Revista Golan #12 | Cum am crezut că ne vor fi vacanțele

Fotografie de Carla Schizzi

E dimineață. Privesc răsăritul de pe terasa camerei de hotel. Plaja e pustie. Mă gândesc să ies la o plimbare pe malul mării și să mă bucur că sunt. Poate voi alerga, poate nu. Mai sorb o gură de cafea. Niciun nor pe cer, niciun gând cenușiu. Totul e bine în lume. Mai târziu vom coborî la masă, apoi vom merge la plajă, copilul se va juca în nisip, noi îl vom privi fascinați. Ziua se va scurge lin, doar suntem în vacanța mult așteptată.

Mami, mami, mami! E dimineață! Trezește-te. Eu m-am trezit, nu mai pot să dorm. Mami, mami! Deschid cu greu ochii. O față zâmbitoare stă deasupra mea, îi simt respirația. Așteaptă să spun ceva. Nu pot articula decât: vreau să mai dorm puțin, zece minute. Te rog, hai să dormim. El începe să sară în pat și strigă: somnul a plecat, mami, a-ple-cat, a-ple-cat, a-ple-cat! Între vis și realitate, rămân cu gândul la somnul care a plecat, la o cafea băută în grabă și aproape rece, și cu o amintire vagă a ceva ce a fost un concediu în care singura grijă era să prindem un șezlong cu umbrelă pentru a avea unde să ne continuăm siesta.

Mă gândesc la anii în care eram doar noi doi sau la anii în care eram doar eu. Totul era atât de simplu. În acea simplitate nu am încercat să-mi imaginez viața cu un copil alături. Gândul era ascuns într-un sertar, ceva ce avea să se întâmple mai încolo, mult mai încolo, pentru că, nu-i așa, avem tot timpul din lume. Fiecare dintre noi avem tot timpul din lume până ce nu-l mai avem. Și, în perioada în care aveam tot timpul din lume, priveam în jur și vedeam greul. Copii care aleargă printre șezlonguri împroșcând cu nisip, copii care vor ceva în permanență, copii luați pe sus de părinți prea obosiți ca să mai protesteze, copii care se ascund pe sub mese de restaurant, copii care țipă, copii care râd, copii care lovesc, copii care sunt pur și simplu copii. Nu mă vedeam pregătită pentru acel greu. 

Auzeam poveștile din jur, unele erau feerice (rare, dar erau), altele mă făceau să mă întreb cum de acei părinți sunt încă întregi. Cumva, am reușit să nu le internalizez. Fiecare are propria poveste. Cum avea să fie a mea? Speram doar să am ocazia să aflu, iar atunci să fiu pregătită.

Și am fost pregătită? Nu. Oricâte cărți ai citi, oricâte cursuri ai urma, oricâte povești ai auzi, nimic nu te pregătește cu adevărat pentru meseria de părinte. Și aici nu e vorba de a fi pregătiți pentru primul copil sau al doilea, ci pentru orice e nou. Noul ne sperie, noul ne face să ne imaginăm un milion de scenarii, noul e cel care ne ia dintr-un loc și ne pune în altul aruncându-ne acel: descurcă-te, nu mai ești copil! 

Surpriză, în interior e tot un copil, unul care are nevoie de o îmbrățișare și un „sunt aici, vom fi bine”. Și acelui copil din interior ar trebui să i se spună că nu vine tot greul odată, ci vine câte puțin. Așa va avea timp să se acomodeze, să crească. Asta mi-ar fi plăcut să mi se spună atunci când simțeam că o iau la vale, deși pare că timpul a luat-o razna, că trece cu o viteză amețitoare, el are același ritm, tic-tac-tic-tac, și voi trece pe nesimțite dintr-o etapă în alta. Învăț în fiecare zi, pas cu pas, și poate că nu sunt pregătită acum pentru ce va fi peste un an, dar cu siguranță sunt pregătită pentru ce va fi mâine.

Când s-a născut Chris, nu eram pregătită pentru vacanță, dar nici nu am fost tentată. Eram în perioada pandemiei, atunci ieșirile erau în jurul casei sau, cel mult, la rude sau prieteni. Noul cu care a venit maternitatea s-a contopit cu noul în care era prinsă întreaga lume și cred că asta m-a ajutat să nu simt dor de ducă. Abia în vara următoare am avut parte de primul concediu în trei. Chris avea un an. Nu cred că am fost stresată de cum avea să ne fie vacanța cât am fost stresată de bagaje (bine, de stresul bagajelor nu am scăpat nici acum). Am pregătit din timp „lista de vacanță”, am întrebat prietenele, am citit diverse experiențe, m-am documentat pentru a nu fi luată prin surprindere. Să zicem că mi-am făcut temele și rezultatul a fost unul pozitiv. Nu am dus lipsă de nimic, poate doar de spațiu în mașină. A fost primul an în care am ajuns la mare cu prietenii, iar ei nu aveau copiii. Noi aveam kidul, aveam bagaje pentru multe săptămâni, deși am stat doar una. Am luat cu noi până și scaunul de masă. Cred că ne puteam muta lejer acolo pentru toată vara și nu am fi dus lipsă de nimic.

În al doilea an al lui Chris am ieșit din țară. O primă ieșire scurtă, apoi una cu prietenii, la mare. Noul nu mai era așa bau-bau. În ziua în care am ajuns cu piticul la grădina zoologică din Barcelona, am știut că nimic nu e atât de complicat pe cât facem noi să fie. Și nu locul sau orașul în sine m-a făcut să văd lucrurile așa, ci băiețelul cu ochii albaștri care se bucura mai mult de porumbei decât se bucura de elefanți sau girafe. Experiențele sunt cele care contează, din ele învățăm fiecare dintre noi, copii mari sau copii mici. Vacanțele sunt experiențe. Unele pot fi bune, altele mai puțin bune, dar învățăm cum să facem mai bine data viitoare.

M-am gândit mult la tema aceasta, a vacanței. Mi-a luat o vacanță întreagă (de Paști) ca să pun pe hârtie câteva gânduri, am întrebat prieteni, am răsfoit câteva cărți (pentru a mă relaxa) și am realizat că cel mai bine ar fi să trăim fiecare moment așa cum vine. Poveștile de mai jos m-au purtat prin acești primi 4 ani cu Chris și m-au trimis pentru câteva clipe în viitor.

Marius, tatăl Mariei (4 ani)

„Înainte să fim părinți, eu și Ortansa călătoream mai mult decât acum, aveam și mai multe vacanțe în afara țării. Înainte să se nască Maria îmi plăcea să planific o vacanță. Acum nu simt că mai am această energie. Cum îmi imaginam eu că o să fie vacanța cu un copil? Credeam că totul e simplu, că mergem undeva și doar ne distrăm. Nu îmi imaginam că avem nevoie de mult mai multe bagaje, opriri periodice (nu era indicat ca Maria să stea mai mult de o oră în scaun), rutine de somn și mâncare etc. 

Prima vacanța în trei a fost când Maria avea 4 luni. Era 2020, erau încă restricțiile din pandemie. Atunci au fost primele semne ca îi ies doi dinți. A fost foarte agitată. Ce vreau să punctez este că nu mă puteam gândi la toate aceste lucruri înainte să devin părinte.

În a doua vacanță a noastră, Maria a pus mâna pe un bec de la o veioză, s-a ars și am ajuns la urgențe. Am fost împreună la mare când Maria avea puțin peste un an. A fost foarte frumos. Totuși, spre sfârșitul vacanței, oboseala s-a resimțit și chiar ne-am gândit să plecăm cu o zi mai devreme.

Sunt multe lucruri la care nu te poți gândi dacă nu ești părinte. Simt să spun că după ce Maria a împlinit 3 ani s-au mai așezat lucrurile și vacanțele mi se par mai ușor de gestionat.” 

Dacă am rezonat cu Marius în cele scrise de el, nu îmi pot imagina cum este experiența la dublu. Pot doar să apreciez puterea de adaptare cu care suntem înzestrați.

Andreea, mamă de gemeni, Louis și Hugo (5 ani)

„Înainte să devin mamă îmi imaginam o perioadă idilică, în care fiecare din noi patru își încarcă bateriile. După 5 ani cu dragii noștri copilași, pot spune sincer că pentru mine adevărata vacanță de odihnă totală și decuplare este doar când deleg altcuiva ceea ce fac zilnic în mod obișnuit. Din acest motiv, multe vacanțe le petrecem cu bunicii sau cu persoane apropiate care ori fac cumpărături, de mâncare sau curat, ori petrec timp cu copiii. Iar noi, părinții, ne odihnim ca în vacanță. Nu m-aș fi gândit să ajung la concluzia asta! Nu vi s-a întâmplat după un week-end să vă întoarceți la birou mai obosiți decât vineri?

În rest, am călătorit cu ei de la 5 luni la mare și de la 2 ani jumătate în alte țări și totul a fost foarte bine. Sunt recunoscătoare pentru ei și pentru tot.”

Vacanța cu un bebeluș nu va fi niciodată la fel cu cea în care ai alături un preșcolar (ce să mai zic de doi?!) sau un preadolescent, asta e clar, și nu va fi niciodată la fel cu a celor din jurul tău. 

Raluca, mama lui Răzvan (8 ani) și lui Rareș (13 ani):

„Încerc să îmi amintesc dacă aveam vreo idee despre cum va fi cu copilul în concediu înainte să îl am. Cumva din povestirile celor din familie, adică din ce îmi povestea mamaie, am înțeles de când eram gravidă că dacă vrei să ai un concediu relaxat iei o mamă (bunică) după tine să te ajute. Mamaie îmi povestea cum a fost peste tot în lume alături de unchiul meu pentru a avea grijă de copiii lui, îi făcea plăcere pentru că petrecea timp cu ei.

Așa că primul nostru concediu a fost când băiețelul nostru avea 7 luni, la ski. Am luat-o cu noi și pe mama, care era mega apropiată de copil. Cât eram noi pe pârtie ea stătea cu cel mic. Și uite așa au trecut anii, a mai venit un copil și mama a fost în toate concediile cu noi până când băieții s-au făcut mari.

Să ai pe cineva care să te ajute în concediile cu copiii, pentru noi a fost o gură de aer. Aveam momentele noastre de reală relaxare. Concediile în această formație nu au fost tot timpul magice. Câteodată simțeam că trebuie să am grijă de 3 copii. Dar copiii erau fericiți, așa că treceam peste.

Pentru noi, aceasta a fost cea mai bună soluție pentru concediile cu copii.”

Gia, mama Ericăi (11 ani):

„După ce am născut, mă așteptam ca vacanțele să nu mai semene cu cele când eram tineri și fără griji, însă nu cred că mi-am putut imagina măsura în care se vor schimba. Practic, nu le mai putem numi vacanțe, mai ales în primii 2-3 ani de viață ai copilului. Programul de vacanță se organizează după programul copilului de somn, de masă, de joacă ș.a.m.d. 

Prima vacanță cu Erica a fost la 6 luni, la mare, când am luat-o și pe mama mea cu mine. M-am stresat mai mult atunci decât dacă am fi mers singuri, așa că am decis să fie și ultima vacanță cu „ajutoare”. Una peste alta, ne-am adaptat și pe măsură ce copilul a crescut, lucrurile s-au simplificat și am reușit să mergem cu mașina prin Europa, să vizităm țara în lung și-n lat, să ne și odihnim, să ne bucurăm de vizitarea a tot felul de obiective turistice. Avem noroc de un copil căruia îi place să viziteze, să meargă mult, un copil care are răbdare ore în mașină și care ne-a permis să plecăm mult cu ea în lume. 

Dacă ar fi să dau un sfat, cele mai frumoase și lejere vacanțe sunt acelea când mergeți în grup mai mare, cu mai mulți copii, care se joaca între ei. Așa, au și părinții șanse să se bucure cu adevărat de vacanță.“

Ceea ce funcționează pentru o familie, nu e sigur că va funcționa pentru altă familie, asta e un aspect important pe care mi l-am notat, dar tocmai din aceste experiențe împărtășite învățăm cum să ne organizăm mai bine și să alegem ce e potrivit pentru noi. Lumea pare uneori rece și rea, noi ne simțim mici și neajutorați, când, de fapt, sunt doar gândurile noastre, gândurile copilului căruia trebuie să-i amintim din când în când că e normal ce simte. Că toți ne simțim neputincioși într-o zi, pentru a ne simți zei în următoarea zi. Aleg să ascult și să povestesc la rândul meu pentru a fi cu o secundă mai pregătită pentru mâine. Nu îmi e dor de anii în care totul era simplu. Ca și copilul meu, sunt într-o nouă etapă pe care o îmbrățișez cu bucurie și pentru care sunt recunoscătoare în fiecare zi. 


Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #12, ediția de vară 2024.

mm
Andreea Ban
A lucrat mulți ani printre cărți. A îndrăznit să viseze la propriul club de carte și la povești desenate pe hârtie. Andreea este co-fondatoarea clubului de carte serialreaders.com și crede că tot ceea ce ni se întâmplă în viață, se întâmplă cu un scop. A terminat o facultate tehnică, s-a specializat apoi în marketing și comunicare, s-a învârtit un timp prin edituri și s-a oprit în IT. Între timp a scris, a urmat un curs de Creative Writing, a crescut clubul de carte, a scris și mai mult, apoi a zis stop. Andreea este cititoare în serie, mamă de Chris — cititor în devenire, și crede că dorințele devin realitate. A scris cartea „Încă o dorință”.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici