Una dintre cele mai profunde și mai vindecătoare relații din viața mea a fost cea pe care am avut-o în permanență cu scrisul. Actul în sine a avut în spate, mereu, ceva dincolo de rațiune și de explicațiile logice care i se pot atribui. O anumită alchimie, un suflu propriu al trăirilor care se cer exprimate, împământenite prin cuvânt și date mai departe spre a se transforma în certitudini.
Îndrăzneala de a scrie lucrurile așa cum vin, așa cum se simt și se trăiesc a avut, pentru mine, un efect zdrobitor și eliberator deopotrivă. Am avut ocazia să mă privesc continuu printr-o lupă fără de care nu știu dacă aș fi fost persoana din prezent. Asta pentru că scrisul vine cu introspecție, cu asumarea părții de „umbră” din interior. Vine cu iminența de a fi vocal asupra celor mai profunde năzuințe și cu recunoașterea eșecurilor sau dezamăgirilor care ne fac la finalul zilei să fim cine suntem.
Salturi spre trecut. Scrisul ca proces de devenire
De fiecare dată când găsesc texte și documente vechi, sunt fascinată de diferențele și paralelele care există între cine eram atunci și cine stă astăzi în fața laptopului, la butoane. Încerc să privesc cu blândețe spre fata timidă și ambițioasă care scria acum câțiva ani despre voință, acceptare de sine și mai ales, despre dragoste. Îi citesc textele și zâmbesc des când văd câte s-au schimbat de atunci. Câte a construit la ea sub presiunea doliului, a pierderii unui părinte și a nestatorniciei cu care ne surprinde viața tocmai când avem mai multă nevoie de certitudine și calm.
De-a lungul vieții, suntem într-un proces continuu de devenire. Nietzsche cred că avea îndemnul: „Să devii cel ce ești”. Și ce borne frumoase pentru etapele trăite devin textele scrise sub febrilitatea evenimentelor marcante.
Îmi place să mai dau uneori câte o fugă în trecut. Să văd ce credințe, ce percepții sau ce profunzimi m-au definit. Uneori închid laptopul surprinsă. Parcă vechea „eu” era prea matură pentru vârsta ei. Dar știu astăzi că acea hotărâre, acea foame de a trăi clipa și de a fi prezentă m-a făcut să mă bucur de viață în moduri pe care nici nu le-aș fi bănuit altfel.
Și mai sunt momente în care mă apucă dragul, compasiunea. Momente în care văd că speram prost, că nu știam să fiu pe drumul meu, că forțam în zadar contexte și conexiuni pe care pur și simplu ar fi trebuit să le las să fie. Mai sunt momente în care văd cât de multă presiune am pus pe mine, câtă alergare inutilă și oboseală mi-am ales singură, doar pentru a mă convinge că sunt valoroasă. Că merit. Mi-am ales greu în fiecare instanță, doar pentru a-mi demonstra mie că pot. Că sunt capabilă și demnă.
Astăzi știu că am meritat mereu. Așa cum știu și că viața poate să curgă, să fie bună, să fie abundentă tocmai pentru că simți când trebuie să te oprești. Să te-odihnești, să ai îngăduințe pentru insuccese și să accepți cu inima deschisă când se înfundă drumul. Azi știu și că nu toate bătăliile merită purtate. Mi-am ajustat focusul și oricând aș prefera să fiu o femeie fericită decât o femeie puternică. Asta pentru că viața ne mai și dă în funcție de ceea ce cerem.
Totuși, cred în ideea că nu putem ajunge într-un loc înainte de vreme. Tocmai etapele, direcțiile greșite sau întâmplările ne șlefuiesc, ne dau alură, ne pun speranță în privire sau hotărâre în pași.
De-aceea e importantă îngăduința, răbdarea și compasiunea pentru a fi exact versiunea solicitată de fiecare etapă pe care o trăim. Nici mai puțin, dar nici mai mult.
Despre motivații personale și ego
În procesele și căutările mele personale din ultimul an, m-am întrebat de multe ori de ce scriu. De ce simt să împărtășesc, de ce vreau să ajungă la alții. Simțeam că e ceva mult mai profund decât nevoia de validare, de a fi văzută, remarcată, aprobată și tot pachetul aferent. În mod evident, toate nevoile enumerate fac parte din cine suntem, din nevoile noastre sociale și emoționale.
Tânjim să fim văzuți și uneori ne dorim asta cu atât mai mult cu cât în copilărie nu s-a întâmplat, poate, la intensitatea dorită. Am fi ipocriți dacă nu am recunoaște cât de multe dintre acțiunile noastre au la bază ego-ul. Și e nevoie de un anumit proces, de o muncă constantă cu credințele limitative pentru a recunoaște asta, pentru a ajunge la rădăcina lucrurilor. Pentru a ne învăța „de ce-ul” personal. De ce ne apropiem de unii oameni, de ce nu încheiem lucruri la timp, de ce ne ambiționăm să ajungem pe culmi care nu ne fac fericiți. Și odată ce vedem lucrurile clar, apare asumarea responsabilității. Abia atunci acțiunile nu mai vin pe pilot automat și vin, în schimb, din trăinicie, din convingere și din dorință pură.
Introspecția va salva lumea
În căutarea răspunsului pentru motivele mele de a scrie, s-a întâmplat să mai învăț un lucru: acela că de foarte multe ori găsim cheia potrivită în cuvintele altora. În experiențele celor care au bătătorit drumul înaintea noastră. Nu este o noutate ceea ce am scris aici, însă ține de o anumită potrivire a lucrurilor și chiar de șansă – să găsim fix cartea sau omul menit să ne învețe despre noi.
De aceea, simt că nu întâmplător au ajuns în mâinile mele cărțile lui Alexandru Stermin. Autor de o profunzime evidentă, acesta scrie despre călătoriile sale în jurul lumii, abordând o dimensiune filosofică, spirituală, cu care eu am rezonat foarte mult. Iar acesta vorbește despre scris în felul următor:
„Aveţi în mână un mănunchi de gânduri trecute prin mintea unui om care încearcă să înţeleagă și să se înţeleagă, se străduiește să cunoască și să se cunoască. Le-am pus pe hârtie din mai multe motive sau nevoi. Din nevoia de a le pricepe, căci am învățat că atunci când încerci să-i faci pe alţii să-ţi înţeleagă gândurile le înţelegi și tu mai bine. Din nevoia pe care o avem mulţi dintre noi de a povesti și a ne povesti.”
Nu am cum să descriu rezonanța și potrivirea pe care am găsit-o în paginile lui Stermin. De cele mai multe ori, ne găsim propriul adevăr în cuvintele altora. Și prin urmare, am reușit să îmi mai întregesc o părticică de suflet.
Dincolo de validările care ne însoțesc pe toți în experiența umană, știam că motivația de a scrie, avea cu totul și cu totul alte rădăcini.
Scriind, am făcut răul să tacă. Am amuțit din frici, am depășit din himere.
Scriind, mi-am înțeles din provocări și mi-am conturat planul de bătaie. Am obținut claritate, am văzut slăbiciuni, și-am îmblânzit din nesiguranțe.
Scriind, mi-am văzut din putere, din calități, din tot ce mă face umană, cu văpăi în porniri și cu clișee care mă înnobilează.
Scriind, am sporit din dragoste, am dat contur oamenilor pe care îi iubesc. Mi i-am tradus și mi i-am apropiat de suflet. Mi-am înțeles părinții, copilul interior. Mi-am iertat rădăcinile și mi-am îmbrățișat pământul.
Scriind, am făcut pace și cu moartea. Am descusut-o, i-am făcut loc printre gânduri ca să o pun în slujba vieții. Scriind, m-am apropiat de clipă. Am prins-o-n palmă și mi-am așezat-o în păr.
Scriind, mi-am înțeles menirea. M-am reîntors la drum, lăsând în spate potecile greșite. Scriind, mi-am dat voie să fiu cât de profundă am vrut. Cât de iubită, de fericită, de curajoasă sau specială.
Scriind, am înțeles că totul e posibil. Că nici un hop nu-i fără rost și că nici o bucurie nu vine fără să-i fie locul pregătit.
Scriind, am început să mă iubesc. Să mă reconstruiesc bucată cu bucată și să fiu blândă cu mine, pentru ca din blândețe să-mi scrijelesc valori.
Dincolo de toate, scriind m-am apropiat de cine sunt și mai ales, de cine mi-am dorit întotdeauna să devin.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #13, ediția de toamnă 2024.
