De când am terminat liceul, într-un fel sau altul, am lucrat. Mereu mi-a plăcut ideea de independență financiară, de a câștiga suma necesară să poți călători, să-ți cumperi, fără să-ți verifici soldul, ce parfum din Sephora ori Douglas dorești, să alegi haine diferite, de o calitate superioară și pantofi, rafturi întregi de pantofi care ar fi făcut-o geloasă până și pe Carrie Bradshaw.
Cam asta era viziunea despre bani pe care o aveam la 18 ani. Și cum puteai să plătești pentru toate astea? Având un job, bineînțeles.
După vacanța de vară dintre liceu și primul an de facultate, mi-am făcut bagajele, am părăsit cuibul părintesc și m-am mutat în Cluj. M-am trezit într-o cameră lugubră de cămin pe care o împărțeam cu încă patru fete. Era departe de viața glamouroasă pe care mi-o imaginam.
Ai mei, spre deosebire de alți părinți, nu au insistat vreodată să mă angajez. Erau și încă sunt de părere că studiul trebuie să fie principala activitate a unui tânăr.
„Ai să te saturi de muncă”, îmi tot zicea tata când mai aruncam câte o sugestie legată de câte un job. Până la finalul celui de-al doilea an de facultate nici nu am avut un job full-time, dar asta nu înseamnă că nu aveam „ceva de lucru”.
Fiindcă încă erau la modă cataloagele Avon, m-am gândit să mă înscriu ca reprezentant. Nu mi-ar fi „mâncat” mult timp, urma să am și cosmetice și, dacă reușeam să fac vânzări, chiar un bonus de câteva sute de lei.
La prima mea ședință cu liderul de echipă am aflat că la Avon poți avansa. Adică, cu cât ai vânzări mai mari, cu atât îți poți crește chiar o echipă și, astfel, devii tu lider. Am luat vreo 20 de broșuri, le-am semnat cu numele meu și cu numărul de telefon, și cu ajutorul colegelor de cameră, care-mi deveniseră chiar prietene, am început să le distribui prin tot campusul.
Nu m-am oprit acolo. Am început să merg la activări în mall-uri. Nu pot uita că am prins perioada de Crăciun. Faptul că eram o fată tânără care stătea la un stand roz, îmbrăcată cu o bluză albă și o fustă din tul până la glezne mi-a adus mai multe comenzi decât mi-am putut imagina, multe venind chiar din partea bărbaților.
Făceam orice ca să-mi fidelizez clienții. Erau două campanii pe lună, iar persoana care avea comanda cea mai valoroasă primea câte un cadou din partea mea, cum ar fi o cremă de mâini, un spumant de baie, un balsam de buze, ba chiar o bijuterie placată cu argint.
Pe lună ajunsesem chiar să mă apropii de un salariu bunicel, apoi am renunțat după ce am aflat că o să iau bursă de merit la facultate.
Un șir infinit de job-uri nefericite
Chiar înainte să înceapă pandemia și toate facultățile și școlile să se mute online, am luat decizia să mă mut în București. Era vacanța de vară și voiam să câștig niște bani în plus, așa că am început să-mi caut de muncă.
Experiența mea era aproape zero, așa că m-am îndreptat către un job pe care credeam că-l pot face cel mai bine în acel punct, anume acela de librar. Am lucrat o lună și jumătate. Paradoxal, a fost cea mai lungă perioadă în care am citit puțin spre deloc.
Lucram pe ture. Nu înțelegeam când e weekend sau timpul săptămânii, aveam zile cu câte zece ore de muncă, iar cele cu câte șase erau la fel de extenuante. Pauza nu avea mai mult de treizeci de minute și stăteai mare parte din timp în picioare.
Cel mai dificil era momentul în care venea marfa și trebuia să cari lize de cărți și produse de papetărie în timp ce băieții de gen masculin își puneau mâinile în sân și se uitau la tine.
Mi-am dat demisia după ce am rugat-o pe managera de librărie să nu mai pună pe lista mea de taskuri căratul cărților fiindcă am probleme la spate și, ca rezultat, mi-a zis să mă ocup de asta timp de o săptămână.
Al doilea job a fost și mai nasol. Am avut neșansa să mă angajez la un fost bișnițar de anii ‘90, care avea mai multe afaceri în paralel, printre care un shop online de încălțăminte. Produsele erau promovate ca fiind Premium, din Italia sau alte țări europene, în timp ce ele erau cumpărate la prețuri exagerat de mici din Europa sau Dragon.
Nu asta era neapărat problema, ci felul în care trata femeile. În timp ce bărbații angajați aveau salarii uriașe, femeile erau plătite cu sume modice și umilite. O tipă care era achizitor a fost plătită cu 2000 de lei în monede de 50 de bani.
Fiind primul meu job mai serios, voiam să mă implic total. Adică pe lângă introducerea datelor pe site, pentru că asta am făcut atunci, am preluat partea de articole SEO și partea de PR.
Mai mult, într-o zi în care modelul care poza încălțămintea nu a putut veni, managerul mi-a sugerat să mă ocup eu de asta, iar după ce a văzut fotografiile mi-a propus să renunț la jobul pentru care m-au angajat inițial și să devin model. Mi-a promis chiar și o mărire de salariu.
Eram în al nouălea cer. Nu mă gândisem o secundă că urmau să o dea afară pe fata care era model. Ne-au transformat în inamici atunci și nu pot să uit ziua în care toți bărbații din firmă s-au adunat în „sala de ședințe” ca să discute care din noi două arată suficient de bine ca să fie model, cu toate că în poze apăreau doar picioarele noastre.
La scurt timp după ce a plecat modelul, mi-am dat și eu demisia. Eram într-o altă „ședință” când șeful mi-a zis că „fundul și sânii mei nu sunt pe placul colegului de la Social Media”.
După această experiență am lucrat în regim de freelancing, opt ore pe zi, la un brand de lacuri de unghii vegane din State. Lucram remote, pe program american, pe zona de influencer marketing.
A urmat un job într-o firmă de PR. Lucram în birou cu fondatoarea și cu încă o tipă. După prima discuție online, directoarea mi-a zis că o să semnăm contractul chiar prima zi.
„Noi suntem transparenți. Pe asta punem accent”, mi-a zis atunci.
Țineam foarte mult ca toate actele să fie ok, mai ales după experiența la firma de încălțăminte. Am lucrat acolo o săptămână. Într-o zi am scris un comunicat de presă, în altă zi am făcut o prezentare.
Le tot rugam pe colege să-mi explice mai bine campaniile pe care le au în desfășurare, să-mi dea contactele ca să pot prelua legătura cu influencerii. Și am tot așteptat.
În lunea din a doua săptămână de muncă, m-a sunat șefa să mă întrebe cum mi se pare, cum mă simt la birou și să-mi spună, din senin, că nu există conexiune între noi și că renunță la mine. I-am zis să mă plătească pe zilele lucrate. Din fericire, mi-a virat banii și eu am reluat alergătura după joburi.
A urmat o șefă isterică care, în zilele proaste, înjura pe oricine îi ieșea în cale, inclusiv sau, mai bine zis, mai ales pe soțul ei, cu care avea afacerea. Mai mult, era acea tipologie care-mi place atât de mult, agramată, dar care „știe mai bine” și „îți dă și sfaturi”.
După ea, am avut parte de o superioară care nu voia un om competent care să-și facă treaba, ci o mini ea. Pe atunci aveam părul verde, iar ea era blondă și culoarea favorită era bejul. Uneori găsea și nuanțele de nude mai interesante.
Chiar dacă era valul Delta de Covid și discutasem legat de o colaborare hybrid, femeia voia și insista să merg zi de zi la birou ca să învăț să fiu ca ea.
A urmat apoi un loc de muncă pe comunicare la o fostă vedetă TV. După două săptămâni de lucrat pe social media, am fost transferată pe zona de content, de scris articole de specialitate, iar managera a început să mă agaseze cu replici ca „bei cafea de la Starbucks, mamă, înseamnă că ai bani, nu mai ai nevoie de job”; „ai o geantă Michael Kors, nu știu ce cauți aici” și altele la fel.
Apoi a insistat să lucrez neplătită în weekend ca să-mi ating numărul de articole impuse pe lună (scriam pe site-ul lor doar de o săptămână). Am stat și am lucrat, mi-am atins numărul de articole, iar în prima zi a următoarei săptămâni, la finalul programului, tipa de la HR a fost împuternicită să-mi spună: fetele de la content au decis să nu mai colaboreze cu tine, pentru că nu există chimie.
Mi-am semnat demisia, am insistat să mi se vireze banii cât mai repede și mi-am zis că gata, este timpul să o iau pe calea freelancingului.
Nimic nu este chiar roz: o poveste despre freelancing
Prima mea tentativă de freelancing a fost la 22 de ani. Am luat câțiva clienți pe Social Media, din cunoștințe. Apoi, am pus bazele site-ului Zenobisme, care nu producea nimic atunci și am început să lucrez la cartea „Zenobistele: 27 de feluri în care să ai succes, regăsindu-ți feminitatea”.
După ce unul din cei trei clienți pe care-i aveam atunci mi-a zis că nu-și mai permite să mă plătească cu 500 de lei pe lună, m-am panicat și am început să-mi caut iar joburi.
Am mai lucrat pe ici și colo, aceleași tipologii de oameni, același program stresant care m-a dus în nenumărate rânduri la o lipsă totală de energie. Parcă, fără excepție, bisericuțele de la liceu se mutau la fiecare birou în parte. Doar că erau și mai puternice.
Traseul meu s-a schimbat total atunci când cartea mea de debut, „Zenobistele”, în care am stat de vorbă cu femei de succes din România, de la antreprenoare la jurnaliste, scriitoare și creatoare de conținut, a văzut lumina tiparului.
Din acel punct am început să fiu invitată la evenimente mondene, să cunosc alt tip de oameni, majoritatea antreprenori care fac ba genți prin care se văd cărțile, ba design floral, ba rochii boeme, ba pun bazele unor reviste tipărite.
Am început să cunosc oameni de la care chiar am avut de învățat și cu care, în timp, au început să se lege colaborări.
Uneori, în glumă, zic că m-am apucat de freelancing doar ca să am mai mult timp de citit. Deși soloprenoriatul nu îți oferă mereu siguranță și te obligă să te organizezi mult mai bine, acesta îți oferă ceva mai prețios, libertatea de a gestiona propriul tău timp liber.
Tinzi uneori să muncești mai mult decât trebuie, dar dacă respecți câteva reguli simple, poți ajunge la un echilibru benefic atât pentru tine, cât și pentru clienții tăi. Spre exemplu, eu nu-mi dau voie să lucrez după ora șaptesprezece și în niciun caz în weekenduri.
O amică mai are o regulă care mi se pare foarte frumoasă și sănătoasă. După ce a trecut printr-un burnout, în fiecare săptămână, ea își acordă trei zile libere, iar în fiecare vineri citește, merge în librării, cumpără cărți și se duce la teatru.
Freelancingul și soloprenoriatul nu sunt pentru toată lumea, dar pentru mine au fost singura variantă care mi-a oferit timp liber și care m-a făcut să simt că muncesc ca să îmi trăiesc viața frumos, tihnit, nu că trăiesc ca să muncesc.
Am un an de zile de când sunt freelancer și o lună de când sunt soloprenor „cu acte în regulă”. Totul a început cu patru articole SEO pe care le scriam lunar, apoi a urmat un alt client pe scris, apoi unul pe Social Media, apoi o revistă, apoi alta.
În vara trecută mi-am deschis PFA-ul, iar de o lună Zenobisme a devenit și SRL. În ciuda perioadelor mai aglomerate, fiindcă da, mai există și acestea, iubesc ceea ce fac.
Din toată experiența pe care am avut cu joburile full-time, am învățat că nu merită să-ți pierzi zilele și să-ți distrugi nervii din cauza șefilor absurzi, isterici, sexiști sau de-a dreptul idioți și unii chiar foarte proști, fiindcă doar n-ai nevoie de nicio diplomă ca să-ți deschizi o firmă.
Viața este mai mult decât atât. Stă în puterea ta să faci cele mai bune alegeri pentru tine. Cunosc persoane care au cariere de ani de zile în corporații, care și-au găsit calea și care chiar sunt fericite. Bineînțeles, au avut norocul să întâlnească și superiori umani și să se integreze într-un colectiv non-toxic.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #12, ediția de vară 2024.
