Acesta este unul dintre cele mai antipatice subiecte despre care am scris până acum. Început încurajator de a continua să citești, nu-i așa!? Aproape instantaneu, vocea psihologului din mine sau poate a psihoterapeutului meu răzbește (o altă voce – cea a dislexicului care coexistă cu atâtea alte subpersonalități în/din mine – percepe „răcnește” în loc de „răzbește”) prin minte cu întrebarea: „Ce te face să spui asta?” (un alt clișeu terapeutic, dar destul de pertinent și justificat). Răspunsul vine instantaneu: „Pentru că, de cele mai multe ori, are de a face cu notorietatea, nu cu valoarea.” „Înțeleg asta, dar cum te impactează prezența sau lipsa notorietății?”, continuă să întrebe vocea nedeslușită. „Păi, ăăăă, cred că … ”
Cele două concepte, cel puțin cum le percep, în societatea românească, se suprapun. Oarecum, cu cât ești mai cunoscut, cu atât ești perceput ca fiind o persoană de succes. Mai asociez succesul, într-o linie subiectivă, cu „presiunea” din partea familiei de a-i mulțumi, de a te realiza profesional, financiar, de a-ți forma o familie proprie care, evident, să o depășească pe cea nucleară etc. Într-un fel, este vorba despre a fi conformist, dar mai cu moț.
La reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului, o colegă, în mărturisirea a ceea ce suntem, a zis: „Sunt căsătorită, am o casă, am doi copii și am grijă de ei. Eu zic că m-am realizat în viață.” Cu alte cuvinte, am avut succes în viață.
Mă uit în biblioteca mea și nu găsesc nicio carte despre succes (apropo, nici de persuasiune) asta pentru că interesul meu este scăzut pentru subiectele astea. Să fie un mecanism de apărare al propriei nereușite sau… ?
În dicționarele de psihologie clinică nu există o definiție a cuvântului „succes”, nici în cele de gândire sociologică. Acesta pare să nu fie o temă predilectă pentru științele socio-umane, nu prezintă un interes ridicat în cercetările de profil. La nivel micro, pentru o persoană, succesul este o miză, este un scop? Dacă da, care ar fi paradigma corectă, care ar fi definiția vremurilor pe care le trăim?
Lucrez de ceva ani cu sportivi de mare performanță. În cazul ăsta, lucrurile sunt simple pentru că sunt ușor cuantificabile, iar succesul are de a face cu rezultatele obținute, indiferent de popularitatea sau notorietatea sportului practicat. Fie că ești campion național la fotbal (cel mai popular sport), fie că ești campion național la șah sau scrimă, ești un sportiv de succes. Criteriul este unul singur: rezultatele obținute.
Putem aplica aceeași unitate de măsură în cazul literaturii, al culturii, în general? Cine este un muzician de succes? Un lăutar care-și acordează instrumentul după ureche și a absolvit „școala vieții” care are o sută de milioane de vizualizări pe diferite canale social media sau cel care a absolvit un conservator, care are un job de prim solist la filarmonică și care, din când în când, cântă într-o trupă mică, la festivaluri de nișă ori, pur și simplu, într-un pub unde nu sunt mai mult de 40-50 de oameni? În lumea literară, cine validează? Cititorii, numărul de cărți vândute, numărul și importanța premiilor obținute, criticii literari? În cultură, valoarea înseamnă automat succes? Prea multe variabile, bătăi de cap inutile.
C.S. Lewis a scris o carte excelentă: „Creștinismul redus la esență” în care prezintă tezele esențiale ale creștinismului, făcând o liposucție la tot ce este redundant. În același spirit, psihologia generală poate fi redusă la piramida lui Maslow, cel care cocoață în vârful ierarhiei nevoia de auto-realizare care vine din plăcerea instinctivă de a te autodepăși, de a deveni din ce în ce mai bun. Aici, vrând-nevrând, corelez cu principiul lui Peter referitor la membrii de succes ai unei organizații ierarhice, care sunt promovați până la nivelul maxim de competență, dar care la o promovare ulterioară devin incompetenți pentru că-și ating nivelul maxim de incompetență. În aceasta mixtură psihosociologică, succesul este atingerea potențialului individual maxim.
Am o admirație pentru paraziții statistici, pentru oile negre, pentru marginali. Îi văd altfel, inovatori, provocatori, neplictisitori, creativi, fermecători, am un soi de admirație pentru ei, pentru cei pentru care antisuccesul este succesul deplin. Uite, așa descopăr că unul dintre criterii este cel al admirației personale.
Până la urmă, într-un fel, avea dreptate fosta mea colegă de liceu: un om de succes este cel care este „un om realizat”.
Nu are cum să nu-mi vină-n minte ce spunea Pleșu: „un om rezolvat”, acesta fiind cel care știe cine este și s-a confruntat cu propriile probleme, nu cel care le-a evitat. Nu am o definiție certă a succesului, dar dacă ar fi să aleg între cele două perspective: „un om realizat” adică mulțumit de propria condiție și „un om rezolvat” nemulțumit cu propria condiție, aflat într-o continuă căutare de sine, dar împăcat, nu resemnat, cu propriul destin la care este coautor, îl aleg, fără ezitare, pe cel de al doilea.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #13, ediția de toamnă 2024.
