Revista Golan 12 | Să faci sau nu teme, asta e întrebarea

Fotografie de Andrea Piacquadio – pexels

Fac bagajul pentru Sibiu. Urmează să plecăm într-o excursie în care ne-am propus să vizităm mai multe. Eu și soțul meu am schimbat priviri cel puțin complice, dacă nu metaforice. Știm deja că trebuie să punem pe listă mai multe activități, să vizităm măcar un castel sau o grotă, ceva care s-o intereseze suficient pe fiica noastră și asta să înlesnească într-un fel întreaga experiență. Un părinte mai antrenat o să știe imediat ce-am vrut să spun: ca să putem avea o excursie cât de cât liniștită, cineva trebuie să fie cât mai departe de marginea plictiselii. 

Un flashback nevinovat dintr-un an oarecare, cu fiica mea proptită pe trotuarul frumos pietruit din Sighișoara, țipând și refuzând să se mai miște, de nervi și plictiseală, mă face încă să mă cutremur. Rămâne încă excursia de referință, argumentul suprem pentru o organizare minimă înainte de a pleca de-acasă. 

Hunedoara e aproape, o să mergem la Castelul Corvinilor, vizităm Alba Iulia, poate trecem și pe la rezervația de zimbri de la Hațeg și mai vedem. Adaug niște cărți în bagaj și privirea-mi cade pe caietul „de acasă” al fiicei mele. De fapt, poate că privirea nu-mi cade, poate că e o amintire mincinoasă. Ce se întâmplă de fapt e că mă gândesc intens la ce spune Noël Janis-Norton în cartea ei Cum să-ți ajuți copilul la teme cu calm și fără stres despre continuitatea temelor, despre cât de importantă e consecvența. Intrăm în vacanța de Paște, așa că ceva fișe de lucru n-ar strica. N-ar fi rău să mai exersăm și cititul. Am o ușoară undă de vinovăție pe care o pot argumenta simplu și foarte rațional: în primul rând, copilul are nevoie de pauze; în al doilea rând, posibil să uit caietul ăla și, de ce nu, o excursie e de fapt un prilej de învățare. Doar că eu n-am uitat, nu sunt obsedată de învățarea per se, fie ea și prin descoperire și știu că pauze, de fapt, am tot luat împreună. Dacă ar fi să fiu complet sinceră cu mine, mi-aș zice: n-am niciun chef să fac teme în excursia asta, așa că nu iau niciun material. Și fix asta fac. Închid bagajul și gata. 

Citind asta, cineva o să se întrebe: oare am de-a face cu o mamă super controlling, obsedată de performanțele copilului său la clasa pregătitoare? Îmi vine să râd când mă gândesc la asta și la încercările noastre multiple de a crea un ritual din „lucratul acasă”. Mă gândesc cu și mai mult amuzament la titlul acelei cărți Cum să-ți ajuți copilul la teme cu calm și fără stres. Nu m-am întrebat niciodată: chiar așa o fi, e fezabil? Ci, mai degrabă, am ajuns la carte cu o doză de scepticism și am luat titlul ca pe o strategie de marketing. Dacă ai zice „Cum să-ți ajuți copilul la teme cu mai puțin stres și uneori cu calm” probabil că nu s-ar vinde la fel de bine. Rămâne totuși un titlu pe care l-am simțit toxic din prima secundă și, ca orice altă ființă de pe planeta asta ușor distrusă de specia umană, m-am gândit că și percepția asta are legătură mai mult cu mine decât cu învățătoarea, psihopedagogul cu peste 40 de ani de experiență în SUA și Anglia, Noël Janis Norton. Aș înțelege dacă mi-ar zice că frustrările mele trebuie depășite și că nu încerc suficient. Cu toate astea, nu pot să nu privesc tipul ăsta de metodologie cu o anumită reticență — care nu vine din scepticism, ci pur și simplu dintr-o anumită iresponsabilitate pe care o găsesc adesea în cărțile de tipul ăsta. Pentru că, deși îți aduce o metodă „sigură” prin care să faci ceva util și chiar minunat pentru copilul tău, a-i înlesni însuși procesul de învățare, totuși nu-ți spune pe nicăieri că nu e așa ușor și nu e așa fezabil și că depinde de un miliard de factori pe care nu-i poți lua în considerare când scrii ceva teoretic.

Are cu siguranță dreptate când spune că ar trebui să păstrăm o anumită consecvență și să facem „temele” constant, cu pauze foarte puține — adică să facem temele și în vacanță. Are dreptate. Dar nu ia deloc în calcul faptul că, în ciuda faptului că adulții sunt cei responsabili, câteodată nici măcar ei nu se pot motiva suficient să facă lucrul ăla pentru care copiii lor sunt prea imaturi să se responsabilizeze singuri. Ai dreptate, nu e problema ei, e problema mea, dar mă întreb dacă nu e cumva problema noastră. 

De ce e important să facem teme?

Când Horace Mann a început trendul cu temele pentru acasă în America, în Germania deja li se dădeau teme de când lumea elevilor, o mișcare care îi e atribuită parțial lui Fichte, dar nu prea se știe cine a inventat temele. Azi, pentru noi e un concept atât de simplu încât sigur e ușor să te gândești că e ceva intuitiv: cândva, cineva și-a dat seama că lucratul suplimentar acasă nu e rău. 

De când a început fiica mea școala, am vorbit cu foarte mulți părinți despre teme. Sunt părinți care cred că ar trebui să li se dea să lucreze mai mult acasă. Sunt părinți care, din contră, cred că nu ar trebui să li se dea nimic. Eu sunt dintre aceia care cred că temele sunt necesare. Știu că există deja această controversă cu temele la clasa pregătitoare. Părerea mea nepopulară e că temele la clasa pregătitoare sunt bune — nu zic că ar trebui să fie obligatorii și adevărata problemă e când li se dă prea mult sau materialul este prea greu, sunt foarte multe valențe. Dar dacă vorbim doar despre ideea de a lucra acasă de câteva ori pe săptămână, pe lângă ce se întâmplă la școală, nu mi se pare un lucru negativ. Desigur, depinde întotdeauna și de copil, dacă copilul tău se descurcă foarte bine și nu are nevoie să lucreze acasă, atunci probabil e altceva. Și dacă merge la un after school, datele se schimbă din nou. Ipotetic, dacă copilul tău e foarte neatent la clasă și nu reușește să scrie o literă corect chiar dacă au lucrat-o în repetate rânduri la școală, atunci are nevoie de tine să îți rupi niște timp să exersați litera aia acasă. Șansele sunt ca copilul tău să urască să facă chestia asta și, pe lângă acest timp pe care trebuie să-l aloci pentru a-l ajuta să învețe ceva, trebuie să mai petreci dublu timp încercând să îl convingi — și asta, am învățat, e mult mai costisitor ca energie decât orice altceva. Pentru mine, nu e treabă ușoară. Am avut cândva convingerea că n-o să pot face asta niciodată și mă îngrozea începerea școlii și din punctul ăsta de vedere, știind că nu am răbdare. Și nu am. Totuși, ritualul și consecvența m-au ajutat și pe mine nu doar să mă obișnuiesc cu această idee, ci de a o face mai eficient. 

Citind o carte pentru copii cu fiica mea despre cine-a inventat școala, am cunoscut-o pe Cristina, un personaj profesor din Finlanda care spune că acolo n-au nevoie de teme — e simpatică Cristina, dar nu prea are legătură cu ce se întâmplă în școala românească. Sunt sau nu sunt bune temele? Uite o întrebare care nu cred că are un răspuns simplu. Asta pentru că depinde foarte mult de context. Un articol despre necesitatea temelor publicat de University of St. Diego urmărește toate firele importante: nu doar despre necesitatea lor, ci și gradul de eficiență, dificultate, ce stres pot provoca, dacă ajută în mod real și, ceva surprinzător, dacă nu cumva încurajează inechitatea între elevi. Într-un studiu de la Stanford, un cercetător vorbește despre partea întunecată a temelor: alienare, stresul ridicat care duce la probleme de sănătate mintală, toate corelate cu performanța și activitatea intensă/exagerată pe partea de studiu suplimentar. Time Magazine publica în 2016 o știre despre diversele fețe ale impactului temelor, unele dintre ele nu tocmai fericite, pornind de la evaluarea pozitivă a psihologului Harris Cooper care vorbește despre teme ca ceva benefic, spunând că sunt bune cu măsură (potrivită).

Nu sunt expertă în educație, cu toate că sunt de acord că îi lipsesc prea multe sistemului nostru de învățământ. Suntem nepregătiți și ca sistem, dar și ca părinți care trebuie să supervizeze într-o măsură sau alta învățarea copiilor. De la părinți care n-au terminat liceul la părinți cu doctorat — diferența majoră n-o să stea în cantitatea de informații la nivel funcțional, ci mai degrabă în capacitatea pedagogică. O să fii surprins să observi că o persoană cu foarte multă școală nu e neapărat un pedagog foarte bun, doar pentru că ai un doctorat în fizică nici măcar nu înseamnă, automat, că știi să-l înveți pe copilul tău fizică. Dacă mai vorbim și despre răbdarea în fața unor întrebări sau dificultăți care nouă ni se par banale, atunci lucrurile se complică. 

Cristina are probabil dreptate să creadă că sistemul finlandez e cel mai bun, dar până ajunge el în România, cred că o să rămân la teme. Motivul meu e simplu, poate la fel de nepopular, dar un an școlar de obișnuire cu lucrul acasă a dus la progrese adevărate pentru noi. Chiar dacă n-a fost ușor. Am crezut din primul moment când Noël Janis-Norton a spus, încă de la începutul cărții, că școala nu e suficientă și e responsabilitatea noastră de părinți să ne ajutăm copiii la teme. Ce mi se pare nedrept e că face totul să pară mult mai ușor decât este de fapt — ar fi fost mai real din partea ei dacă ar fi spus: metoda pe care o recomand merge, dar o să aveți nevoie de o doză extra large de energie și, eventual, o delegare a unor responsabilități altcuiva, pentru că s-ar putea să vă lase epuizați și să nu mai faceți altceva toată ziua. P.S.: deși spun că metoda asta merge, totuși copiii voștri nu vor coopera mereu cum pare aici, o să fie război în continuare. Nu spune lucrurile astea, nici n-ar putea, presupun, ce metodă ar mai propune dacă noi am rămâne încă frustrați? De aia nu-i pot oferi total votul meu de încredere. Pentru că, fiind aici, nu e deloc așa simplu, nu-ți faci temele cu copilul cu calm și fără stres decât foarte rar, când planetele se aliniază complet, sunteți amândoi odihniți, cu voie bună, copilul are chef de teme, tu ai o răbdare infinită dăruită de un zeu binevoitor și chiar știi ce faci, nu ca părinte, ci ca pedagog. Știi exact cum să-i explici să înțeleagă! Și copilul tău nu se dă bătut, chiar dacă a greșit deja de două ori, nici tu nu te-ai schimbat la față și n-ai zis „dar mai simplu de atât chiar nu știu să-ți explic” și copilul tău chiar a încercat până a reușit, iar la finalul zilei chiar ești cel mai bun și competent părinte din lume. Din experiența mea, această situație ideală se întâmplă destul de rar. Dacă se întâmplă.

Răspunsul lui Noël Janis-Norton la întrebarea „De ce e important să facem teme?” ar fi unul destul de simplu: pentru că e necesar pentru învățare, lucrul acasă ajută la îmbogățirea și sedimentarea cunoștințelor, deci un răspuns destul de clasic și aproape de ce înțelegem noi în România despre teme, repetiția e mama învățăturii. Dacă ar fi să răspund eu la asta, deși nu mi-au plăcut temele și mereu m-am gândit cu groază la ideea că trebuie să fac acum teme și cu fiică-mea, atunci o să fiu practică. Temele ne ajută pe noi în mod concret: atenția de la școală este distribuită arbitrar în cazul copilului meu, uneori e atentă, uneori nu, uneori scrie, de cele mai multe ori nu. Lucrul acasă a ajutat-o să fie mai atentă și la școală și să rețină mai bine ce se întâmplă acolo. Deci, practic vorbind, datorită acestui ajutor suplimentar care se încadrează în sub o oră de lucru și nu în fiecare zi, a reușit să facă progrese la citit și scris. Nu știu dacă temele ar fi la fel de importante pentru copilul tău și nu știu nici care e cea mai bună variantă din punct de vedere educațional — dacă sistemul ar funcționa altfel, cu siguranță temele pentru acasă nu ar mai avea sens. Dar dacă mă refer doar la contextul actual (luând în calcul și dezinteresul adesea prezent printre copii pentru școală sau anumite activități școlare, ca de exemplu: scrisul, cititul, socotitul), atunci nu mi se par atât de groaznice temele. Sunt îngrozitoare atunci când nu sunt direct proporționale cu capacitățile elevului, când sunt prea multe, când și când, dar ca idee, nu le găsesc atât de înfiorătoare. 

Ce este cu adevărat „înfiorător”, dacă vrei, e faptul că noi, ca părinți, cred că suntem foarte puțin pregătiți să facem temele acasă cu copiii noștri. Eu zic teme, dar tu poți citi oricum aici: lucrul acasă, exersatul, orice îți priește pentru că, în acest an de clasă pregătitoare, unde temele sunt opționale, noi de multe ori nu am avut „teme”, ci am exersat cititul și scrisul. 

Noël Janis-Norton nu ia în considerare faptul că, deși metodele din cartea ei sunt realmente utile și pot constitui un ghid bun nu doar pentru părinți, cred că sunt acolo niște sfaturi bune chiar și pentru cadrele didactice, nu toată lumea le poate face. Pleacă de la asumpția că oricine poate. Iar eu nu cred; trebuie să fii matur emoțional, să ai foarte mult timp și să fii un pedagog cât de cât decent. Ba, mai mult, să fi fost la rândul tău un student bun — să știi să studiezi, să sintetizezi, să organizezi la un nivel cel puțin decent. Ca să poți învăța și pe altcineva să facă asta. 

Totuși, teme în vacanță… ce mai e și nebunia asta? 

Mărturisesc că, deși știu că sună razna, mie mi-a plăcut ideea — asta pentru că sunt, la rândul meu, recunoscătoare disciplinei și ritualurilor pe care am reușit să le implementez chiar și pentru mine. E mai ușor să faci un lucru, fie el unul care nu-ți place prea mult, dacă îl faci cu o anumită repetabilitate. Nu mai e așa complicat, asumi pur și simplu că se întâmplă și parcă trece mai repede, nu te mai „torturează” într-atât, îl iei ca atare. Devine și mai ușor de făcut și de ignorat ca „expectativă”. Am observat, de asemenea, că multe zile fără activități egalează întotdeauna cu o reîntoarcere foarte grea și combativă la respectivele activități. Nu pot să nu mă gândesc la mine, nu mai știu ce clasă treceam și nu-mi făcusem temele de vacanță. Visam obsesiv că le-am terminat, chiar și cu o zi înainte să înceapă școala, iar eu nu făcusem nimic. Pur și simplu le-am amânat și tot amânat pentru că nu aveam chef să le fac în ziua aia, oricare ar fi fost respectiva zi. Apoi am început să intru în panică: nu mai aveam timp să le fac. Și, în loc să fac măcar puțin din ele, nu mai făceam nimic. Acum îmi dau seama cât de ușor ar fi fost să planific și să organizez măcar parțial temele de vacanță. Și îmi mai dau seama că aveam mare nevoie de cineva care să îmi responsabilizeze activitățile astea, evitând astfel panica și anxietatea că nu am făcut ce trebuie. 

O să spui: nu era mai bine să n-ai teme de vacanță și basta? Poate. Ideal pentru mine ar fi fost să lucrez câte ceva pe timp de vară — dar, din fericire, asta se întâmpla într-un fel sau altul. De aia scriu articolul ăsta acum, pentru că și atunci îmi petreceam mare parte din timp scriind ceva, mai ales în vacanță. Totuși, lăsată de capul meu, nu făceam teme. Sigur că eram întrebată constant: ți-ai făcut temele? Pentru că mi-era greu să mint, probabil mă eschivam sau răspundeam cu jumătăți de adevăr. Când am trecut clasa a V-a și mama nu mi-a mai supravegheat temele, am renunțat să le mai fac. Le făceam doar dacă trebuia la vreo materie, dacă ne controla (dar nici măcar asta nu mă motiva suficient) sau dacă îmi plăcea materia, dar nici aici întotdeauna. Singura materie care îmi plăcea pe bune era engleza în școala gimnazială și până și acolo mi-era lene să-mi fac temele. Având această experiență de „copil iresponsabil la capitolul teme”, am înțeles foarte bine ce spune Noel Janis-Norton despre faptul că trebuie să ne ajutăm copiii să se responsabilizeze. De fapt, chiar și un adolescent (sau mai ales un adolescent) poate fi iresponsabil când vine vorba de lucratul acasă. Să începi să-l controlezi la teme la 16 ani probabil nu e prea fezabil, dar să ai o rutină de lucru până acolo și să te interesezi în mod concret de lucrurile pe care le învață, pe care le are de făcut, să-l asiști la un proiect (și altele) e probabil ceva ce poți face. Până și personajele din The Sims își ajută adolescenții la proiectele pentru acasă.

Cu mai multă seriozitate, totuși, mă gândesc invariabil la dorința mea de a învăța japoneză care începuse să se materializeze în urmă cu câțiva ani. După ce am învățat să scriu hiragana și katakana, am trecut la kanji — mi-am făcut fișe de lucru, mi-am luat dicționar, am împrumutat materiale de la cineva, aveam tot ce trebuie (chiar și timp). După ce am învățat 100 de kanji (lucram aproape zilnic, pe lângă facultate), eram sigură că sunt pe drumul cel bun. Ce dacă trebuie să știi vreo 2000 ca să poți citi ziarul? Eu citeam deja texte pentru copii scurte cu kanji + hiragana ajutătoare, mă simțeam invincibilă. Într-o zi, pur și simplu n-am mai lucrat, nu mai aveam timp, iar prioritățile mi s-au schimbat destul de mult. 

Știu că asta e adevărat în special pentru limbile străine: dacă nu mai exersezi, uiți, dar e totuși trist când mă gândesc că nu mai știu niciuna din ideogramele învățate, nu mai știu nici ce înseamnă, nici cum se scriu. Și, gândindu-mă la experiența asta, pot să înțeleg foarte bine de ce nu e așa de rău să faci „teme” în vacanță, atunci când ai o vacanță atât de lungă cum e cea de vară. Mai ales când abia ai învățat să citești câteva cuvinte și să scrii litere de tipar. Sunt șanse mari să uiți mult, dacă nu chiar tot, până începe școala, mai ales că nu e o prioritate pentru tine. 

Pentru tine, dacă ești un copil de 7-8 ani, prioritatea e să te joci, să te distrezi, să lenevești, ce mai știu eu ce îți place la 7 ani? Poate îți place să scrii și să citești, dacă ai fost ca mine, poate îți place mai mult să te joci cu păpușile și să te uiți la desene, să ieși pe afară, să fugi, să joci fotbal, să stai degeaba, dacă ești ca acei copii pe care îi știu eu îndeaproape. Cert e că dacă lucrezi măcar o dată la două-trei zile în vacanță cu copilul tău, asta o să îl ajute să revină mai ușor la școală și să nu uite chiar tot, iar efortul nu este chiar atât de chinuitor — dacă nu faci lucruri prea grele, agasante și pentru prea mult timp. E adevărat că am auzit că uneori copiii petrec 3-4 ore să facă teme. Ceea ce e criminal de mult pentru o zi, fie ea și de vacanță. 

Un articol cu statistici despre Rolul temelor pentru acasă de pe platforma „Părinții cer schimbare” vorbește nu doar despre viziunile diferite ale părinților, elevilor și profesorilor referitor la teme, ci chiar și despre faptul că părinților și elevilor li se par prea dificile și prea multe. Dar dacă tema ta de vacanță e să citești un text pe zi și să scrii cinci cuvinte noi sau, alternativ, să faci câteva adunări și câteva scăderi, nu mi se pare capăt de vacanță — trece repede, mama și tata te pot ajuta & probabil poți avea și un sentiment de reușită, fără a fi obsedat de productivitate. 

Eu am crescut cu mentalitatea „dacă e vacanță, atunci nu fac nimic”. La mine, din fericire, nimicul acela însemna că nu fac teme, dar scriam, citeam, inventam, aveam activități conexe școlii (îmi plăcea inclusiv să mă joc de-a școala și să formulez exerciții de rezolvat, fără a fi fost vreodată o elevă prea bună sau tocilară, era doar o joacă). Nu voiam să fac teme pentru că mă chinuia „ideea”, dar făceam lucruri care puteau fi considerate, de fapt, teme — și aici poate că avem de fapt de lucru și noi ca părinți, și ei ca elevi. Cum să îi facem să nu mai fie atât de îngroziți de teme și lucrul acasă, cum să facem să le placă. Noël Janis Norton îți oferă niște direcții și răspunsuri la întrebările astea, pe care le poți crede și integra — sau nu. Eu nu am ajuns la această performanță și dovada este că fiica mea face diferența între „teme de la școală” și „citit și scris” (ce lucrăm noi acasă când nu avem „fișe” de la școală). Și uneori fișele alea sunt distractive, mai ales dacă nu sunt cu matematică prea grea, nu îi displace să le facem, dar ideea de „temă” tot nu o convinge. Poate nu trebuie s-o convingă. E deja un demers care mă depășește, antropologic, de a vedea ce se întâmplă aici la nivel social, la nivel de colectiv, dar ce pot spune e că diferența dintre primele dăți când am făcut teme și „temele” pe care le vom face acum în vacanță e uriașă. Și nu e de formă, ci de atitudine — înainte era imposibil de chinuitor pentru ambele părți cu urlete și negocieri și demonstrații reale la zidul plângerii. Acum sunt luate ca atare, sunt negociate mai simplu și, pe alocuri, se fac cu un anumit interes și implicare. Mai ales dacă sunt puține și se termină repede, ceea ce pot promite în continuare pentru vacanța de vară. Simt că da, e responsabilitatea mea de părinte de a o ajuta — nu să-i placă școala, s-ar putea să fac un dezastru aici, dar s-o ajut cât de puțin (sau mult?) în direcția asta, fie că vorbim despre a învăța să citească sau să se organizeze minim cu învățarea. 

Dar doar pentru că e responsabilitatea mea, nu înseamnă că e ușor — și, uneori, când mă simt foarte mulțumită de mine că n-am țipat, am făcut totul cu calm, aproape fără stres, cu ceva succes, aș vrea ca toți acești psihopedagogi, învățători, guru motivaționali în d-ale parentingului să fie mai sinceri cu părinții și să le spună că astea sunt situații ideale pe care, în viața noastră de zi cu zi, mai rar le vom atinge. Că doar pentru că știm și avem aceste metode, nu înseamnă că o să fim brusc buni la ele, nici măcar nu înseamnă că vom încerca mai mult. Că, în afara responsabilității pentru copiii noștri, aici pentru a face temele, există multe alte lucruri pe care le întreprindem și la care trebuie să fim la fel de atenți (inclusiv în legătură cu copiii noștri sau mai ales, pentru că relațiile noastre nu sunt bazate doar pe teme și școală, ar fi culmea). 

Și, ca să aglomerăm toată această discuție eficient într-un exemplu: eu pot să înțeleg dacă un părinte care a fost la job până la 6 seara nu mai are chef să facă teme cu copilul lui și cred că e justificat în această lipsă de chef, la fel cum pot să înțeleg că nici copilul nu mai are chef să lucreze așa târziu seara pentru că e obosit sau nu mai e atent și dacă asta se repetă 5 zile din 5 de școală/muncă, atunci da, e foarte greu să faci un ritual de teme cu copilul rău. Și o carte care îți oferă „metode” nu o să te ajute, o să te facă să te simți mai vinovat pentru că, de fapt, nu de acele metode ai nevoie, ci de mai mult timp sau de o delegare a responsabilității. Părinții nu sunt aceste super-persoane și cred că ar trebui să renunțăm să mai gândim așa — că pot face orice, că se sacrifică și asta e formidabil. 

Nu e formidabil, ci avem nevoie să fim mai realiști și să spunem că, sigur, ar fi bine să faci temele alea și chiar vor ajuta, dar nu sunt, în definitiv, cele mai importante și dacă nu le poți face e pentru că nu le poți face, iar asta nu te face un părinte mai puțin bun sau mai puțin capabil, te face un părinte uman foarte ocupat care își iubește la fel de mult copilul ca un părinte care are timp să facă temele alea. Așadar, nu e vorba doar despre a face teme în vacanță sau a nu face teme în vacanță, ci despre ai timpul ăsta să-l aloci copilului tău într-un mod eficient? Și, dacă timpul vostru împreună e limitat, poate e mai bine să-l petreceți făcând altceva, nu țipând unul la altul încercând să faceți „teme cu calm și fără stres”. 

Cum să-ți ajuți copilul la teme, nu neapărat cu calm și fără stres, dar cu niște metode utile în vacanța asta

Acestea fiind spuse, cred că poate fi util pentru toată lumea să se lucreze ceva pe vacanță, în funcție de disponibilitatea părinților. Dacă ai acest timp, disponibilitate, dacă îți permiți — pentru că este și o chestiune financiară, chiar dacă autoarea nu o admite: a avea timp mai mult de petrecut cu copilul tău, suficient cât să faceți teme la ore potrivite, fie că durează doar 20 de minute, e un privilegiu. Și asta nici nu înseamnă că e ușor să faci temele alea (paradoxal sau nu). Pentru că, de fapt, asta mi se pare foarte lipsit de onestitate când vorbim despre parenting. Nu luăm în considerare de multe ori încărcătura emoțională a părintelui, grijile sau, pur și simplu, faptul că e un adult destul de ocupat, cel mai probabil cu un job și proiecte individuale. 

Dacă ar trebui să ne sacrificăm sau nu complet pentru copiii noștri e altă discuție în care n-o să intrăm acum, când discutăm lucruri așa lejere precum temele pentru acasă. Cert e că nu toată lumea are timp să investească în a face teme perfect cu copilul, poate uneori nici nu are timp să-l verifice dacă și-a făcut exercițiile bine, dacă a rezolvat problema aia la matematică și a scris compunerea aia pe care nu voia s-o scrie. Nu sunt aici să îi fac pe alți părinți să se rușineze sau să se simtă vinovați — am fost, sunt, voi fi și eu acolo. Uneori pur și simplu n-ai nici tu chef să faci teme, cel adult și responsabil, așa că nu e surprinzător că fiul sau fiica ta o să se dea peste cap să nu facă exercițiul ăla simplu care o să îi ia 10 minute. N-are chef. Pentru ei, e aproape o chestie de principiu. Dacă copilul tău face temele imediat ce ajunge acasă, fără ca tu să-l bați la cap, singur, atunci consideră-te norocos și, te rog, spune-o mai rar părinților care se chinuie să își convingă copiii că scrie două rânduri. Dacă, totuși, ai nevoie (cum am avut și eu și am în continuare) de un pic de ghidaj pentru a face un minim de „teme” cu copilul tău, atunci ai putea să urmezi parțial sfaturile din cartea asta. Unele dintre ele mi se par extrem de utile, dacă dăm jos, cum spuneam mai sus, toată pretenția asta de a face lucrurile ideal și de a ne ajuta copiii „cu calm și fără stres”. Îți las mai jos câteva lucruri care m-au ajutat și mă ajută, cele mai multe în corelație cu lucrurile pe care le-am citit în cartea asta. 

  1. Fă-ți un ritual din a lucra cu copilul tău acasă. Minim, cât poți. Autoarea spune în fiecare zi, minus duminica și chiar în vacanțe. Eu nu cred că o să reușești asta, dar dacă reușești să integrezi un ritual, copilul tău va fi mai dornic să lucreze cu tine. Chiar dacă uneori asta se face printr-o negociere de tipul: dacă facem temele astea, atunci o să ne putem juca X joc mai târziu (sau: te poți uita la desene după ce facem temele astea împreună). Sunt sigură, din nou, că o astfel de negociere este privită cu ochi sceptici de specialiști. Funcționează? Funcționează.
  2. Laudă-l/laud-o descriptiv. Mi s-a părut foarte util să citesc sfatul ăsta pe care uneori îl practicam aproape involuntar. În loc să-i spui „bravo, te-ai descurcat bine”, să spui exact la ce s-a descurcat bine. Uneori progresele sunt foarte mici, alteori mai mari. Îți dau un exemplu: dacă ați exersat două rânduri de litera S și cele mai multe sunt ieșite din rând, deși i-ai spus să nu iasă din rând, identifică literele scrise cel mai corect și laudă-l pentru cât de bine le-a scris pe acelea. 
  3. Încurajează autonomia: adică, în loc să-i dai răspunsurile, ajută-l să le gândească și lasă-l să greșească. E ceva ce învăț cu greu în fiecare zi și trebuie să știi asta: dacă copilul tău e genul care se dă bătut la jumătatea drumului și nu mai vrea să încerce niciodată, acest pas va fi foarte dificil de urmat. Ce fac eu că mă întâlnesc undeva la mijloc și ajut parțial un răspuns cât de cât aproape de adevăr. Când greșește, pentru a nu o descuraja complet, îi spun că este greșit, dar că îmi place încercarea ei (este trucul obișnuit, dublezi negativul cu ceva pozitiv pentru a nu dezamăgi și a-i înlesni revenirea la activitate). Autoarea o să îți spună că ar trebui să îl lași să greșească fără să îl corectezi fix când greșește, dar nu știu dacă vei reuși întotdeauna. 
  4. Concentrează-te pe ce știe copilul tău, mai degrabă decât pe performanța lui școlară. E importantă performanța școlară și, de fapt, autoarea nu spune asta, o spun eu în urma lecturii acestei cărți (dar ți-aș fi spus-o și înainte). Fiecare copil e diferit și nu întotdeauna succesul școlar este egal cu o viață fericită sau chiar de succes (mai târziu) a copilului tău. Depinde de o sumedenie de factori și cred că e important să nu existe această presiune pe umerii lui și pe umerii tăi de a fi extraordinar. 
  5. Nu-i spune că e leneș/ă. Ceva ce am auzit frecvent și în școli: e leneș și de-aia nu face. Adevărul e că și eu sunt leneșă uneori. Mi-era lene să mă apuc să scriu articolul ăsta, deși cel mai mult îmi place să scriu și să citesc. Dar, în același timp, parcă m-aș mai fi uitat la un episod din House. Nu e mereu ușor să te motivezi să faci lucruri și, uneori, s-ar putea să nu te descurci prea bine când faci ceva — ceea ce atrage după sine tot felul de consecințe și mai ales apelative. La școală nu poți controla nimic. Dar acasă, ai putea să-ți încurajezi copilul și să-i dai voie să fie și leneș/ă fără să fie o acuzație. E normal să-ți fie lene din când în când. Autoarea o să îți spună doar să nu îi spui așa și să îl ajuți să lucreze. Eu, pentru că nu sunt specialistă și sunt doar o mămică des epuizată, îți zic că puteți să fiți leneși împreună. Dacă nu voi, noi cel puțin o să facem asta din când când. 
  6. Alocă un timp limitat pentru teme, lasă timp pentru joacă/pasiuni. Autoarea vorbește despre un timp zilnic pe care ar trebui să îl petreci făcând teme, acesta fiind diferit de la școală la școală. Vorbește și despre comunicarea, relația dintre părinte-copil-școală. Într-o situație ideală, ar exista o armonie aici, dar știm că nu există întotdeauna și sunt situații și situații. Ar fi important să întrebi școala, profesorul, învățătorul în cât timp ar trebui să se termine acele teme și să nu aloci mai mult timp decât cel necesar. Mi s-a părut interesantă ideea asta și utilă pentru că, în loc să mă concentrez să fac toate fișele, poate mai bine mă concentrez să fac ce e important în perioada aceea limitată de timp. Timpul fiind variabil nu doar în funcție de școală, ci și de vârstă, materie și, aș zice eu, copil. Unii pot lucra mai mult, alții mai puțin, unii mai eficient, alții mai puțin. Depinde de situație.

Cartea te ajută și pentru că îți oferă niște metode concrete, cu exemple, despre cum să faci să îți ajuți în mod real copilul la teme (inlcusiv „trucuri” despre cum să-l ajuți să rețină mai ușor sau să-și structureze învățarea). Sunt anumite lucruri cu care nu am rezonat, ba chiar mi-au ridicat semne de întrebare. De exemplu, trimiterile obsesive la o altă carte a ei sau „recenziile” ultra pozitive de la părinți care au încercat metoda ei și au avut un succes intergalactic (ți se făcea pielea de găină, mai ales când era vorba de teme la 4-5 ani). Atitudinea asta mi se pare ușor toxică pentru că îi face pe părinți să creadă că eșuează pentru că nu reușesc să fie ca acele exemple ideale din carte: mărturii mai mult sau mai puțin reale, cu siguranță fără context. 

Acum, controversa. Nu mai bine îl lași în pace doar să se joace în vacanță? E greu de spus și cred că părerile sunt împărțite. Ce pot spune e că, de când am îmbrățișat ideea lucrului acasă cât de cât constant, mă bucur mult nu doar în fața progreselor propriu-zise, ci și a atitudinii: în sfârșit poate să transcrie niște cuvinte singură, fără să stau lângă ea, în sfârșit poate fi puțin mai atentă la ce scrie, fără să îi atrag eu mereu atenția, în sfârșit este dornică să lege silabele, să formeze un cuvânt și să descopere ce scrie acolo, fără să fiu eu cloșca cicălitoare, enervantă și insuportabilă. 

De aceea, temele în vacanță nu mi se par criminale, nu mi se par ceva ce o să distrugă zenul sau vacanța, chiar dacă de multe ori nu voi avea nici eu chef să le lucrăm, ci pur și simplu o oportunitate de a-mi ajuta copilul să se organizeze mai bine pe viitor. Dacă vorbim despre vacanța mare, cu siguranță. Dar n-o să facem teme pentru 3-4 zile de excursie când prioritățile sunt complet altele (chiar dacă autoarea o să-ți zică să le faci, că nu e mare lucru). Chiar dacă înțeleg, rațional, că n-ar fi rău — nu cred că e capăt de țară. Decât dacă te afli într-o excursie la un capăt de țară. Caz în care îți urez distracție plăcută și fără teme. 


Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #12, ediția de vară 2024.

mm
Ramona Boldizsar
Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan. O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici