Am stat de vorbă cu Adrian Despot. Un individ sobru, creativ, riguros, pasionat. Un civil deseori pus în fața faptului împlinit. Omul care a pășit pe drumul divertismentului de dragul familiei, cu toate că nu se cunoștea pe sine. Sigur, noi îl știm drept puștiul faimos de la Școala Vedetelor și vocalistul trupei Vița de Vie, însă pentru mine a fost foarte important să discut cu persoana, cu Adrian Despot care nu a vrut faima și care a reușit să depășească obstacolele notorietății.
Ați declarat în repetate rânduri că a fi vedetă nu a fost niciodată un scop. În aceeași măsură, ați subliniat că succesul, după cum ați simțit pe propria piele, nu înseamnă ceva mai mult decât „marea realizare” – ați găsit un motiv pentru care noi, ca oameni, ne refuzăm succesele zilnice, cele mici, care ne împing mai departe?
Cred că succesul înseamnă a fi în armonie cu tine, asta este „marea realizare”. Odată reușit lucrul ăsta, intri în armonie cu lumea din jur. Lipsa de încredere în sine și comparațiile continue cu ceilalți sunt poate principalele motive ale „orbirii” în fața noastră.
Într-un podcast recent (Vreau să știu) spuneați despre fascinația pe care o aveți pentru acestă capacitate a altora de a face orice pentru succes, pentru a fi vedete. Vine această fascinație din respingerea pentru recunoaștere, pe care ați trăit-o atâția ani? Din cinism? Amuzament?
E vorba despre un alt fel de succes, de cel care constă în nevoia de validare a celorlalți. Este atât riscant, pentru că de multe ori te pune în fața unor fapte și decizii luate împotriva propriei firi, cât și mincinos, până la urmă, pentru că validarea celorlalți nu substituie propria validare. Unele dintre cele mai mari vedete sunt unii dintre cei mai triști oameni în viața personală. A fi iubit de oameni nu înseamnă nimic fără iubirea de sine. Și a te iubi pe tine inseamnă, de multe ori, să NU faci lucrurile care îți aduc în mod normal faima si rodul ei, venitul.
În afara acestei reticențe pentru statutul de persoană publică, ați vorbit și vorbiți cel puțin la fel de mult despre validarea oferită de persoana proprie. Aceasta, după cum sugerați, este una dintre realizăriile care v-au pus pe picioare, în timp. Se întâmplă și acum ca noi să nu ne dăm validarea și încrederea atât de necesare pentru o evoluție echilibrată. Căutarea se realizează mereu prin exterior, prin alții. Cum ați recuperat asumarea identității și aprecierea ei?
Singur, prin procesul creativ, care presupune analiză. Am petrecut mult timp, foarte mult timp cu mine, încercând să înțeleg lumea și reacțiile mele la ea. Cred că nu există scurtături pentru „marea realizare”, fiecare trebuie să treacă singur prin acest proces, în felul său.
Citez: „Tot timpul mi-am calculat succesul în reacția oamenilor de pe stradă” (Vreau să știu). Ați păstrat această metodă de calcul? Ați înlocuit-o? Ați renunțat la calcule? V-a ajutat această „unitate de măsură” în gestionarea vieții artistice?
Aici mă refeream la validarea celorlalți. E cool să o ai, atât timp cât ești împăcat cu tine. În prima parte a vieții a fost un calvar, pentru că nu știam cine sunt, mă căutam. În momentul în care m-am întâlnit cu mine în oglindă și am putut să ne dăm mâna, a devenit o bucurie. După primii ani în industria de divertisment, am înțeles că singura cale pentru mine de a face față în acest domeniu este ca tot ce fac să vină organic, din suflet. Mintea minte, sufletul niciodată. Atât timp cât sunt sincer cu mine, lucrurile nu au cum să fie decât bune. E un paradox aici, pentru că industria de divertisment este în sine o minciună, o prefăcătorie, toată lumea joacă un rol. Eu am ales să mă joc pe mine.
Fiind și foarte tânăr, faima obținută peste noapte v-a afectat emoțional, psihic, poate și fizic. Vreau să discutăm puțin despre asocierea acesta a succesului, în general, cu o existență lipsită de greutăți, lipsuri, nefericiri. Asociere eronată, oricum, din moment ce sunt numeroase exemple de oameni pentru care succesul a fost prea mult. Pentru unii succesul este un stres, o presiune care te poate duce pe culmile disperării, o obligație care te fură de lângă orice altceva, care nu de puține ori te forțează să-ți abandonezi personalitatea. E un miraj periculos, poate.
Succesul este periculos în momentul în care îl reduci la rod, la venit. E foarte greu să spui NU la bani, și cei mai mulți calcă peste ei înșiși în mod repetat pentru a produce. Industria de divertisment este extrem de toxică, pentru că nu ți se acordă niciodată șansa de a spune NU, ba mai mult, spui de multe ori DA, împotriva propriei firi. Așa funcționează mintea. Devii un mecanism de făcut bani, parte dintr-o mașinărie gigantică de făcut bani. Unde este sufletul tău în toată ecuația asta? Undeva sub propriul bocanc, cu care te strivești zilnic. Astfel, oglinda se crapă pe zi ce trece și într-o zi se sparge de tot, pentru că nu te mai suportă.
După cum vedem, viața nu funcționează mereu după zicale precum „ai grijă ce-ți dorești” – dimpotrivă, ni se pot arunca în cale lucruri pe care nu le vrem. Muzica a fost o pasiune, un hobby, o evadare, o conversație cu oameni care exprimau trăiri și frământări familiare. Deși nu putem schimba trecutul, să spunem ipotetic că ați fi avut șansa să spuneți stop înainte de a ajunge la Vița de Vie. Ar fi fost asta o realizare? Relația cu muzica ar fi rămas un succes dacă rămânea ceva ferit de ochii lumii și de lumina reflectoarelor?
Mi-am început cariera jucând toate rolurile la Școala Vedetelor, o emisiune televizată de divertisment, la inceputul anilor 90. A fost un fenomen, eram primii tineri care apăreau după Revoluție, ratinguri colosale, zeci de mii de oameni la concerte, bani, faimă, tot pachetul. Iar eu, în contextul ăla, eram cel mai nefericit om de pe pământ, pentru că, din toate rolurile alea, lipsea cel mai important pentru mine. Al meu! Așa că, după doi ani, am spus stop și am luat-o de la zero cu Vița de Vie, jurându-mi că singurul rol pe care îl voi mai juca vreodată în viața asta va fi al meu. Cu bune și rele. Viața e prea scurtă pentru a-i juca pe alții și este una singură, altă șansă nu am.
Ca de final: revin la micile succese. Ce vă face să vă simțiți împlinit? Sunteți împăcat cu ceea ce ați construit până acum?
Mi se pare incredibil, nu am fost niciodată nici cel mai deștept, nici cel mai talentat, nici cel mai muncitor. Nu am fost niciodată în situația de a fi cel selecționat pentru calitățile lui, cel care promite, cel care trebuie urmărit pentru că într-o zi o să reușească. Nimeni nu mi-ar fi acordat nicio șansă. Printre alți puști străluciți, eu am fost un puști banal, care însă a crezut orbește în el și în sufletul lui și a fost suficient de perspicace și încăpățânat să înoate împotriva curentului. E o decizie extrem de greu de luat, aceea de a crede în tine sau de a crede în ceilalți, de a face lucrurile după capul tău sau al altora, de a face cum fac toți. Am riscat tot, ca un nebun, si am mers pe mâna mea. Am avut noroc. Astăzi pot spune că am avut dreptate.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #13, ediția de toamnă 2024.
