Revista Golan 12 | Cale bună, drumeți! 

De ceva ani încoace am început să privesc diferit vacanțele și călătoriile. După ce am vizitat câteva dintre marile orașe ale lumii, cu tot arsenalul lor de muzee, cafenele, bulevarde și spații culturale, am început să mă reorientez către vacanțe care sunt axate mai degrabă descoperirea unor locuri și oameni, care nu sunt atât de tranzitate și care oferă călătorului un alt tip de experiență. Am început să apreciez mai mult lucrurile mici și inedite, decât amploarea și aglomerația orașelor mari. Sunt asemenea eroului din romanul Labirint, al lui Burhan Sonmez, care odată cu pierderea memoriei și a amintirilor ajunge la concluzia că mai degrabă își construiește amintiri noi, decât să încerce să-și recupereze trecutul. În mod asemănător, prefer să descopăr locuri și oameni, să-mi depășesc limite, decât să bat căi a nu știu câta oară prin marile orașe.

De asemenea, am început să apreciez mai mult natura, cu toată bogăția și varietatea ei, cu provocările fizice și psihice pe care la aduce o drumeție, decât vizitele și algerătura pe marile bulevarde cu aparatul mereu pornit. Așa am descoperit locuri mai puțin umblate, atât în România, cât și în alte țări din Europa. O astfel de călătorie vine, desigur, și cu provocări fizice și mentale, care însă pot fi depășite destul de ușor atunci când te pregătești puțin înainte de a pleca. Dincolo de locurile noi și liniștea lor, am avut parte și de foarte multe povești. 

În câteva dintre drumețiile pe care le-am făcut am descoperit și despre mine lucruri pe care înainte nu le știam, am depășit anumite praguri fizice și mentale care mi-au schimbat optica atât în privința oamenilor, cât și în ceea ce privește urmele pe care le lăsăm prin locurile în care trecem. Mai ales pe munte, kilometrii zilnic parcurși sunt sunt invers proporționali cu altitudinea, etapele dificile și ușoare alternează pe multe trasee și distanțe, iar mintea e liberă de constrângerile cotidianului. Chiar dacă forța mea fizică este limitată, nu fac antrenamente speciale intense, sunt câteva lucruri pe care în timp am învățat să le fac pentru a-mi ușura aceste călătorii și a mă bucura mai mult de ele: pauzele eficiente, stabilirea unor rutine, călătoria cu un bagaj cât se poate de ușor, dar și stabilirea unui ritm propriu și detoxifierea digitală. 

În cea mai mare parte a timpului am învățat să mă bucur pur și simplu să merg și să nu trebuiască să mă mai gândesc la nimic în mod special, să-mi las mintea să hoinărească. Mai puțin înseamnă uneori mai mult, chiar și atunci când vorbim despre confort. Într-o perioadă în care fiecare dintre noi este asaltat de zgomotul rețelelor sociale, de task-urile zilnice pe care trebuie sã le îndeplineascã, retragerea, descoperirea și respectarea ritmului celuilalt devin pentru mine obiective de vacanță importante.

Farmecul drumețiilor și cum înveți din experiențele altora

Dincolo de călătoriile fizice pe care le-am făcut, există nenumărate lecturi pe care le-am parcurs și din care am învățat multe lucruri: utile, frumoase, interesante și spectaculoase. Despre locuri și trasee de pe fiecare continent al globului. 

În volumul Drumeții de lungă distanță de Christine Thürmer, am descoperit un capitol extrem de valoros, în care autoarea notează detalii despre traseele internaționale de drumeție pe distanțe lungi, cu accent pe traseele europene, care adesea sunt mai accesibile din punct de vedere al costurilor. Dintre toate, cele din Japonia și Coreea de Sud sunt printre cele mai sigure și mai ușor de parcurs de către călători, oferind în același timp peisaje remarcabile și descoperiri inedite.

Uneori, aceste lecturi mă alimentează cu o curiozitate copleșitoare, care mă face să mă întreb cum arată viețile celor pe care îi întâlnesc în călătoriile mele. La ce speră, ce regretă, ce visuri au acum, ce dorințe își pun în aplicare și care sunt experiențele care le-au marcat viața? Ascult întotdeauna cu plăcere poveștile lor și plec mereu încărcată cu tolba plină de imagini, foarte diferite de cele cu care am pornit la drum. Cu toate acestea, explorarea trebuie să vină și cu responsabilități: de a nu dezvălui unele dintre tainele care mi-au fost încredințate și de a păstra locurile prin care am trecut fără urme care să polueze sau să degradeze mediul.

Drumețiile pe distanțe lungi, adesea considerate o călătorie de autodescoperire și de rezistență, oferă o oportunitate unică de a explora cele mai impresionante peisaje din lume, depășind în același timp limitele rezistenței fizice și mentale. De la terenul accidentat al traseului Appalachian Trail din Statele Unite până la frumusețea senină a Camino de Santiago din Spania, aceste trasee îi cheamă pe aventurieri cu promisiunea unor experiențe de neuitat și a unei creșteri personale profunde. Deși eu încă n-am ajuns acolo, recunosc că drumețiile pe trasee de lungă distanță mă tentează dintr-o multitudine de motive, principalul fiind oportunitatea de a se cufunda în lumea naturală. Aceste trasee traversează peisaje diverse, de la munți impunători la păduri luxuriante și deșerturi aride, oferind drumeților un loc în primul rând la minunile din aer liber. Atracția de a fi martor la priveliști uimitoare, de a întâlni animale sălbatice în habitatul lor natural și de a experimenta frumusețea mereu schimbătoare a naturii sălbatice cu siguranță atrage. 

În plus, drumețiile pe distanțe lungi oferă un sentiment unic de libertate și de evadare din agitația vieții moderne. Pe măsură ce pui piciorul pe traseu, lași în urmă capcanele civilizației, îmbrățișând un mod de existență mai simplu. Această libertate față de distrageri permite introspecția și atenția, favorizând o conexiune profundă cu sine și cu lumea din jurul lor. În plus, drumețiile oferă oportunitatea unor legături umane semnificative, drumeții se regăsesc adesea în cadrul unei comunități de susținere, formată din indivizi cu mentalități asemănătoare, uniți de o pasiune comună pentru aventură. Camaraderia, alimentată de experiențe comune și respect reciproc, poate duce la prietenii valoroase și la un sentiment de apartenență. 

Mai mult decât atât, drumețiile te fac să înțelegi că poți ajunge să cunoști o țară sau un ținut în mai multe feluri. Prin conversațiile cu localnicii, prin monumentele de pe drum sau prin gustarea gustoasă de la restaurante sau localnici. Aceste experiențe pot face ca o drumeție să fie la fel de interesantă ca privirea ca priveliștea unor peisaje spectaculoase. De fapt, întâlnirile cu oamenii poate că sunt cele pe care ți le vei aminti cel mai bine, căci în timp, experiențele cu natura tind să se estompeze. În afara unui mediu social normativ, oamenii sunt mult mai dispuși să-și facă noi cunoștințe, iar în refugiile înghesuite sau în adăposturi de pe trasee nu prea există oricum altă soluție. Aceste tipuri de călătorii îi aduc pe oameni împreună, iar pe parcurs pot lua naștere noi prietenii, care uneori se întind pe durata unei vieți.

Despre multe de felul acesta am aflat din Cartea înălțimilor, de David Neacșu — un părinte al alpinismului expediționar din România —, dar și din volumul lui Silviu Reuț — aventurier, explorator și biciclist — Hoinar prin America Latină, 6 luni, 12 țări. 40.141 de kilometri, timp în care a străbătut Mexicul, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Columbia, Chile, Argentina, Bolivia, Peru și Ecuador. Prin intermediul acestor cărți am avut ocazia să aflu despre locuri de o frumusețe ireală, să le aflu poveștile, dar și să particip la aventuri care se petrec la altitudini mari și care aproape îți îngheață sângele în vene.

„Nu știi peste ce vei da acolo unde te duci, dar știi că doar ducându-te vei putea da un răspuns tuturor întrebărilor care te macină.“ (Silviu Reuț) 

Provocări pe traseu

În ciuda farmecului lor, drumețiile nu sunt lipsite de provocări. Solicitările fizice pe terenuri variate pot afecta chiar și pe cei mai experimentați aventurieri. Oboseala, bășicile, durerile musculare și rănile sunt afecțiuni comune cu care se confruntă, necesitând rezistență și determinare pentru a fi depășite. Anul trecut în primăvară am fost în Munții Măcin și am prins o vreme superbă, călduroasă. Dat fiind că este o zonă deluroasă, fără prea multă vegetație, soarele mi-a cauzat câteva arsuri, iar picioarele au suferit din cauza pământului sfărâmicios și a pietrișului. Ultima drumeție în Munții Făgăraș, unde am ajuns pe Vârful Vânătarea lui Buteanu (2.507 m) și Vârful Capra (2.494 m) a venit cu vreme bună la urcare, dar când am coborât deja era o ceață atât de densă încât nu vedeam la mai departe de mâna întinsă, iar a doua parte a traseului a necesitat mult mai multă concentrare, mai ales că eram în creastă, iar stânga-dreapta era hău și mare risc de alunecare. Un circuit realizat mai demult în Cheile Vârghișului, Munții Perșani, și prin Rezervația Naturală Cheile Vârghișului a însemnat mulți kilometri de mers prin ploaie, un drum pietros, trei peșteri și nouă poduri peste râu, dar și peisaje frumoase și surprize plăcute. Sigur, și o febră musculară serioasă după, care mi-a trecut abia în decurs de o săptămână.

Singurătatea traseului, deși întineritoare pentru unii, poate fi, de asemenea, descurajantă, amplificând sentimentele de singurătate și anxietate, așa că e bine să știi la ce să te aștepți când pornești la drum și să cauți un partener de drum, dacă nu ești sigur că te vei descurca. Vremea nefavorabilă, navigarea pe un teren necunoscut și confruntarea cu obstacole neașteptate pot de asemenea să contribuie la succesul sau eșecul unei astfel de vacante sau escapade. Pentru a atenua potențialele pericole și incertitudini este indicat să te documentezi înainte atât în privința siguranței traseului sau zonei în care mergi, cât și în ceea ce privește eventualele boli sau permise necesare vizitării țării pe care ai ales-o ca destinație. Silviu Reuț are în cartea pe care am menționat-o deja câteva exemple elocvente despre astfel de pățanii, neașteptate, unele chiar periculoase, altele despre care, odată depășite, el însuși râde. 

Puterea transformatoare a călătoriei

În ciuda provocărilor sale, aventuri ca cele despre care am discutat în acest material au puterea de a ne transforma viețile semnificativ. Prin perseverență și reziliență înveți să-ți depășești limitele fizice și mentale, descoperind rezervoare interioare de putere și rezistență pe care nu știai că le ai sau le poți dezvolta. În ciuda oboselii fizice, revii de multe ori încărcat cu multă energie și revigorare mentală. Singurătatea oferă un bun prilej pentru reflecție și dezvoltare personală, iar călătoria în grup sau cu un partener ocazia unui dialog deschis și real, empatia și conectarea, care poate te poate ajuta nu doar să creezi noi prietenii, dar și să își clarifici obiectivele personale, aspirațiile și prioritățile.

„Renunță la lucrurile inutile. Parcurge întreaga listă de călătorie bucată cu bucată și gândește-te dacă ai nevoie de fiecare articol, nu te gândi prea mult la sfaturile bine intenționate ale prietenilor care nu fac drumeții, la reclame, la obiceiuri sau pretenții de confort. Singura întrebare importantă este: «Voi avea probleme fără acest obiect?». În acest fel, te eliberezi de o nevoie exagerată de siguranță. Nu-ți împacheta temerile, nu trebuie să ai cu tine toate măsurile de precauție din lume, ci mai degrabă ar trebui să faci cercetări pentru a vedea dacă presupusele pericole sunt realiste și viața nu îți va fi pusă în pericol dacă îți lași pieptenele acasă sau dacă împachetezi doar o pereche de pantaloni.” (Christine Thürmer, Drumețiile de lungă distanță)

Există multe cărți minunate care explorează lumea drumețiilor pe distanțe lungi, și nu numai, care oferă o perspectivă asupra experiențelor, provocărilor și bucuriilor legate de călătoriile epice. În afară de cele pe care deja le-am menționat, aș mai adăuga: 

  • Wild: From Lost to Found on the Pacific Crest Trail, de Cheryl Strayed, un volum de memorii care prezintă cronica drumeției lui Cheryl Strayed de-a lungul Pacific Crest Trail, care se întinde pe o distanță de peste 1.100 de mile, din California până în Washington. 
  • O plimbare în pădure: Redescoperind America pe cărările munților Apalași, de Bill Bryson, o carte plină de umor și intuiție, în care autorul ne povestește despre încercarea sa de a parcurge traseul Appalachian Trail, care se întinde pe o distanță de peste 3.000 de kilometri. 
  • Când vine vorba despre aventură, aș recomanda fără să stau pe gânduri și volumul lui Nimsdai Purja, cunoscut pentru abordarea sa remarcabilă și ambițioasă în domeniul alpinismului și al aventurii și a devenit celebru pentru escaladarea a paisprezece vârfuri montane de peste 8000 de metri într-o perioadă de doar șapte luni și zece zile, un record mondial: Nimic nu e imposibil: un om, paisprezece vârfuri și reușita unei vieți. Nimsdai Purja, originar din Nepal, este un alpinist de elită și un fost soldat al armatei britanice care și-a dorit să-și urmeze pasiunea pentru alpinism încă de la o vârstă fragedă. 

„Amintirea unui moment, mai ales când îl trăiești în condiții extreme, ți se tatuează în minte, pătrunde în celulele tale, devine parte din tine și te trezești cu fiecare nouă experiență un pic alt om. Principalul motiv pentru care cutreier munții și lumea este să pot cunoaște nemijlocit realitatea cu ochii mei, cu palmele mele, cu tălpile și cu nările mele. Vreau să ating aerul, pământul, apele și pădurile lumii. Ce îmi pot dori mai mult de atât? 

Experiențele mele, tocmai pentru că au pornit din curiozitate pură, din setea de a vedea cum e acolo sau dincolo, trebuie să recunosc, sunt și un fel de a-mi însuși și lumea în care trăiesc. Așa îmi explic și faptul că fiecărui munte cucerit i-am dat un nume, un nume ales de mine, că oamenilor pe care îi cunoșteam le atribuiam un nume care se potrivea imaginii mele despre ei. Numele mi-i amintește așa cum i-am văzut eu.” (David Neacșu, Cartea înălțimilor)

Sper ca recomandările și aventurile despre care am povestit aici să fie sursă de inspirație și pentru alți căutători de aventuri și aspiranți la vârfuri și drumeții montane, dar nu numai, combinate cu o planificare meticuloasă, care nu să pună în pericol. 

Pentru mine, următoarele obiective pe lista de călătorii, vacanțe și drumeții sunt parcurgerea unor noi trasee din Via Transilvanica, pe care l-am început anul trecut în Bucovina, sper să reușesc Terra Dacica — traversează județele Alba și Hunedoara, ambele județe încărcate cu istorie veche și recentă a țării noastre, orașe care se întind leneșe cu cetățile lor regale, medievale sau dacice, antice, iar traseul se întinde de-a lungul văii Mureșului și al podișului Târnavelor cu ale sale podgorii, salutând Apusenii și șerpuind către Retezat, reflectând tot mai tare rădăcinile poporului român, până când intră pe la Poarta de Fier a Transilvaniei, în județul Caraș-Severin, într-o combinație armonioasă între peisaje naturale, orașe istorice și patrimoniu arheologic (o regiune cu o dificultate mică spre medie) și Terra Banatica — traseu ce intră pe la Poarta de Fier a Transilvaniei în județul Caraș-Severin, traversând o parte a „țării Gugulanilor”, străbătând sălașele din munții și dealurile Parcurilor Naționale cu păduri seculare, întâlnind Nera cu umbrele ei răcoroase și canale de captare a râulețelor de munte, vechi și pline de mușchi verde, electrizant, o incursiune în Islanda și încă două vârfuri în Munții Făgăraș. 


Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #12, ediția de vară 2024.


Fotografii din arhiva personală a lui Carmen Florea.

mm
Carmen Florea
Carmen Florea a visat să aibă propria librărie, însă pentru că a navigat cu sau fără voie către alte domenii, de câțiva ani a adoptat una la Cărturești (Carusel). Face PR și comunicare, realizează interviuri și redactează cărți. Booklover by default, are o slăbiciune pentru scriitorii sud-americani, portughezi și japonezi. Plăceri (ne)vinovate: clătitele, fotografia, drumețiile.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici