Aveam 12 ani când m-am visat pentru prima dată scriitoare. Eram în perioada Twilight și, după ce citeam fiecare volum, îmi exersam semnătura de scriitoare pe primele pagini. Seara, înainte de culcare și în unele ore de la școală în care profesorii obișnuiau să ne dicteze lecțiile, visam. Visam că public primul roman până să împlinesc 15 ani, că sunt chemată la televiziuni, că dau autografe și mă întâlnesc cu cititorii.
Tot pe atunci am început să scriu primele proze, primele poeme, iar la 14 ani, chiar în vacanța de vară dintre clasa a 8-a și liceu, am scris, de mână, primul meu draft de roman pe care încă îl mai am într-un dosar lângă diploma de licență și alte documente care nu-mi mai folosesc.
Bineînțeles, ca orice alt copil, am avut multe visuri: să fiu cântăreață, cel mai mare clișeu, apoi designer vestimentar, chitaristă, la o chitară electrică, clar, balerină, profesoară de limba și literatura română și, așa cum îmi insuflau toți membri familiei, doctoriță.
Dintre toate aceste meserii, scrisul a rămas, cumva, singura constantă, singurul lucru pe care l-am iubit chiar și în perioadele în care eram atât de departe de asta.
Nu vei scrie vreodată despre cât de frumoasă este toamna
La fel ca majoritatea părinților, mama și tata și-au dorit ce este mai bun pentru mine, chiar dacă asta însemna că o decizie corectă și firească este să mă îndrept către un domeniu care să îmi ofere o meserie, un loc de muncă stabil. Nu am putut să-i judec vreodată din acest motiv, fiindcă așa au fost educați de bunicii care au trăit în miezul comunismului. Părinții mei au trăit anii ‘90 în orașe de provincie, unde singurele meserii „bănoase”, „adevărate” erau cele de profesor, doctor, economist, avocat și cam atât. Din nefericire, unele zone din țara aceasta încă sunt blocate pe aceste job-uri, chiar dacă, între timp, a mai apărut cel de PR, Marketing, Social Media, Content Creator, Influencer și aș putea continua la nesfârșit. Cu toate că ai mei au încercat să mă îndrume către o direcție sigură în viață, au susținut ideea de scris ca hobby.
Mai mult, fiindcă iubeam să citesc, am reușit să intru la cel mai bun liceu din oraș, la singura clasă umanistă. Am pornit cu avânt și nerăbdare, dar am constatat treptat că profesorii pe care i-am avut erau și mai conservatori și mai închiși la minte.
Dacă pentru familia mea mai exista posibilitatea de a deveni profesor, în liceu, dacă nu îți doreai să ajungi doctor sau avocat erai considerat un ratat, zero, prost și incult. Asta se întâmpla și dacă alegeai să nu faci pregătire în privat cu profesorul de la clasă și ajungeai să fii persecutat la note.
Eram, din câte îmi mai amintesc, prin clasa a 11-a când profesorul de istorie, care cică ne era diriginte, chiar alesese să facă o oră de dirigenție. Ne-a luat la rând pe fiecare și ne-a întrebat spre ce facultăți dorim să mergem.
Bineînțeles, majoritatea răspundeau că Drept sau Medicină. Când a ajuns la mine, i-am zis că la Jurnalism. A râs sfidător și mi-a replicat: „Dar știi că nu vei scrie despre cât de frumoasă este toamna, nu?”
Opt ani mai târziu, fără facultatea de Jurnalism, scriu despre ceea ce vreau. Ba chiar, dacă consider necesar, pot scrie și despre cât de frumoasă este toamna. Doar este anotimpul meu preferat.
Recent am văzut discursul unei fete din Ineu, care a fost șefă de promoție. „Ce m-a învăţat şcoala? Să mă conformez, să mint, să îmi şterg cu buretele personalitatea. Am avut parte de un sistem care ne-a învăţat, mai degrabă, cum este să fim superficiali şi ipocriţi, decât să ne dezvoltăm etic şi moral”, a spus ea la final de an și nu pot fi mai de acord.
Mi-au trebuit ani de zile ca să uit tot ce „am învățat” în liceu, ca să pot să-mi practic meseria. Eram pulbere psihic și fizic după ce mi-am luat examenul de bacalaureat. Eram bulversată, eram obosită și, pe lângă toate astea mai eram și într-o relație toxică cu un individ care îmi spunea că toate jurnalistele sunt niște panarame și că se desparte de mine dacă aleg așa ceva, iar eu, ca o gâscă naivă de 18 ani, l-am ascultat. Că, de, nu voiam să mă părăsească prințul. Altfel, cine s-ar mai fi uitat la mine?
Un an fără scris. Un an fără citit
Când mai toată lumea îți spune că dacă vrei să scrii o să „mori de foame”, că „nu ai niciun viitor”, că „nu mai există presă”, că „cine să lucreze cu tine când sunt atât de mulți jurnaliști”, că „nu este nimic sigur”, că „toate sunt panarame”, începi să crezi asta, mai ales când ești fraged și cu mintea spălată de sistem.
La Cluj, singurul oraș unde voiam să dau la facultate, că de acolo era fostul meu, era admitere la Litere. Mi-am comandat o carte online de teste și, chiar la o zi după ce am aflat notele de la Bac, m-am apucat de învățat. Stăteam în camera mea și făceam teste și învățam și plângeam. Zile la rând, până când tata a venit la mine și m-a întrebat dacă mai am energie pentru examenul ăsta. Țin minte că am închis cartea, am așezat-o pe pat, chiar lângă mine, și am dat negativ din cap.
În adâncul meu știam că nu am vreo șansă. Alți potențiali studenți singur s-au pregătit de ani întregi. Nu aveam cum, într-o singură lună, să asimilez toate informațiile alea și să iau o notă suficient de mare cât să intru la buget.
Așa că m-am reorientat. Am văzut care erau facultățile unde se intra fără examen și m-am înscris la ele: anume Filosofia și Geografia Turismului. „Așa singur voi avea timp și de citit și scris”, le-am spus atunci părinților. Am intrat la ambele facultăți, dar mi-am confirmat locul doar la Geografia Turismului, pentru că era singur care îți „asigura un loc de muncă” după ce terminai.
În primul an de facultate am citit doar două romane și, din când în când, mai scriam în jurnal. A fost unul din cei mai triști ani pe care îi trăisem. Studiam ceva ce nu-mi plăcea și nu mă interesa, eram într-un oraș străin în care eram judecată și jignită doar pentru că eram moldoveancă, eram într-o relație extrem de nocivă din care nu puteam să ies.
Tot ce mă ținea pe linia de plutire erau relațiile de prietenie pe care reușisem să le construiesc cu două dintre colegele de cameră. Cu ele sunt singurele amintiri plăcute pe care le am din acea perioadă. Tot atunci am învățat că cele mai importante relații sunt cele de prietenie cu femei.
Încercam să îmi imaginez cum ar fi arătat viitorul meu dacă aș fi rămas pe acea cale. M-aș fi angajat într-o agenție de turism cu un salariu execrabil, unde m-aș fi dus într-o excursie o dată pe an? M-aș fi măritat după facultate? Aș fi avut un copil? Aș fi fost, cu siguranță, nefericită.
În al doilea an de facultate am ieșit, într-un final, din relația aia în care am simțit că am pierdut ani, nervi și energie. Apoi, mi-am reanalizat toate deciziile pe care le luasem și am constat că nu aia este viața pe care o vreau. Abia împlinisem 20 de ani. Mi-am amintit de visul meu din copilărie, acela de a scrie. În vacanța de vară dintre al doilea și al treilea an de facultate, m-am transferat de la buget la distanță și m-am mutat în București. M-am angajat într-o librărie, mi-am făcut un cont de Instagram dedicat cărților, am început să citesc din nou, am făcut pași mici în domeniul PR-ului și mi-am deschis un blog.
Un șir infinit de job-uri și cartea care mi-a schimbat traseul
Este o naivitate să crezi că atunci când te muți într-un oraș mare, brusc, toate ușile ți se deschid. Ești încă un tânăr ușor de prostit, care acceptă bani puțini pe multă muncă. Așa a fost primul meu loc de muncă adevărat din București, presărat și cu sexism, de unde mi-am dat demisia câteva luni mai târziu.
Apoi a urmat o loc de muncă remote în care petreceam ore în șir chiar și după program. După care job-ul din agenția de PR, unde am lucrat o săptămână pentru că în fiecare zi mă amâna cu semnarea contractului. Am ocupat un post de copywriter în altă agenție de PR, unde șefa mea era agramată, isterică și te mai suna și sâmbăta să țipe la tine.
Pe lângă situațiile nefericite, am avut și colaborări unde am simțit că am avut ce învăța și de care îmi amintesc cu drag, cum a fost cu cei de la Decât o Revistă sau Vice.
Traseul meu s-a schimbat atunci când mi-am regândit site-ul. De la încă un blog de carte care avea numele meu urmat de „scrie”, chiar am gândit un concept, anume Zenobisme, unde am început să spun povești pentru ca alte femei să nu se mai simtă singure.
Tot în acea perioadă am început să lucrez și la cartea Zenobistele, care bineînțeles că a fost legată de proiect. În acea perioadă am stat de vorbă cu 27 de femei din România, pe care eu le consideram de succes. Succes… Mereu mi s-a părut un termen care poate însemna orice. Spre exemplu, pentru unele persoane, succesul înseamnă să ai bani. Pentru alții înseamnă să ajungi la cel mai înalt punct din carieră. De asemenea, alții consideră succes atunci când un produs pe care l-au creat, o melodie pe care au compus-o a ajuns repede la oameni. Pentru mine, succesul a fost mereu în strânsă legătură cu libertatea. Să ai succes înseamnă să ai o libertate a timpului, o libertate financiară, o libertate în gândire și așa mai departe.
După ce cartea a văzut lumina tiparului, întregul meu traseu s-a schimbat. Am continuat să spun povești pe blog, care are doi ani și jumătate de viață. Am ajuns să cunosc alți oameni deosebiți cu care s-au legat colaborări frumoase, cum este Diana Cosmin de la Fine Society, care, pentru mine, a fost și este un real mentor.
Astfel, după cinci ani de trăit în București, pot spune că sunt la începutul carierei la care visam atunci când aveam 12 ani și citeam Twilight, apoi la 15 ani, când mă uitam la Sex and The City.
Chiar acum un an, când îmi făceam plimbarea zilnică prin cartier și vorbeam cu ai mei la telefon, mi-au zis că sunt mândri de mine, că le-am demonstrat că poți trăi din visul tău, fiindcă ei nu au crezut o secundă asta.
De fix un an sunt freelancer full-time și majoritatea colaborărilor mele sunt „pe scris”. Sunt încă foarte tânără, mai am mult, mult de învățat, dar simt, pentru prima dată, că sunt pe drumul meu, că asta îmi doresc de aici înainte. Nu cred că povestea mea este una de succes, dar cred, fără vreo firimitură de modestie, că poți ajunge să îți trăiești visul, să câștigi bani din el chiar dacă toată lumea din jur încearcă „să te aducă cu picioarele pe pământ.”
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #13, ediția de toamnă 2024.
