta și că vrea să-și anuleze fișa de împrumut. În rest – doar felicitări, unii i-au scris din SUA că cu ocazia asta au deschis ultima sticlă ilegală de șampanie.
Dar doar acum începea munca grea asupra adunării și dactilografierii romanului („avea atîtea lucruri de care să se ocupe, cel mai de seamă fiind să adune la un loc paginile lui Joyce şi să le pună în ordine pentru Maurice, termenul de publicare prevăzut fiind toamna anului 1921. Nu-şi închipuise niciodată că această etapă a procesului putea pune atîtea probleme, pentru că paginile manuscrisului, cu scrisul aproape ilizibil al lui Joyce, erau împrăştiate ici-colo şi peste tot – chiar se întreba dacă nu cumva vedea atît de neclar din cauza ochilor lui slăbiţi, încît i se părea că scrisul lui de mînă era mai bun decît în realitate. Sylvia petrecea nenumărate ore citind cu atenţie versiunile manuscrise pe care le compara cu episoadele publicate în The Little Review şi The Egoist, găsind tot felul de nepotriviri pe care trebuia să le discute cu el înainte de a trece la etapa, la fel de dificilă, de dactilografiere pe curat. Nu o ajuta prea mult faptul că romanul lui folosea în atît de mare măsură punctuaţia, aşezarea în paragrafe, subtitlurile şi altele asemenea, foarte importante. Fiecare p, q, virgulă, punct şi virgulă trebuiau să fie corect puse, pentru ca Ulise să fie apreciat la adevărata lui valoare”).
Sylvia începe să aibă frici legate de Ulise, a investit absolut totul în el și acum îi e frică să nu piardă absolut totul. Scrierea romanului interzis îl obosește pe Joyce, care-și pierde foarte mult și vederea, la început vesel și binevoitor, acum istovit și hămesit. Iar cînd i se tipăresc fragmente, Joyce încearcă să corecteze la „Ulise” pînă cînd… nu se mai poate, fiindcă tipograful Maurice își face perfect treaba și Sylvia poate vedea, în sfîrșit, primele exemplare din această „carte grea ca o cărămidă”, în 1922. Au apărut ca o victorie enormă, ca o bucurie imensă, ca un cadou, exact de ziua de naștere a lui Joyce, care împlinea 40 de ani („cel mai frumos cadou din istoria cadourilor de aniversare”).
Sylvia este o salvatoare, un om de mare succes, o mare învingătoare – „îşi asumase un risc şi cîştigase. Meritase totul. Clipa aceasta, cartea aceasta, scriitorul acesta, oraşul acesta”! Iar romanul „a adus librăriei o notorietate mult mai mare decît îndrăznise să spere”. Pentru a onora cererile din SUA, Sylvia e nevoită să se transforme în contrabandistă cu cărți, asemeni contrabandiștilor cu alcool din acele vremi de prohibiție din SUA. Cu ajutorul prietenului ei Hemingway le trimite în SUA prin Canada. Apoi o ajuta și Joyce prin metode „artistice” ingenioase – cînd literatura devine mai valoroasă și mai căutată decît pictura – Joyce trimite în SUA cărți băgate între două tablouri de Cezanne.
Dar exact în perioada asta, cînd totul începe să arate foarte bine, încep necazurile și dramele din partea celor dragi – pe Joyce îl părăsește nevasta, Michel, un cititor drag și fidel, fanul librăriei chiar de la deschidere, e copleșit de amintirea războiului și cade într-o depresie inexplicabilă, cînd totul pare perfect pentru el, care se căsătorește cu o balerină frumoasă și iubitoare, care îi naște un copil. Adrienne încearcă s-o convingă pe Sylvia că nu e treaba ei, iar Sylvia nu le poate separa. Sylvia are la librărie și motan, și cățel. Discuție cu editoarea din Anglia a lui Joyce, din care se înțelege că Joyce bea mult prea mult și nu e cumpătat deloc nici cu banii, nici cu altele. Discuție cu Adrienne – dacă sînt fericite, dacă e fericită fiecare în parte. Mamă-sa nici măcar n-o anunță că vine la Paris, află că e aici de la poliție – furase o eșarfă și o broșă. În SUA, un anume Samuel Roth face contrabandă cu „Ulise” (adică publică o versiune ilegală a unei cărţi declarate deja ilegală). Ezra îi spune Sylviei că Joyce îi dă lui Roth să publice în revista lui fragmente din cartea la care lucrează, „Operă în lucru”, pe care Ezra o numește „Zdreanță în lucru”, și că a semnat și un contract pe care nu e sigur că l-a citit pînă la capăt. Sylvia îl întreabă pe Joyce despre asta și el spune că ea e editorul lui („Dumneavoastră sînteţi editorul meu, domnişoară Beach, a spus el ferm”). Sylvia n-a mai făcut o cafenea la etaj, cum plănuise, ci i l-a închiriat compozitorului George Antheil, considerat un Joyce al muzicii. Iar premiera operei lui, „Ballet mecanique”, s-a lăsat cu scandal, precum expoziția lui Whitman. Silvia duce o bătălie juridică cu Samuel Roth, legată de drepturile de autor şi piraterie în domeniul editorial. Apoi, îl publică în continuare pe Joyce, „Ulise” ajunge la ediția a VI-a, următoarele două cărți ale lui sînt deja la tipografie, iar ea nu mai are timp de nimic, n-a fost nici măcar o dată să-și vadă familia, cum a mustrat-o soră-sa artistă, care i-a mai spus că mamă-sa e într-o stare depresivă înaintată („Lucrezi prea mult pentru Joyce. Este timpul să le mai laşi deoparte. Să te bucuri mai mult de viaţa ta. / Cuvintele lui Adrienne au pus-o în defensivă. / — Dar şi tu eşti ocupată. / — E-adevărat, a încuviinţat ea din cap, apoi a prins-o mai tare de păr. Am să încep şi eu să spun „ajunge“. Pentru mine însă va fi mult mai simplu, fiindcă eu nu port în cîrcă un individ cu toată familia lui, care să depindă în întregime de strădaniile mele”). Mamă-sa se sinucide, cu pastile, într-un hotel din Paris (lasă o scrisoare lungă, adresată „numai ei”). Sylvia știe că fără banii și cărțile și dragostea ei nu ar fi putut exista nici librăria ei. Cînd un editor american încearcă să cîștige drepturile pentru „Ulyse” și Sylvia Beach negociază, Joyce se arată foarte supărat într-o scrisoare către Pound („şi, cea mai rea dintre toate, miss Beach, care crede că deţine într-o oarecare măsură calitatea de proprietar al unui roman pe care nu l-a scris, şi astfel mă împiedică să îmi cîştig existenţa pe viitor din cauza acestei idei nefondate”), deși Sylviei nu-i scrie nici un rînd. Joyce își găsește un cățeluș pe care-l tot trimite cu mesaje, Paddy, care-o tot hărțuiește, făcînd-o pe clientul, iar la ultima întîlnire Sylvia își dă seama că ăsta n-a cumpărat niciodată nici măcar o carte.
Sylvia înțelege că s-a înșelat tot timpul în privința omului Joyce, iar faptul că s-a jertfit în întregime pentru romanul lui, pentru el și familia lui, acum pentru Joyce nu mai înseamnă nimic, fiindcă omul vrea alți și alți bani, deocamdată doar promiși, dar irlandezului deja îi sticlesc ochii la dolărașii de pe gard ai editorilor americani.
În 1933, viața librăriei s-a schimbat și pentru că viața Parisului s-a schimbat. Americanii care fugeau în anii ’20 de prohibiție și cenzură au fost înlocuiți de artiștii care fugeau din Spania și Germania lui Franco și Hitler. Fără „Ulise” & autorul lui s-a dublat numărul de membri ai bibliotecii și vînzările au crescut, „adevăratul cîștig însă, cel puţin financiar, era faptul că Sylvia nu îi mai dădea lui Joyce nici un ban în avans şi nici nu îl mai ierta de împrumuturi. Shakespeare şi Company era solvabilă şi în siguranţă fără Isus Escrocul”.
În 1934, judecătoria din SUA renunță la interzicerea romanului „Ulise” și cu ocazia asta Sylvia primește multe felicitări. Dar proprietarul localului unde are librăria hotărăște brusc să ceară o chirie triplă. Clienții librăriei încearcă s-o ajute, înființează asociația Prietenii Shakespeare şi Company, pregătesc conferințe plătite, iar Sylvia scoate la licitație obiecte vechi, inclusiv desenul lui Blake și paginile lui Whitman, pe care le are din prima zi de librărit („Era ceva purificator în vînzarea acestor obiecte vechi şi, în acelaşi timp, în lansarea unui nou proiect – ca şi cum Shakespeare and Company putea fi refăcută, de parcă închidea o carte minunată şi începea una nouă”). Toți sar s-o ajute, Bryher i-a cumpărat desenul lui Blake cu 1000 de dolari, „cu condiţia ca acesta să rămînă exact acolo unde se află în librărie”, unicul care se îngrijorează doar pentru el, nu pentru librărie e, ca de obicei, Joyce, căruia îi e frică ca nu cumva Sylvia să vîndă și din hîrtiile scrise de el („nu am vrut niciodată ca lumea să-mi vadă primele pagini – vă rog, gîndiţi-vă ce situaţie jenantă ar fi pentru mine”). Ce gust amar!
Cartea se încheie cu ultima lectură-conferință din 1936, a lui T.S. Eliot, la care au venit toți prietenii Sylviei, care și-ar mai fi dorit să fie acolo doar tatăl și surorile ei, atît. După lectură, cînd rămîn față în față – în mulțime – doar ea și Joyce, are loc o împăcare surprinzătoare. Ultimul rînd al cărții: „Poate că o asemenea pace era, în cele din urmă, posibilă”…
În timpul lecturii romanului te întrebi cum reușește Kerri Maher să prindă atît de exact atmosfera din librărie, să identifice problemele și ticurile din interior și să descrie clienții și librăritul în general. Răspunsul e în „Nota autoarei” de după roman, din care aflăm că și autoarea romanului a lucrat într-o librărie („am încercat, cît mai onest şi umil cu putinţă, să îmi imaginez cum a fost pentru Sylvia să-şi trăiască viaţa remarcabilă la librăria Shakespeare and Company. Am încercat să nu fac greşeli şi, la sfârşitul acestei note, am inclus o bibliografie a celor mai importante cărţi pe care le-am citit. Am putut de asemenea să integrez în roman o parte din experienţa mea personală, întrucât, ca tânăr scriitor aspirant, am lucrat la o librărie independentă din Brooklyn, New York, care era o pepinieră de talente literare, întocmai ca librăria Sylviei – scriitori celebri ca Mary Morris şi Paul Auster erau prezenţe obişnuite, iar noi toţi ceilalţi care lucram acolo eram scriitori începători în diferite etape ale carierei noastre”).
„Librăreasa din Paris” de Kerri Maher e un roman istoric și biografic foarte bine documentat și scris, despre literatură, lectură, cenzură, prietenie, succes, dragoste, trădare, iertare, despre scriitori, librari, editori, cititori și despre relația dintre scriitori și dintre scriitori și editori și librari, o carte care se citește cu cea mai mare plăcere, tradusă deja în 15 limbi, bestseller USA Today și Indie în 2022, inclusă pe lista celor mai bune romane istorice din 2022 în Southern Bookseller Review, BookBub, SheReads, BookTrib, PopSugar, prezentă în topul Reader’s Digest al Celor mai bune cărți scrise de femei în 2022, bestseller Gaudeamus 2023. Lectură plăcută și utilă!
Kerri Maher, „Librăreasa din Paris”, Humanitas Fiction, 2023. Traducere de Rodica Ștefan
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #13, ediția de toamnă 2024.
