
Nu vreau să spun că e un semn al îmbătrânirii, pentru că n-are a face cu asta (nici n-are și nici nu vreau să cred că are), dar gândurile se așază astfel încât să cred că liniștea e printre cele mai prețioase resurse pe care poate să ți le ofere căminul. Și când spun cămin nu mă refer doar la pereții între care evadezi de lume. „Cămin” trebuie să fie și strada pe care locuiești, ba chiar și orașul. Spun că trebuie pentru că doar atașându-te de mediul în care trăiești ajungi să-l ajuți să-și atingă potențialul.
Inițial plângeam de mila faptului că Bucureștiul nu-i oraș turistic. Firește, e mult loc de mai bine, momentan de-abia sesizez turiștii din oraș. Dar vizitând și citind despre orașele cocoșate de turiști îmi dau seama ce blestem să-ți fie casa inundată zilnic de gură-cască.
Cazul Barcelonei e deja de notorietate, locuitorii superbului oraș fiind absolut căpiați de blestemul propriului succes. Dacă s-a ajuns în punctul în care se ia în calcul inventarea unor trasee de autobuz-fantomă, doar pentru rezidenți, e clar că singura salvare constă în inventarea unui Oraș Paralel (creație a Statului Paralel?), un oraș pentru cei ai locului și unul pentru turiști.
Amsterdamezii sunt și ei sătui de turiști. Mai ales de cei care vin din țările în care bicicleta e mijloc recreativ, nu transport de bază. Să-ți fie pedalarea zilnică încurcată de unii care se dau ca pe aleile din parcurile natale o să-ți atragă claxoane (de bicicletă, dar tot claxoane) cum nu ți-ai primit nici de la stereotipicii șoferi de BMW. Din înaltul alimentației bazate pe multe lactate o să te trezești și cu ochi dați peste cap și vreo înjurătură greu de reprodus. Pentru simplul fapt că în neerlandeză „g”-ul se pronunță cu un „hr” gâjâit.
Aceeași problemă cu turismul o au și orașe precum Roma, Praga, Londra, Dublin, Paris. Până și budapestanii se mai plâng pe forumuri că li s-a umplut orașul de străini care vin să se îmbete în vreun film estic (turiști a căror hartă se oprește, cel mai probabil, la Ungaria), iar praghezii se împart între cei distrați și enervați că orașul lor e destinația preferată a bahicelor ”bachelor party”. Românii nici n-ar putea să-și imagineze cum e să iasă la o plimbare prin propriul oraș și să se izbească constant de viitori însurăței beți, zgomotoși, expansivi.
Și probabil o să-ți spui că „unde-i durerea dacă e puțin înghesuială? Nu-s orașele mari oricum înghesuite?” Fie, să spunem că ultra-sardinarea nu te doare, dar poate simți altfel viața când o armată de hipsteri îți gentrifică tot orașul și restaurantul autentic de la colțul blocului, ăla în care mâncai săptămânal, este de nefrecventat pentru că e plin de selfie-ști care vor să pozeze farfuria autentică și inevitabil ridică prețul meniului pentru că-s în vacanță și nu se uită la bani în timpul lor liber. Păstrând proporția, imaginează-ți că în marile capitale europene s-a produs un fenomen de clujire, doar că nu cu IT-iști, ci cu turiști.
Dar să nu plângem doar de mila celor care n-au avut de ales și s-au născut în orașe cu PR bun.
Nici turistul n-are nimic de câștigat dacă face coadă la intrarea în destinații ultra-celebre. Din cartea ”The world in a selfie”, de Marco D’Eramo, aflăm ceea ce intuim: trăim un simulacru acolo unde s-a fast-foodizat experiența turistică.
Cel mai bun exemplu, cât și cel mai des întâlnit, este al restaurantelor italiene din Italia. Am întrebat 100 de români care au vizitat Italia unde au mâncat cel mai bine și autentic și toți au răspuns că cea mai italienească experiență a fost acolo unde pe masă s-a aflat o cuvertură în carouri alb-roșu, unde din boxe duduia muzică veche italienească și unde chelnerul avea mustață și zâmbea. Ceea ce e foarte corect din punct de vedere hollywoodian. La fel de bine se mănâncă în Parisul beretelor și al baghetelor plimbate la subraț de oameni în tricouri cu dungi și bretele. Cea mai bună bere irlandeză e acolo unde beau bărbați în kilt. Cea mai bună paella e unde sunt tauri pe pereți.
Ce vrea să ne spună autorul în această carte, care o să-ți strice toate experiențele dacă o citești în vacanță, e că unde-s mulți fake-ul crește. Și precum în dilema „oul sau găina”, nu ne putem da seama cine e de vină. E comerciantul vinovat că își stereotipizează cultura de dragul unui excursionist în căutarea exoticului, ori vizitatorul nu poate accepta că la 1500-2000 de kilometri de casa lui se află un banal care nu merită selfie, „wow”-uri și „noi n-avem așa ceva”?
E foarte posibil ca cel mai pozabil element din cele mai multe culturi să nu fie material. Fotografiezi ce se poate, monumente, artă, priveliști, dar restul e posibil să fie auditiv, olfactiv, tactil. Poate că cel mai exotic element e faptul că oamenii au alt program de muncă, se raportează altfel la categoriile sociale, consumă weekendurile altfel, au proverbe și tradiții orale pe care doar documentarele le pot reda la adevărata lor valoare. Păi și cu astea ce să faci? Ce din toate astea să postezi pe Instagram? E chiar așa fascinant? Merită biletul ăla de avion ca să surprinzi faptul că tradițional într-un oraș iberic e să se stea la taclale pe terasă până târziu în noapte, într-un decor total neibericizat și care nu transpiră tauri, paso doble, castaniete?
De ce te-ai duce în Paris dacă n-ai crede că toate ferestrele au vedere spre Turnul Eiffel? Cum ți-ai putea imagina un city-break în Londra dacă soarele ți-ar strica frumusețe de vreme londoneză și nu ai găsi nenorocita aia de cabină telefonică pe care n-o mai folosește nimeni de cel puțin 30 de ani?
Și acum revin la suferința autohtonă. Ce simulare am menține la nesfârșit pentru milioanele de turiști care ar ateriza anual în București? Ce poveste exotică s-ar perpetua global despre București, România, astfel încât să ne prefacem cu toții că trăim în realitatea lor, aia pentru care am făcut magneți de frigider, căni și șorțuri de gătit?
La prima mână mă gândesc la faptul că puținii turiști pe care îi avem ne trec pragul pentru filmul comunist, vândut cu succes și de cinematografia locală (și foarte premiată). Poate că asta trebuie să jucăm pentru turiști. Să-i primim într-o penurie jucată, să ne minunăm când îi vedem în blugi, să îi întrebăm fascinați despre cum e „la ei”, să îi poftim în restaurante la farfurii goale și ce își mai imaginează ei. Până la urmă am putea să reușim o performanță unică în turismul mondial: am vinde nimic, dar un nimic pe care toată lumea ar vrea să-l vadă.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #12, ediția de vară 2024.