Industria de carte din România a ajuns la un nivel superior. 2023 a fost un an bun pentru piața de carte, iar acest trend pare că se menține: foarte multe traduceri bune și lansări de carte, prozatori & poeți autohtoni, dar și traducători care au fost puși în valoare. S-au făcut eforturi mari ca, spre exemplu, zona de poezie, dar și cea de literatură pentru copii să ajungă în atenția cititorilor. În martie am sărbătorit Ziua Mondială a Poeziei, ocazie cu care au avut loc mai multe evenimente culturale în cadrul programului „Noaptea de Poezie”, la care au participat 58 de poeţi, 8 actori, 30 de muzicieni, 8 artişti vizuali şi 24 de creativi în echipa de organizare. Am salutat crearea primului proiect de acest fel, dedicat scriitorilor și ilustratorilor români de carte pentru copii — Premiile Cărturino. Și tot în martie a avut loc și gala de decernare a premiilor, unde au câștigat: Irina Dobrescu cu „Anunțuri hazlii pentru adulți și copii”, pentru Cartea ilustrată pentru copii a anului și Flavius Ardelean-Bachmann, cu „Miraculoasa viaţă uitată a lui Iris Cartier”, pentru Cartea de literatură pentru copii a anului.
E îmbucurător să vedem că multor domenii de nișă sau care se adresează unei anumite categorii de vârstă li se acordă mai multă atenție și sunt ajutate să iasă la suprafață, pentru că până la urmă există foarte multă muncă în spate care merită recompensată. Poezia, literatura, lumea poveștilor și a ilustrațiilor de basm sunt lucruri care ne fac viața mai frumoasă și trebuie protejate și încurajate ca să ne poată oferi înapoi bucurie, imaginație și escapism.
Benzile desenate. Trecut & nostalgie
O altă zonă care a crescut enorm este cea a benzilor desenate, comunitatea fanilor manga & anime, a pasionaților de cultură și artă japoneză, dar și a iubitorilor de comics s-a mărit de la un an la altul. Convenția East European Comic Con, festivalul de film Izanagi, precum și spațiile dedicate ca 1UpGamersPub, Bucharest Geek Hub, Red Goblin sau Cărturești Fandom au jucat un rol important în promovarea și încurajarea acestei pasiuni.
Manga a cunoscut un real interes în rândul tinerilor odată cu 2020 și lockdown-ul din pandemie, când restricțiile de circulație nu prea le-au dat de ales cititorilor, iar mulți au preferat să stea în casă, să se uite la animeuri, să citească manga sau să-și descopere o cu totul nouă pasiune. În ceea ce privește comics & romanele grafice, creșterea a fost una lentă, în paralel cu boom-ul manga, comic cons și toate evenimentele conexe.
Pentru America — părinții benzilor desenate cu supereroi — a fost mereu o industrie dinamică, însă pentru România, din experiența și observațiile mele, a fost cu suișuri și coborâșuri, ba chiar o industrie care de multe ori a dispărut total din peisaj. Când eram mică răsfoiam seria “Mickey Mouse” tradusă de editura Egmont în anii ‘90. În perioada 2007-2010, benzile desenate se bucurau deja de o mare popularitate, iar la chioșcurile de ziare vedeai atârnate pe sfoară și prinse cu cârlige serii ca “Power Rangers” și “Transformers” de la Egmont, “Spider-man” tradus de Noriel sau populara „Scooby Doo Dezleagă misterele lumii” de la DeAgostini, pentru care așteptam săptămânal cu sufletul la gură să aflu prin ce aventură a mai trecut gașca misterelor. Vârful perioadei a fost atins în 2010 cu colecția de reviste „Rahan” de Roger Lécureux, traduse la Adevărul.
În 2012-2016 fenomenul era în floare, iar pe lângă câteva traduceri îndrăznețe realizate de Lex Comix pentru titluri de la Marvel care vizau eroii Deadpool, Thor și Spider-man, începeau să apară benzi desenate autohtone precum: „Haiganu. Fluviul Șoaptelor”, „Harap-Alb continuă” și „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, cu scenarii originale realizate de Mihai Ionașcu și Marian Coman. Tot autorul Marian Coman declara în 2016 într-un interviu pentru Mediafax că: „Acum, fenomenul BD din România este în plină efervescență. Publicații de import sau autohtone apar și dispar, există tot soiul de proiecte pe internet și în print, comunități de creatori și idei fel de fel. Se întâmplă lucruri tare faine în zona asta și ar fi păcat ca lumea să nu audă de ele. Creatorii români de bandă desenată nu sunt cu nimic mai prejos decât cei din Statele Unite, Japonia, Franța ori Belgia.”
Perioada între 2017 și 2020 este ușor în ceață pentru industrie, însă începând cu 2021 interesul pentru poveștile spuse cu ajutorul artei vizuale revine neașteptat. Edituri ca ART, Nemira, Polirom sau Vellant vin cu traduceri pentru titluri interesante. Benzile desenate și poezia se împletesc mai nou (un exemplu ar fi volumul „Poetic. Relația grafică”, de Răzvan Țupa și Ioana Mirondau) și creează o nouă formă de îmbinare artistică, iar benzile desenate cu muzica dau viață unei noi forme de manifestare artistică, numită performance (concertele trupei Orkid cu artistul Pisica Pătrată ar fi un exemplu relevant, dar și alte manifestări din cadrul Poetic Hub). Autori români ca Simina Popescu și Lara Pickle se remarcă și semnează cu edituri din afară (First Second, Oni Press). Mult mai mulți cititori devin interesați de această mișcare ce conține: comics, romane grafice, supereroi și cosplaying.
Viitorul în comics sună bine
Vacation #mood ON
În 2024 avem de toate! Putem cu ușurință să plecăm în vacanță însoțiți de ce poveste învăluită în cerneală, cărbune, acuarele sau digital vrem. Putem alege cu ce comic sau bandă desenată ne petrecem zilele toride de vară. Poate o poveste cu supereroi în care căutăm și mai multă inspirație, după ce am terminat de vizionat un episod din X-men ‘97, Dead Boy Detectives, The Umbrella Academy, Invincible sau The Boys. Poate un roman middle grade de aventură cu care descoperim meleaguri exotice. Un fantasy întunecat care ne însoțește pe cele mai înalte stânci, în pauzele din drumeție. O antologie horror înfiorătoare pe care o scoatem pe bancă în parc. Sau un roman grafic cu care ieșim la picnic în pădure și alături de care bem o limonadă rece, pentru a savura toate genurile pe care le conține: război, romance, horror, crime & supernatural.
5 destinații de vis pe care să nu le ratezi vara asta
Ink Girls
Aventura începe cu un roman grafic destinat, pe de-o parte, copiilor din noi, prin povestea ușoară și amuzantă, în care sunt evidențiate puterea prieteniei, dar și a fetelor — girl power, cu o călătorie plină de peripeții și un final fericit. Pe de altă parte, destinat unei audiențe mature, printr-o călătorie încărcată de intrigi politice și teme nuanțate, despre puterea presei & a comunității, cu o subtilă reprezentare a femeilor de culoare și a persoanelor cu dizabilități.
Firul narativ o urmărește pe Cinzia, ucenică în atelierul tipografic al Mestra Aronne, cu miros pregnant de hârtie & cerneală. După ce maistra sa este arestată pentru acuzații aduse unui membru al familiei regale, tânăra caută să demonstreze că aceasta spune adevărul. Cu ajutorul unor personaje distractive și interesante, Cinzia reușește să amplifice vocea unei comunități și să ceară celor aflați la putere o schimbare.
Textul din Ink Girls este relevant pentru problemele actuale ale societății. Oamenii vulnerabili sunt exploatați pentru câștigul celor înstăriți și puternici, femeile sunt subestimate și mulți oameni se tem să împrăștie adevărul pentru că îi face inconfortabili. Este dezamăgitor să afli că orașul pe care îl iubești nu e ceea ce crezi, dar nicio voce nu e neînsemnată atunci când vorbește tare și răspicat despre ceea ce e corect: “Not the easy thing but the right thing”.
Autoarea Nijkamp pune pe hârtie o poveste solidă, iar artista Sylvia Bi îi completează cuvintele cu pagini superb ilustrate, bogate în culoare, vibrante, care evocă perioada medievală a Italiei. Decorurile, costumațiile și ambianța sunt inspirate clar de picturile din Renaștere: avem orașul de aur Siannerra, însorit și creionat blând în culori calde. Împărțit pe hartă astfel: Palazzo, Ink Ward, Cloth Ward, Metal Ward, Leather Ward, Trade Ward, Basilica; și cu un drum parcurs de Cinzia, Elena Carlotta și pisica Dante, ce dezvăluie detaliile de interior ale celor mai importante clădiri din oraș — preferatele mele sunt palatul notarului, decorat cu candelabre și picturi îmbrăcate în culori ca verde și galben, dar și imaginea de sus a basilicii, din principala cameră de procesiune & rugăciune pictată în purpuriu, cu statui și vitralii prin care intră lumina galben-oranj a soarelui.
X-men Grand Design
X-men Grand Design este recomandarea perfectă atât pentru nostalgicii după „X-Men: The Animated Series” care doresc un sample al perioadei cu ajutorul căruia să-și reamintească cele mai îndrăgite personaje, pentru cei care acum devorează „X-men ‘97” de pe Disney Plus, cât și pentru neinițiații care vor să afle originile fiecărui membru important X-men: Professor Charles Francis Xavier (Professor X), Max Eisenhardt (Magneto), Jean Grey (Phoenix), Scott Summers (Cyclops), Boddy Drake (Iceman), Henry McCoy (The Beast) etc.
Ed Piskor face o treabă excelentă prin repovestirea a trei decenii de material, ce-i cuprinde de la părinții creatori Stan Lee & Jack Kirby, până la Chris Claremont & John Byrne, păstrând în același timp un ton fresh. Noua sa abordare se împletește cu stilul său caracteristic întâlnit și în Hip Hop Family Tree și inspirat din anii ‘60 -‘80, un pop art sau retro-vintage care nu se mai regăsește în niciun comic Marvel sau DC din prezent.
Piskor acționează într-un stil documentarian și rămâne fidel materialului-sursă de la Marvel, astfel că se remarcă din start două elemente foarte importante rămase nealterate: atât partea preferată a mea cu povestea fiecărui membru X și cum a ajuns să lucreze împreună pentru Prof. Xavier, cât și țelul pentru care s-au unit: să protejeze umanitatea care detestă mutanții și se teme de aceștia. Desigur, cele două idei sunt ușor de încorporat, însă 50 de ani de X-men nu sunt ușor de explicat. Ceea ce a început drept o simplă idee (că unii oameni au fost născuți mutanți, înzestrați cu puteri extraordinare și unice, ce reprezintă atât o binecuvântare, cât și un blestem) a generat decade pline de povești colorate, fantastice și transformate în diferite comics. X-men au mers în spațiu, au călătorit în viitor și în alte dimensiuni. S-au luptat cu strămoșii, cu urmașii, dar și cu clone ale lor din versiuni alternative. Iar Piskor încearcă să includă toate evenimentele astea și să le explice.
Grand Design începe cu un tânăr Charles Xavier pacifist și cu un tânăr Magneto alimentat magnetic și însetat de lupta pentru libertate, apoi îi urmărește cum își formează echipele — X-men și Brotherhood pentru a lupta pentru soarta rasei mutante. Xavier crede că mutanții și oamenii ar trebui să trăiască în pace, în timp ce Magneto vrea ca mutanții să domnească peste oameni, pe care îi consideră responsabili de suferințele sale din timpul Holocaustului. Aceasta este ideea generală, la care se adăugă subiectul rasismului, a stigmatizării și persecutării celor care sunt diferiți (un woke care nu a apărut odată cu serialul X-men ‘97, cum se speculează pe internet, ci stă la baza conceptului de X-men, pe care Stan Lee și l-a asumat încă din 1963), dar și alte personaje și elemente care au fost introduse în poveste de-a lungul anilor. Sarcina lui Piskor este să facă ca totul să funcționeze drept o singură poveste: “What I’m doing here is a kind of remix, incorporating my own specific tastes on top of what already exists”.
Monstrul
Așa tare mă bucur când apar titluri noi la editura Image Comics (printre preferatele mele sunt seriile “Paper Girls”, “I hate Fairyland”, “Spawn” și “Wytches”), dar ce tare mă bucur când pun mâna pe o traducere nouă GraficArt sau MiniGrafic: de la seria „Băieți răi” de Aaron Blabey și „SpongeBob Comics #3. Povești din ananasul bântuit” de Stephen Hillenburg, la „Un contract cu Dumnezeu și alte povești cu chiriași” de Will Eisner, „Sin City. Un adio târziu” de Frank Miller și „Monstrul 1. Trezirea” de Marjorie Liu.
Monstrul nu este tocmai o noutate, primul volum din serie a apărut în 2015 și a câștigat de-a lungul timpului: 5 Eisner Awards, 4 Hugo Awards și premiul Harvey pentru Cartea anului 2018. Însă este alegerea mea când vine vorba de un dark fantasy cu o poveste originală, care nu pare copiată după nimic: o lume aparte cu zei, oameni și ceva între, magie de temut, intrigi politice, o pletoră de personaje feminine și pisici magice. Mai mult, un stil artistic care te face să-ți deschizi valiza vintage din piele, cusută atent și accesorizată cu detalii steam punk și să arunci o singură bandă desenată care să te acompanieze pe drum, în tren.
Sana Takeda are grijă să construiască o lume pe cât de frumoasă și elegantă, plină de detalii și elemente aurii steam punk, pe atât de bogată în magie violentă cu nuanțe de pământiu, gri, albastru, verde și purpuriu. Iar împreună cu Marjorie Liu spun povestea lui Maika Halfwolf, de 17 ani și cu origini arcanice, care supraviețuiește războiului și caută răzbunare. Ea se infiltrează în fortăreața Cumaean lăsându-se vândută drept sclavă. Odată ajunsă acolo, își folosește misterioasele puteri pentru a-i elibera pe arcanieni și ataca cu brutalitate surorile vrăjitoare. Maika este hotărâtă să afle motivul pentru care mama sa a fost omorâtă, în timp ce încearcă să-și stăpânească puterile monstruoase.
Dacă nimic nu v-a convins până acum să vă apucați de citit, nici descrierea mea, nici premiile strânse, atunci poate câteva rânduri de Neil Gaiman o să aibă rezultatul dorit:
„Marjorie Liu și Sana Takeda au îmbinat tradiția și stilul occidental și oriental de bandă desenată și au creat ceva absolut original și remarcabil: o poveste minunată despre magie și frică, cruzime și exploatare, despre ce înseamnă, să fii om, și despre monștrii pe care-i purtăm cu toții înăuntrul nostru. În plus, au creat și unele dintre cele mai grozave pisici din lumea benzilor desenate. O încântare.”
Swan Songs
Pentru fanii horror aflați în vacanța de vară recomand o călătorie terminală către: Sfârșitul lumii. Încheierea unui mariaj. Sfârșitul Edenului. Sfârșitul unei propoziții. Sfârșitul anhedoniei…chiar și Sfârșitul trotuarului. Swan Songs este o antologie terifiantă despre fragilitatea & efemeritatea ființei umane, în care autorii jonglează cu subiecte actuale de viață care sperie mai tare decât orice monstru cu gheare: boala, sănătatea mintală & drogurile, fake news și instinctul imprevizibil de conservare și supraviețuire, o catastrofă nucleară, sfârșitul vieții pe Pământ. Toate aceste teme sunt puse în scenă în cele mai creative moduri, astfel că fiecare capitol are propriul stil la care au contribuit unii dintre cei mai mari artiști ai industriei comics: Martin Simmonds (Department of Truth), Caspar Wijngaard (Homesick Pilots), Filipe Andrade (The Many Deaths of Laila Starr), Caitlin Yarsky (Black Hammer), Alex Eckman-Lawn (unul dintre cei mai cunoscuți maeștri ai colajului) și Martin Morazzo (Ice Cream Man).
“This life is but the childhood of our immortality.” (Denis Johnson, Tree of Smoke) este citatul care deschide primul capitol “The end of…the world”, o poveste în care mortalitatea are două tăișuri — dezastrul nuclear și boala terminală — ce reprezintă sfârșitul iminent pentru personajul nostru prezent pe coperta antologiei: o bunică muribundă aflată pe patul de spital. “It’s all the same to me. Nuclear Holocaust or kidney disease? Flip a coin and die.”
Nu o să dezvălui mai mult din povestea scrisă atent de Maxwell Prince, însă trebuie neapărat să menționez arta realizată de Martin Simmonds care m-a trecut prin toate stările posibile, frica fiind sentimentul predominant, urmată de grija față de personaje. Stilul lui Martin este unul extrem de recognoscibil, atât prin tehnica stropirii și a picurării, cât și din influențele sale evidente: Bill Sienkiewicz, Dave McKean, Kent Williams și Gustav Klimt.
Alte capitole care m-au captivat au fost: “The end of…a marriage”, “The end of…the end of the world” și “The end of…anhedonia”. Cel de-al doilea capitol, “The end of…a marriage”, impresionează prin panelurile realizate de Caspar Wijngaard care trec de la o paletă pastelată, ce simbolizează perioada frumoasă, de început a relației de cuplu, la scene de luptă (între cavaleri medievali, samurai și supereroi), în culori închise sau aprinse din care nu lipsește roșul (culoare sângelui), care simbolizează certurile din prezent între cele două părți implicate în divorț.: “The truth: love is violence.[…] Also the truth: Love is wonderful.”
Capitolul trei, „The end of…the end of the world” la care Filipe Andrade lucrează cu pasiune în creion colorat și acuarele, este gingaș, superb și reprezintă leagănul civilizației, exact cum îmi imaginez eu o renaștere a Grădinii Edenului, dar cu un sfârșit tragic pus în scenă de Maxwell Prince. “The end of…anhedonia”, capitolul cinci și ceea ce consider eu a fi cireașa de pe tort a acestei antologii, este despre anhedonia — imposibilitatea de a simți plăcere din lucrurile mărunte sau din activități care, în mod normal, aduceau bucurie (de exemplu: mâncare, miros, interacțiune socială, experiențe sexuale etc.). Aici, maestrul colajelor, Alex Eckman-Lawn se joacă cu paginile și ne arată ba o versiune copil a protagonistului, când acesta reușea să se bucure de benzi desenate & dulciuri, ba o versiune monstruoasă, desfigurată a adultului din prezent, care nu reușește să simtă nimic. ”There is not a single thing on the Earth that I enjoy. That is my problem. Sunshine, cuisine, a good movie…”
Monica
Pur și simplu am adorat acest roman grafic care iese din normele standard: este o biografie ciudat ficționalizată cu o artă simplă, dar de efect, care ne poartă prin perioada îmbibată în LSD a anilor ‘60, goana după bani a anilor ‘70 și în final cea a anilor ‘80, plină de artiști, hipioți, culte & walkmenuri posedate. 8 genuri diferite și povestea întunecată a unei fete ghinioniste care este spusă prin intermediul a multiple perspective, de către ciudați, membri ai unor secte, soldați, terapeuți și șarlatani.
În această antologie de povești interconectate, Monica este nedorită la naștere și abandonată de mama sa, Penny, care reușește pentru o perioadă să supraviețuiască și chiar să aibă un trai bun, pe perioada în care deține un magazin de lumânări, ca mai apoi să se alăture unui cult. Monica își caută originile — părinții și bunicii, iar de aici totul devine și mai încâlcit.
Drumul parcurs de cuvintele & paleta lui Daniel Crowes, cu inspirații din Twin Peaks și Twilight Zone ne aduce la marginea sănătății mintale. În timp ce vocea bunicului Monicăi auzită prin walkmen interferează în imaginația mea cu playlistul perioadei (alegerile mele: Genesis, Janis Joplin, Pink Floyd, UFO și Jefferson Airplanes) și ne însoțesc până la ușa unui cult.
Sunt convinsă că părerile vor fi foarte împărțite când vine vorba de acest roman grafic: ori îți place de mori, ori îl urăști, însă Monica a lui Clowes merită parcurs măcar odată, pentru stilul unic, pentru cât de bizar e totul și cum reușește să te atragă în poveste încă de la prima pagină și să te țină captiv în neobișnuit.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #12, ediția de vară 2024.