„o istorisire lungă de cîteva decenii,
cea despre cei trei frați care odată, cu mulți ani în urmă,
au fost smulși din acest loc și acum sînt siliți să se întoarcă. (…)
călătoria care trebuie să-i ducă pas cu pas la locul prăbușirii,
înapoi în propria lor istorie, pentru a supraviețui o ultimă dată”.
„Supraviețuitorii” de Alex Schulman (n. 1976), apărut la noi la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Elenei-Maria Morogan, e un roman psihologic tulburător, bestseller suedez care a devenit în scurt timp de la publicare o mare revelație internațională, publicat în peste 33 de țări, carte care-i împlinește visul scriitorului de a ieși, literar vorbind, în afara granițelor țării natale și de a se califica la campionatul mondial („Încă de cînd am început să scriu, visul meu a fost ca, într-o zi, una dintre cărțile mele să fie publicată în străinătate. Sînt mulți oameni cărora trebuie să le mulțumesc pentru că acest vis îndrăzneț a devenit acum realitate”). Un roman despre cum traumele din copilărie te pot marca pe viață și despre cît de lipsiți de apărare sînt copiii în fața unor părinți neglijenți și agresivi, unic și datorită construcției, narațiunea începînd cu sfîrșitul, iar capitolele alternînd între prezent și trecut, maturitate și copilărie, unicul „personaj” stabil fiind casa de vacanță, descrisă amănunțit în primul capitol, în care un polițist vine spre ea, la ora 23:59.
La prima lectură ai impresia că prea se insistă pe casa asta de vacanță, dar apoi îți dai seama că e o casă la fel de importantă precum acelea din „Cartea caselor” de Andrea Bajani – o carte despre cum biografia omului poate fi influențată decisiv de „casele” în care locuiește acesta pe parcursul vieţii, fie case reale, apartamente, fie spirituale, simbolice, abstracte sau imaginare. Cînd ajunge la casa asta singuratică, polițistul găsește trei bărbați stînd pe scări, îmbrățișați, plîngînd, mînjiți de sînge, cu o urnă funerară la picioare, pe iarbă. Scoate un carnet din buzunar, dar încă „nu știe că această poveste cu greu poate fi notată pe o bucată de hîrtie, că acum pășește într-o istorisire lungă de cîteva decenii, cea despre cei trei frați care odată, cu mulți ani în urmă, au fost smulși din acest loc și acum sînt siliți să se întoarcă, că toate acestea țin una de alta, nimic nu este separat și nu poate fi explicat doar în parte. Greutatea a ceea ce se petrece chiar acum e mare, dar cele mai multe s-au petrecut deja. Ceea ce se joacă acolo, pe scara de piatră, cei trei frați care plîng, fețele lor umflate și tot sîngele sînt doar ultimul cerc pe apă, cel care e departe, foarte departe de locul în care s-a aruncat piatra”.
Cartea te prinde din prima, scriitorul știe exact cum să-și facă cititorii curioși și atenți. Cei trei bărbați sînt frați, Nils, Benjamin și Pierre, și în copilărie și-au petrecut vacanțele în această casă, unde la un moment dat a avut loc un accident foarte grav, despre care aflăm ceva concret abia în partea a doua a cărții.
Alex Schulman are grijă să nu descoperim prea repede amănuntele, dar trebuie să avem răbdare, căci la sfîrșit totul va căpăta o cu totul altă dimensiune, la care nu cred că s-a putut aștepta vreun cititor de pe lumea asta, dar cred că scriitorul a început să scrie „Supraviețuitorii” doar după ce avea deja în minte sfîrșitul, altfel nici el nu ar fi avut atîta putere să-și construiască astfel personajele și atmosfera. Frații au venit la casa asta la care n-au crezut c-o să se mai întoarcă vreodată fiindcă în scrisoarea mamei de adio, scrisă chiar înainte să moară, le cere să nu fie îngropată lîngă soțul ei, tatăl copiilor, ci să i se arunce cenușa peste lacul de la casa asta de vacanță („Nu am nici un testament, pentru că nu am nimic de lăsat. Nu-mi pasă de detaliile din jurul morții mele. Dar am o ultimă dorință. Duceți-mă înapoi la căsuță. Răspîndiți-mi cenușa jos, la lac. Dar nu vreau să faceți asta pentru mine – știu că mi-am pierdut dreptul să vă rog ceva. Vreau s-o faceți pentru voi. Suiți-vă în mașină, luați drumul cel mai lung. Așa vreau să vă văd, împreună. Toate aceste ore în mașină, în singurătatea de lîngă lac, în saună pe înserate, cînd sînteți doar voi și nimeni nu ascultă. Vreau să faceți ceea ce noi niciodată n-am făcut: să vorbiți unul cu altul”). Și mai dă și acel sfîrșit despre care n-o să vă povestesc, pe care și psihoterapeuta îl ajută pe Benjamin să-l conștientizeze și să și-l amintească așa cum a fost.
După moartea tatălui copiilor, mama lor își trăiește viața de parcă s-ar răzbuna pe el. Tatălui nu-i plăcea deloc centrul orașului și-și adora biblioteca. Ea a vîndut apartamentul în care au trăit împreună și s-a mutat în centrul centrului, pe cea mai aglomerată stradă, iar biblioteca pur și simplu a dispărut. Tatălui nu-i plăceau dansurile și călătoriile, iar acum ea frecventează un club de salsa și călătorește foarte mult, mereu singură („iar la cafea mama se retrăgea în sine, își lua ziarul și un creion. Fuma țigarete și făcea însemnări pe marginea anunțurilor de voiaj, murmurînd cu voce tare numele locurilor. „Lanzarote, nu. Tenerife, nu. Sharm-el-Sheikh… Maroc – acolo nu fusese. Poate ar fi amuzant”. Și așa se hotăra, pleca la drum doar cîteva zile mai tîrziu, cumpăra un bilet de avion, totdeauna singură, și se întorcea o săptămînă mai tîrziu, iar dacă Benjamin uneori o întreba precaut ce făcea în călătoriile acelea, ea răspundea: „Nu știu…“.”). Și, în sfîrșit, refuză să fie îngropată în cimitir, în mormîntul de lîngă el…
În linia de subiect din copilărie protagonist e Benjamin, care-și amintește foarte multe întîmplări din acea perioadă și care e cel mai atent la detalii, oriunde s-ar afla („Benjamin stătea în spate, la mijloc, acolo era locul lui, pentru că de acolo avea cîmp liber de observație asupra părinților, asupra drumului, asupra fraților care stăteau de-o parte și de alta”). Părinții nu se prea înțelegeau între ei („Mărul pe care tata i-l dăruise mamei de ziua ei era acolo unde îl plantase, dar nu creștea și n-a dat nici un fruct”), dar aveau o plăcere comună – băutura („Scaunele albe de plastic, înșurubate în iarba înaltă, o masă mică de lemn, înclinată, pe care paharele de bere gata să cadă sclipesc în soarele de seară. Un fund de lemn cu un ciot de salam, mortadella și ridichi. Răcitorul de voiaj în iarbă, între ei, ca să țină votca rece. De cîte ori tata ia o înghițitură, zice „hei!”, ridică paharul înspre nicăieri și bea. (…) Stăteau acolo, mama și tata, într-un fel lipsiți de putere, cufundați în scaunele de plastic, îngreunați de alcool. Priveau peste lac. Era ca și cum ar fi cugetat la ce să spună, la propuneri de activități, dar nici un cuvînt nu ieșea din ei”). Tatăl e violent și cu copiii, și cu soția, cu care se certau mai mereu, ceea ce-l dărîma pe Benjamin, fratele mijlociu (9 ani), pe cînd Nils, fratele mai mare (13 ani), evita orice se întîmpla în casă („Nils asculta muzică la walkman, în hamacul întins între doi mesteceni, sus, lîngă casă. În vreme ce Benjamin era atent la zgomotele familiei, Nils le evita. Benjamin se apropia tot timpul de părinți, Nils încerca să se depărteze. Alegea altă cameră, nu participa. Cînd frații trebuiau să se culce, seara, puteau să-i audă adesea prin pereții subțiri de placaj pe părinți certîndu-se. Benjamin înregistra fiecare cuvînt, controla nocivitatea discuției. Adesea își strigau răutăți incredibile unul altuia, lucruri așa de dure, că păreau că nu mai pot fi reparate. Benjamin zăcea treaz ore în șir, rememorînd discuția. Dar Nils părea sincer neimpresionat. / — Casă de nebuni! mormăia el cînd cearta lua proporții, se întorcea pe partea cealaltă și adormea. Nu-i păsa, în timpul zilei se ținea deoparte, fără să se facă observat, în afara unor bruște atacuri de furie care înfloreau, ca apoi brusc să dispară. / — La dracu’! putea fi auzit strigînd din hamac, și Nils se bălăngănea, dînd isteric din mîini, ca să îndepărteze o viespe care venise prea aproape. / — Nebuni bolnavi la cap! urla, lovind de cîteva ori aerul. Apoi, se așternea din nou liniștea”). Taică-so le organiza tot felul de competiții periculoase și grele, probabil ca să scape de ei o perioadă și să bea și să fumeze în liniște cu mama lor. Întrecere istovitoare de înot pînă nu mai pot, de cules de crenguțe de mesteacăn argintiu, copaci care se găseau doar în fundul pădurii, flori pentru mamă-sa, care se supăra că mănunchiurile de crenguțe i se par tot mai mici. Nici mama nu-i mai grijulie cu copiii, din contra, inventează tot felul de pedepse ciudate, la care nu te-ai aștepta de la o mamă: „— Du-te în pivniță și cugetă la asta un moment, spuse ea. / — În pivniță? / Era o pedeapsă nouă. Înainte fusese trimis totdeauna în saună, cînd nu era aprins focul. Și trebuia să stea acolo, fără să-l viziteze nimeni, pe lavița de sus, și să se gîndească la greșelile lui. Educația mamei era strictă și condusă de reguli, dar în același timp incoerentă. Mama era dură, dar ambiguă. Nu știa niciodată dacă stătuse suficient în saună, cînd avea voie să iasă. Trebuia să deducă singur. Asta-l făcea să se învîrtă apoi de colo-colo, cu o continuă senzație de conștiință încărcată, întrebîndu-se dacă nu cumva părăsise sauna prea devreme. Dar pivnița de pămînt era altceva. Ura umezeala rece și întunecată. Dățile cînd tata îl rugase să-i aducă o bere, avusese grijă să lase larg deschise amîndouă ușile, și pe cea din afară, și pe cea dinăuntru, apoi se pregătea, făcea un salt repede înăuntru și pe urmă, iute, afară”. Dar și frații se băteau mereu între ei. Cei mai mari îi bat pe cei mai mici, Nils îl bate pe Benjamin pînă acesta își pierde cunoștința, Benjamin îl bate pe Pierre (7 ani) pînă ăsta face pe el, apoi, după ce se schimbă, îl mai bate o dată pînă ăsta iar se scapă pe el.
Întorcîndu-se în casa de vacanță, Benjamin le reproșează fraților cum au putut să-l abandoneze, după accident, inconștient în stația transformatorului electric din pădure, unde a intrat cu Molly, cățelușa lor, care a murit pe loc, electrocutată. Află de la Pierre că doar Nils l-a abandonat și s-a dus în hamacul său, iar fratele mai mic s-a luptat pentru el, a fugit după Nils, crezînd că ăsta se duce după ajutor, apoi, văzînd că se urcă în hamacul său, cu căștile în urechi, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, i-a căutat pe părinți, care parcă intraseră în pămînt, apoi a fugit înapoi spre el, în pădure, dar s-a rătăcit („— Nu erai acolo, spune Benjamin. / — Nu. Eu alergam de colo-colo prin pădure. Pînă la urmă am renunțat, m-am așezat pe o piatră. Apoi am auzit țipetele mamei. Urla: „Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?” Și eu am luat-o în direcția țipetelor. Cînd am ajuns acasă, totul era cu susul în jos. Era… clatină din cap. Era haos. / — Da, spune Benjamin, privind în jos, la tăblia mesei. Ce-ai făcut atunci? / — Nu-mi mai amintesc. Țin minte că voiam să mă spăl. Nu voiam ca mama și tata să vadă ce s-a întîmplat. Eram ars pe mîini și pe brațe. Nu-ți amintești arsurile pe care le-am avut multe săptămîni după aceea? / — Nu. / — M-am dus la toaletă și cînd m-am spălat mi s-a desprins pielea. Stăteam acolo și vedeam toate bucățile de piele de pe porțelanul chiuvetei, de afară auzeam strigătele mamei, care-mi răsunau în urechi. Parcă eram la război. / — N-am știut toate astea, spune Benjamin. N-am știut că ai încercat să mă salvezi… N-am știut că m-ai căutat. / Pierre ridică din umeri. / — De ce nu mi-ai povestit niciodată? întreabă Benjamin. / — Credem că știi. Mama și tata spuneau că tu nu ești bine, că nu avem voie să vorbim despre ce s-a întîmplat. Imaginile i se derulează în minte: cum se clatină cu Molly prin pădure, ajunge lîngă casă, vede lacul nemișcat. O vede pe mama stînd pe trepte. Gura ei pe jumătate deschisă, privirea goală, clipa de dinainte ca ea să priceapă. Dar acum îl vede și pe fratele său mai mic, și-l imaginează în pădure. E rătăcit și a renunțat, pînă cînd aude țipetele mamei printre brazi. Atunci o ia la fugă, băiatul cu brațele arse atîrnîndu-i de-o parte și de alta a trupului. Acolo, în amintire, băiatul de șapte ani aleargă, iar sunetul disperării mamei sale îl conduce spre casă”). Cam așa-s amintirile din copilărie, din perioada vacanțelor, ale celor trei frați suedezi, deloc asemănătoare cu ale lui Nică al lui Ion Creangă. Totuși, băieții sînt unicii supraviețuitori ai familiei. Sînt acolo, pe scările casei de vacanță, plîngînd, îmbrățișați, sîngerînd, ca pe frontul de luptă, dar în viață, supraviețuind.
Alex Schulman reușește să scrie un roman extraordinar, cu teme puternice, traumatizante, personaje de neuitat, cu un final original și ingenios, cu totul surprinzător. „Un tur de forță îndrăzneț, Supraviețuitorii ne conduce într-un labirint emoțional profund. Veți plînge pentru acești frați. Pentru bărbații care devin, pentru copiii care au fost, pentru inocența pierdută”, spune Fredrik Backman, celebrul scriitor suedez, unul din primii cititori ai romanului. Un roman de recitit, eu imediat după ce l-am terminat am reluat primul capitol și a fost la fel de interesant ca la prima lectură. Exact cum scrie pe coperta a patra a ediției Humanitas Fiction: „Un final care te obligă să iei cartea de la început. Un roman unic”. — Le Figaro Magazine.
P.S.: Între timp, la Humanitas Fiction a mai apărut un roman de-al lui Alex Schulman, „Gara Malma”, despre care se spune că e o capodoperă. Așadar, avem un nou scriitor foarte talentat care confirmă. „Gara Malma” e un roman dedicat soției sale, Amanda, despre care aflăm din mulțumirile la „Supraviețuitorii”: „Și, în cele din urmă, vreau să îi mulțumesc celei mai importante persoane, soției mele, Amanda. Ea este primul și ultimul meu cititor. Nu las nici un singur rînd să ajungă în lume fără ca ea să-l fi citit înainte. Fără ea nu aș scoate-o la capăt, nici în viață, nici cu scrisul”.
Alex Schulman, „Supraviețuitorii”, Humanitas Fiction, 2022, trad.: Elena-Maria Morogan
Fotografii de Mihail Vakulovski
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #12, ediția de vară 2024.