Tind să cred că tot valul de hate îndreptat către asocierea de pe scenă a Coldplay cu Babasha e de mult timp uitat și că ascultătorii au rămas în minte doar cu succesul răsunător al trupei Coldplay, care a cântat în cadrul a două concerte consecutive, pe Arena Națională București, ambele sold out. Nu o să mă leg foarte mult de momentul respectiv, este clar că trupa a reușit să depășească un record în România, unul din foarte multe altele care urmează pentru noi în zona muzicală, pentru că am certitudinea că suntem mari iubitori și consumatori de show-uri live și muzică pe suport CD & vinil.
Este suficient să ne uităm la multitudinea de festivaluri care au loc în România la momentul actual (Untold, Artmania, Neversea, Summer Well, Electric Castle, Rockstadt Extreme Fest, George Enescu Festival etc.), la trupele și artiștii de anvergură care trec pe la noi în concert anul acesta (Coldplay, Megadeth, Judas Priest, The Smile, Ed Sheeran, Sam Smith, Massive Attack, Pink Martini), la concertele live proiectate de cinema-uri (am văzut Ghost: Rite Here Rite Now la Cinema City Teatrul de Vară din Herăstrău) și pasionații care se adună în librării și magazinele de muzică pentru a-și achiziționa un album cu trupa preferată.
Muzica ne aduce mai aproape fie că vrem să recunoaștem sau nu, putem oricând să alegem să ne îndreptăm atenția către reflexia inversată a melanjului dintre rock alternativ și manele, anume către k-pop și metal. O oglindă în care stilurile sunt îmbinate subtil adeseori de către muzicieni, iar fanii fie le adaugă împreună în playlist, fie migrează dintr-o parte în alta a genului muzical, fie îmbrățișează un singur gen în timp ce au numai respect și admirație pentru cealaltă tabără.
Deși aparent diametral opuse, succesul celor două genuri muzicale atât împreună, cât și separat, este un subiect despre care consider că nu se discută suficient.
‘When you were here before…’ & The Smile
De la succesul răsunător cu Creep (1992), o melodie pe care o ascultam pe repeat în adolescență, și până la ”A Moon Shaped Pool”, albumul care m-a captivat prin intermediul aranjamentelor orchestrale și a formei unplugged al acestuia, Tom Yorke & co n-au încetat o clipă să dispară din atenția publicului. Cu Radiohead am făcut cunoștință odată cu coverul făcut de Korn, pe atunci îi ascultam și mi-a fost natural să mă îndrăgostesc și de această piesă. Cu un mesaj suicidar & cinic pe de-o parte, Creep impresionează nu prin teenage angst & rebeliune, ci mai degrabă prin sensibilitate și sentimente puternice normalizate de Radiohead, pe de alta. Tom Yorke ne transmitea că „e ok să plângi indiferent de vârstă” & că „uneori este absolut în regulă să nu te integrezi perfect în colectiv, iar mai apoi în societate”. Simplitatea piesei, dar și versurile cu care rezona fiecare tânăr ascultător, făcea într-un mod accidental din Radiohead una dintre cele mai populare grupuri de rock alternativ a anilor ‘90.
Această întâmplare i-a motivat pe Tom Yorke & co să fie o constantă pe scena muzicală, una care se reinventează de fiecare dată. Astfel că succesul Radiohead a fost susținut atât de introducerea treptată a unui sound avangarde-electronic și menținerea în zona de experimental & progresiv, cât și de metodele de PR neconvenționale încercate, de la setarea unui prag valoric flexibil pe modelul “price-it-yourself”, pentru albumul In Rainbows, la ștergerea site-ului oficial și a conturilor de streaming înaintea de lansarea altui albumului, pentru a produce subiect de discuție pentru tabloide și propulsarea ulterioară a acestuia.
“Radiohead never chased the crossover success that eventually found it—subverting your surroundings is easier from just left of center. With each innovative new sound and paradigm shift, Radiohead has rejected the industry tropes that prescribe what a band should do and play”, spune Matthew Trammell în The New Yorker în articolul How success found Radiohead (2016).
Din nevoia constantă de reinventare, creare de muzică nouă cu mai multe influențe jazz, krautrock și progresive, dar și din alte motive pe care jumătate din membrii Radiohead refuză să le facă publice, 2020 îi găsește pe Thom Yorke (voce, chitară, bass și clape), Jonny Greenwood (chitară, bass și clape) și Ton Skinner (tobe) sub o nouă formulă numită The Smile. În mai 2021, pe timpul lockdown-ului covid-19, The Smile țin un show online pentru Glastonbury Festival, iar în 2022 compun 6 single-uri, pentru ca mai apoi să lansează albumul de debut “A Light for Attracting Attention”. În 2022 și 2023, trupa pleacă în turneu în Europa și America de Nord, iar în 2024 ne bucură cu prezența live la Arenele Romane, dar și cu un nou album, “Wall of Eyes”, produs de Sam Petts-Davis și lansat în luna ianuarie.
Sunt puțin vinovată, “A Light for Attracting Attention” nu a avut încă parte de o audiție atentă din partea mea, însă “Wall of Eyes” a fost pus pe repeat încă de la lansare. Albumul este scurt, însă reușește să construiască o casă pentru ascultători, un cuib în care emoțiile se adună odată cu eclectismul de pe piesele lui Yorke, Greenwood și Tom Skinner. Wall of Eyes debutează cu un ton cumințel: percuție și chitară acustice, peste care se presară corzile celor de la London Comtemporary Orchestra și vocea visătoare a lui Tom Yorke, plină de vocale alungite, ecou & reverb.
Teleharmonic nu face decât să continue să ne relaxeze: ritmul lent ne induce o stare de reverie. Versurile sunt puțin indescifrabile, însă motivul „tehnologiei” – ce se schimbă odată cu societatea – prezent și pe ”OK computer”, reapare. De dată această computerul este înlocuit de drone, iar armonia de haos și războaie: „Whining drones on a cold sea/ Ramming down doors, piling in/ Caught in dragnets by fishermen/ Wanting payback, payback”.
Under Our Pillows are un aer progresiv și amintește de chitara de pe piesa ”The Arhitect” a celor de la Haken, un mix de influențe printre care mai regăsesc și Leprous, Pineapple Thief și Steven Wilson. Tom Yorke ne invită să ne facem comozi și să ne cuibărim sub perne: “Such delights wait under your pillows/ Soft-sung hymns from under your pillows/ A slate wiped clean, a white loss of feeling/ If you’re ready and willing”.
Friend of a Friend are încărcătura politică specifică perioadei pandemiei de covid-19 și pentru cine e interesat, The Smile face astfel de referințe pe întreg albumul, așa cum ne-am obișnuit din materialele Radiohead, puternic influențate de R.E.M. O dovadă incontestabilă este chiar declarația lui Tom Yorke făcută la BBC radio pentru emisiunea Desert Island Discs: “When I was a kid, they were the link for me between the art student part of me and the musician part of me. Michael Stipe, the singer of R.E.M., was my hero, and now I’m friends with him, you know?”.
Amintirea prieteniei dintre cei doi vine ca o mică distragere de la subiectele grele abordate în muzică și ne ajută să ne împrietenim și mai bine cu membrii The Smile, cu pianul lui Jonny Greenwood cu influențele Beatles, saxofonul compozitorului Robert Stillman și draperia magică cusută din corzile orchestrei, care se așterne peste urechile ascultătorilor. Ne adâncim și mai tare în acest vis psihotic creat în pandemie, pe “Wall of Eyes”, cu piesa I Quit ce este condusă de o linie de bass intersectat de aranjamentele superbe ale orchestrei din Londra.
Bending Hectic e următoarea piesă, o baladă melancolică clasică marca Tom Yorke & co, în care sunt strecurate atent disonanțe, reverb și pasaje stranii. Este soundtrack-ul perfect pentru o zi de toamnă ploioasă, dar și piesa ideală când starea de spirit îți spune să adaugi în playlist Mitski, Steven Wilson, Lana del Rey, Muse sau The Smiths.
Totul se termină cu un zid construit din clape de pian și vocea sensibilă a lui Tom Yorke. Acest zid se transformă în 4 pereți și alunecăm într-un spațiu intim. Baricadați în sufrageria The Smile în care totul pare familiar cu un You Know Me! adresat notă cu notă ascultătorilor Radiohead.
Do you remember? 어리고 부끄럽고
바보 같은 너를, lost and just fallen cu Xdinary Heroes
Călătoria mea în lumea k-pop a început cu pași lenți și a plecat de la cea japoneză cu Babymetal, o trupă de metal kawaii care au avut o prestație absolut fabuloasă în 2016 alături de Robert Halford de la Judas Priest, și cu Fuji Kaze, care m-a cucerit cu introducerea pianului drept vedetă principală în melodii pop catchy precum Matsuri și Workin’ Hard. Scena j-pop nu este la fel de populară ca cea de k-pop, însă există multe similarități stilistice, k-pop este foarte bine promovat și ascultat în Japonia, pe când scena japoneză este foarte bine reprezentată în Coreea prin prezența membrilor cu origini japoneze în grupuri populare de k-pop precum BTS, BlackPink, EXO.
Un prim lucru pare care mi-a plăcut la k-pop este mixul ingenios dintre pop, muzică electronică, hip hop, rock și R&B. Apoi m-a impresionat munca pe care o depun membrii acestor grupuri, miile de ore de canto, dans & coregrafii complicate, înregistrări și promovare. Marketingul este și el foarte bine gândit: vă mai amintiți articolele cu poze și posterele cu artiști din revistele Bravo, Popcorn? Ele s-au întors sub un alt format acum în albumele k-pop, care conțin de la photocarduri cu membrii grupurilor, până la mici reviste cu poze și poster. Magazinul cu dulciuri și ouă cu surprize a fost astfel deschis, însă mai rămâne să vedem ce ascultăm, cu ce începem degustarea.
În continuarea călătoriei mele în lumea k-pop și odată cu apariția filmului Spider-man Across The Spider-verse, am descoperit și m-am lăsat fermecată de piesa REALiZE a cântăreței LiSA, membră a grupului BLACKPINK. Această piesă m-a făcut să dau o simplă căutare pe net la “most popular k-rock bands” pentru că aveam deschiderea necesară, însă voiam cumva ceva în sfera playlistului meu zilnic. Undeva pe a 5-a poziție în motorul de căutare, mi-a atras atenția o trupă activă din 2021, numită Xdinary Heroes. M-a intrigat foarte tare cum un grup așa de nou a devenit atât de popular într-un timp atât de scurt, așa că după audiție, dar înainte să mă documentez despre ei, am căutat să înțeleg de unde pleacă succesul genului k-rock și cum de acesta se intersectează adeseori cu fanbase-ul imens al k-pop.
Așa că am plecat și mai departe în expediție și am intrat într-un grup pe whatsapp dedicat k-pop și format din colegii de la muncă din mai multe librării, un fel de fanclub pentru ‘k-pop lovers’. Și, mai mult decât atât, l-am rugat pe Cris, un coleg și bun prieten, să mă pună în temă. De la el am aflat despre cele mai mișto grupuri care combină k-pop cu rock și chiar metal. Primul girl band este Dreamcatcher cu piese precum Scream, care este și una dintre cele mai cunoscute piese ale fetelor și face parte dintr-o trilogie de albume SF sau preferata mea, Deja Vu, o baladă metal epică. Urmează grupul Blaze care a fost puternic influențat de Dreamcatcher și citez din Cris: „Dreamcatcher au pus foarte mult în lumină grupurile de femei, într-o scenă domină de bărbați”. Enciclopedia Cris mi-a recomandat, de asemenea, și Ladies Code, Pixy și Pink Fantasy.
Recomandările s-au dus mai departe, către boy bands cu X Lucy – un grup mai eclectic & jazzy, cu vioară la purtător, Day6 – una dintre cele mai cunoscute trupe de k-pop, ONEWE, The Rose; N.Flying, FT Island (de la care recomand cu drag cea mai recentă piesă a lor, Burn it) și evident Xdinary Heroes.
Xdinary Heroes (엑스디너리 히어로즈) este o trupă de rock din Coreea de Sud, care a debutat în decembrie 2021 la casa de discuri JYP Entertainment. Încă din noiembrie studioul îi promova într-o postare-teaser în care scria “Heroes Are Coming”, pe Eroii trupei: Gunil (tobe, voce), Jungsu (voce, clape), Gaon (rap, voce, chitară), O.de (rap, voce, sintetizator, clape), Jun Han (chitară, voce), Jooyeon (voce, bass).
Xdinary Heroes calcă pe urmele succesului celor de la Day6, însă se ambiționează să popularizeze o zonă nișată și mai puțin cunoscută scenei k-pop, în timp ce îmbină perfect genuri ca rock, metal, alternativ, rap și pop-punk. Scopul e să introducă o varietate de gusturi muzicale pe scena muzicală coreeană, un lucru pe care îl explică cel mai bine Gaon pentru The Korea Times: “We believe we’re a group that ventures into new territory more than any other K-pop group. While our music may lack the mass appeal like those of our senior group DAY6, we explore elements not commonly seen in the Korean music scene […] Our members grew up immersed in overseas pop and rock music. So it appears that those who appreciate that culture are our primary fan base. Individuals who gravitate toward innovation and bold experimentation seem to resonate with our work”.
Din 2022 și până astăzi, Eroii și-au dorit foarte tare să-și atingă țelul și au lansat trei EP-uri: “Overload” (2022), “Deadlock” (2023) & “Livelock” (2023), în discografia lor intrând recent și primul album: Troubleshooting.
“Troubleshooting” debutează cu Doesn’t Matter, o melodie jucăușă și distractivă care amintește de “BLA BLA BLA” de la Maneskin și cu care Xdinary Heroes încearcă să-și cucerească audiența feminină și nu numai, o declarație de dragoste care sună cam așa: “No matter how I feel about me now/ No matter how I think about me now/ Just say my name, so it doesn’t dry up/ Endlessly calling and calling me” și care se încheie cu un bass plin de zvâc și un solo seducător de chitară.
Urmează Little Things, piesa mea preferată și cea care m-a făcut să mă îndrăgostesc automat de trupă. Motivul constă pe de-o parte prin vibe-ul adolescentin și influențele pop-punk prezente, Green Day, Avril Lavigne, Fall Out Boy și Blink-182 fiind doar câțiva dintre artiștii care îmi vin în minte acum. Iar versurile mă urcă în mașina timpului și mă umplu de nostalgie: “Do you remember?/ Young, ashamed, and foolish you/ Lost and just fallen/ Even all the wounds hidden in secret/ Are nothing/ Nothing, it’s nothing”.
Pe Undefined, Gunil, Jungsu, Gaon, O.de, Jun Han și Jooyeon sunt pregătiți să încalce toate regulile, totul capătă un aer mai rebel, instrumentele sunt turate și ele la maximum și avem parte de o piesă heavy & veselă. Un happy metal care se transferă și pe Paint it. O melodie în care Xdinary Heroes se folosesc de calitățile pe care modul de redare stereo le are, pentru a scoate în evidență tot ce are grupul mai bun de oferit: basul lui Jooyeon conduce totul, însă tobele lui Gunil, clapele, chitarele și vocile băieților se aud ba în urechea dreapta, ba în ce stângă. Efectul de sistem surround din căști obligă ascultătorul să apese pe butonul replay pentru a asculta din nou și din nou prima parte a piesei și să se bucure de un refren molipsitor și ușor de fredonat.
După toată bucuria e vremea să ne umezim puțin ochii cu două balade superbe: until the end of time și Dreaming Girl. Prima impresionează prin clapele cu influențe desprinse parcă din Mama I’m Coming Home de la Ozzy Osbourne.
Dreaming Girl amintește ca sound și vibe de My happy ending de la cântăreața canadiană Avril Lavigne. Piesa este despre încercările emoționale ale unei fete tinere ce se confruntă cu realitățile dureroase ale vieții. Versurile pictează imaginea unei seri pline de lumină albastră, în care zgomotul de afară contrastează lacrimile tăcute ale fetei. Tema recurentă a piesei este reprezentată de determinarea fetei de a reuși să depășească toate greutățile de care se lovește. Versurile ‘엄마 진짜 잘 해내고 싶은데 뭐 하나 되는 일이 없네요’ traduse în engleză: “Mom, I really want to do well, but nothing is working out.” evidențiază frustarea tinerei față de eșecurile repetate. Cu toate astea, refrenul o încurajează să meargă mai departe și este un mesaj pentru “empowering women”.
Melodia încheie cu un altul la fel de optimist prin care Xdinary Heroes își încurajează ascultătorii să își prețuiască și să-și urmeze visurile, oricât de greu ar fi drumul până la împlinirea lor. Pentru Eroi această temă despre necesitatea și frumusețea visurilor, apare recurent, alături de reasigurarea reconfortantă adresată fanilor că “totul va fi bine”. E un fel de marca înregistrată a lor, practic una dintre multitudinea de lucruri care îi deosebește de restul artiștilor care au atins succesul.
Primul album al trupei coreene Xdinary Heroes se încheie cu un foc energic de artificii, iar toate culorile, stilurile muzicale și mesajele pozitive care răsar din el sunt dedicate fanilor k-pop și rock metal din întreaga lume.
La final doresc să mulțumesc celor care au contribuit la colajul din articol, cu poze ce surprind colecțiile de albume de acasă sau „bibliotecile muzicale” personale, cum îmi place să le numesc: Crăița, Cris, Elis, Maria, Corina și Andrei.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #13, ediția de toamnă 2024.
