În ultima vreme am fost invadați de inteligența artificială, care pare să fie prezentă în toate domeniile: robotică, medicină, transport, domeniul militar, finanțe, agricultură, retail, entertainment și artă. În viața de zi cu zi avem mașini care se conduc singure, Google Maps, chat GPT, telefoane cu IA, deep fake, imagini și designuri realizate de IA, iar mai nou și muzică.
Imaginile cu peisaje de vis cu locații și decoruri inexistente în viața reală, cum îmi apar în feed, spre exemplu, campervanuri transformate în biblioteci parcate în natură, la marginea unei ape sau în mijlocul unei păduri superbe, sunt evident inofensive. Însă designurile, pozele sau tablourile realizate cu ajutorul IA cu resurse restrânse, au început deja să reprezinte un pericol la adresa artiștilor, atât a modului cum aceștia sunt remunerați, cât și la adresa lucrărilor originale, la adresa artei și a ceea ce reprezintă ea. Aceleași lucruri încep să se propage și asupra muzicii, ca un fel de ciumă menită să acapareze toate domeniile, ce implică sentimente, imaginație, sensibilitate umană și „frumos”.
În ceea ce privește efectele asupra muzicii, IA testează acel „ce ar fi dacă” și ne satisface curiozitatea legată de cum s-ar auzi melodiile de la Ghost dacă ar fi cântate de Ozzy Osbourne sau cum ar suna PainKiller de la Judas Priest cu vocea lui Donald Duck. Într-o notă mai serioasă, IA este capabilă să mențină în viață imaginea unor artiști dragi nouă. Tehnologia a avansat atât de mult încât, dacă acum câțiva ani holograma lui James Dio era făcută cu CGI, iar hologramele membrilor ABBA erau realizate cu ajutorul motion capture, în prezent IA realizează așa numitele deep fake-uri care cel mai probabil vor fi folosite în viitor pentru clipuri cu muzicieni care nu mai sunt printre noi, dar a căror muzică va continua să rămână în istorie.
IA nu ajută doar la procesul restaurării imaginilor artiștilor muzicali în clipuri noi, ci și în procesul remasterizării și al creării de muzică. Un exemplu sunt grupul The Beatles, care a folosit recent tehnologia IA atât pentru a readuce vizual membrii grupului împreună în videoclipul Now and Then, cât și pentru a reînsufleți vocea lui John Lennon pentru ultima lor piesă. Algoritmul i-a adus înapoi, iar timp de 4 minute putem pleca într-o călătorie muzicală în care auzim vocea lui John din anii ’70, acordurile de chitară ale lui George din ’90, dar și contribuția lui Ringo și a lui Paul din prezent.
Așadar, momentan tehnologia IA contribuie în mod pozitiv la crearea muzicii și păstrarea memoriei marilor artiști, însă există o nesiguranță față de cum va fi folosită în viitor. Va reprezenta IA un pericol la adresa artiștilor muzicali? Va reprezenta acest viitor acaparat de tehnologie sfârșitul muzicii originale? Vor fi înlocuiți muzicienii, compozitorii, tehnicienii și personalul din industria muzicală?
Până să răspundă timpul la toate aceste întrebări, nu rămâne decât să venim cu argumente solide împotriva folosirii tehnologiei sub această formă, o substituire care cel puțin pentru 2024 sună SF. Haideți să vedem împreună cum sună până acum 2024, care sunt artiștii care vor crește anul acesta, dar și care sunt cei care sunt aici pentru a rămâne, pentru a scrie în continuare istorie!
Judas Priest, zeii heavy metal care vor domina viitorul
Înființată în 1969, trupa britanică de legendă Judas Priest a pus pe masa albumelor muzicale un adevărat festin discografic: de la ”Killing Machine” (1978), ”British Steel” (1980) și ”Screaming for Vengeance” (1982), la ”Turbo” (1986), ”Painkiller” (1990) și ”Jugulator” (1997). În frunte stă cel mai reușit material al lor, în opinia mea — ”Unleashed in the East” (1979): jumătate live, jumătate înregistrat în studio, conținând vocea viguroasă a lui Robert Halford și unele dintre hiturile vremii: Exciter, The Ripper, Victim of Changes și Diamonds and Rust.
Judas Priest nu numai că este una dintre cele mai longevive trupe de heavy metal, alături de Iron Maiden, Alice Cooper sau Scorpions, AC/DC și Aerosmith, dacă ne referim la partea mai soft a genului muzical, dar și una care și-a pus adânc amprenta asupra altor trupe heavy metal: prin stilul vocal operatic al lui Halford, sunetul geamăn al chitarelor lui Downing și Tipton, dar și imaginea Judas Priest caracterizată de haine de piele, ținte și alte accesorii considerate tabu, dar cu o influență uriașă asupra erei glam a anilor ’80.
Judas Priest este o mașinărie care nu pare să se oprească, un phoenix din metal care aruncă cu flăcări în stânga și în dreapta. De aceeași părere este și vocalistul Robert Halford când declară într-un interviu pentru Goldmine Magazine că nu se va opri prea curând din a compune muzică: “You know, Picasso never stopped painting until his final days. You can’t put a plug into the creative force. It’s just the wrong thing to do.” Drept dovadă, pe 8 martie Judas Priest lansează albumul ”Invincible Shield”, un scut care vine să apere compozițiile originale și să scoată în evidență tot ce are mai bun de oferit british heavy metalul către fani în 2024.
Noul material este mult mai progresiv, așa cum declară și chitaristul Richie Faulkner, dar inspirat în același timp de perioada Judas a anilor ‘70, cu ”Sin After Sin” și ”Sad Wings of Destiny”. Primul single lansat, Trial by Fire conține un riff care crește în intensitate odată cu avansarea piesei, dar evident și vocea lui Halford care strigă titlul piesei, în timp ce pledează pentru nevinovăție și caută răzbunare. Pe noul album, Robert Halford cântă despre corupție, putere, schimbările din societate, fake news și impactul pe care îl are tehnologia asupra noastră:
“Panic attack, panic attack
Panic attack, panic attack
Alien nations gleam
Cybertronic schemes
Fibre optic, mass hypnotic
Wild neurotic memes
Cynicism greed is what you’re fed
Disconnecting from the World Wide Web”
Panic Attack este astfel următorul single, foarte actual și extrem de catchy. Auzim și acele influențe vintage pe clape care se reunesc cu chitara și apoi tobele, pentru a da viață noului sound Judas Priest — avem crescendo jucăuș, apoi heavy cu clasicele falsetouri înflăcărate executate de Halford, riff-uri și shredding marca Faulkner & Tipton, o tornadă cu lovituri de tobe produsă de Scott Travis și un bass energic adus de Hill.
Cel de-al treilea single, Crown of Horns este mai melodic și înclină către partea power metal a sound-ului Judas Priest. O baladă rock în stilul anilor ‘80 care amintește de Victims of Change, Angel, Prisoner of Your Eyes, Beyond the Realms of Death și Beginning of the End, impresionează prin intro-ul de chitară, solo-ul epic, vocea fresh a lui Halford și versurile cu tentă religioasă, care vor lua ușor fanii JP prin surprindere: “Heavy is the crown of horns/ That rests upon this head/ Heavy is the crown of horns/ From all the blood He shed”.
După ce am încheiat audiția celor trei single-uri, pot concluziona că muzicienii, majoritatea septuagenari, nu au pierdut din virtuozitatea, inspirația, tehnica și dinamica muzicală și nu dau semne că vor rămâne fără acestea prea curând. Halford declară pentru Ultimate Classic Rock: ”God, the band sounds so young. It sounds like a young bunch of metal heads banging it out. That’s just great, 50 years later, to still be having all of those important elements, the passion, the drive, the energy and the enthusiasm. It hasn’t diminished one bit.”
Așadar, aștept cu sufletul la gură ultimul album JP ca să mă las inspirată de regii heavy metalului și să mă energizez cât pentru tot anul.
Caligula’s Horse și împăratul nebun al emoțiilor
Caligula’s Horse este o trupă australiană de metal progresiv în plină ascensiune. Au debutat cu “Moments from Ephemeral City” (2011) și au reușit să rămână omniprezenți cu albumul “In Contact” (2017), apoi “Rise Radiat” i-a făcut și mai vizibili pe harta prog metalului. Caligula’s Horse se caracterizează printr-un sound melodic încărcat emoțional, care pe cât de eclectic, pe atât de accesibil de către ascultătorii diverselor genuri muzicale. Versurile și stilul compozițional sunt create pentru a atinge inima, iar melodicitatea se revarsă lin în urechile ascultătorilor și alunecă în timpan pentru a-l îmbrăca în sunete catifelate.
Dacă “In Contact” & “Rise Radiant” m-au captivat și m-au făcut să-mi doresc și mai mult de la trupă, “Charcoal Grace”, ultimul material apărut în 26 ianuarie, nu doar că este menit să-mi satisfacă acea dorință, dar și să propulseze Caligula’s Horse în 2024. ”Charcoal Grace” s-a născut din deznădejdea provocată de pandemie și starea catatonică în care ne-am adâncit în acea perioadă și are ca scop vindecarea prin descărcarea tuturor trăirilor refulate.
Albumul debutează cu o gură de aer. În The World Breathes with Me, ascultătorul deschide fereastra și o furtună de djent și aer proaspăt intră în plămâni, prog metal furios, dar și multă emoție și căldură izvorâte din vocea lui Jim Grey și riff-urile solo-ritmice ale lui Sam Vallen. Pe Golem, mult mai scurtă și mai heavy, pot fi resimțite durerea, chinul din pandemie odată cu rap-ul agresiv în genul Port Noir sau Linkin Park, dar și prin potopul de riff-uri și mulțumită bătăilor de tobe ale lui Josh Griffin.
Urmează suita Charcoal Grace alcătuită din patru bucăți muzicale sudate prin povestea à la Marillion: relația dintre un copil și tatăl său înstrăinat. Charcoal Grace I: Prey deschide piesa centrală a albumului cu o călătorie cinematică prin mintea copilului care se simte abandonat, avem parte de o chitară explozivă marca Dream Theater, apoi de vocea șoptită a lui Jim și un bass vibrant. Aș putea vorbi zile întregi despre momentele cheie din suita Prey – A world Without – Vigil – Give me Hell: de la riff-urile tehnice, vocea magică, la solo-urile monumentale și micile părți simfonice. Această odisee muzicală traversează un peisaj emoțional vast care variază de la disperare la speranță, fiecare piesă se revarsă în următoarea și se construiește un întreg care nu îl lasă doar pe Jim fără suflu, ci și pe ascultător.
Sail reprezintă trecerea tranchilizantă către melodia mea preferată de pe album, visătoarea Stormchaser. Melodia este categorică din punct de vedere ritmic, bătăile dispersate ale lui Josh Griffin și stratificate cu bassul lui Dale Prinsse. Stormchaser este reprezentativă pentru album prin trecerile de la tonurile incandescente, la cele întunecate și zgomotoase, și impresionează prin versurile sale:
”Listen to me, into the churn
There will be no pretty words to swallow
This is a test, it’s not a war
Watch as we weather the storm together
We are the calm, here for the few
We could be shelter and shore
Heads above water
So come for the king, stay for the view
Proud of the nothing you grew
When we stood against the storm”
„Charcoal Grace” conclude cu Mute, o capodoperă de 12 minute care încorporează flaut, pian și pasaje de post-rock exploziv, ce reprezintă o altă dovadă pentru care inteligența artificială nu ar putea niciodată înlocui compozitorii și muzicienii, cel puțin nu artiștii care folosesc instrumente și cântă live.
Îmi pot imagina prezența IA în rap și hip-hop, pentru ritmuri și beat-uri, dar nu pentru mai mult. Îmi pot imagina un artist pop artificial creat sub formă de hologramă ca într-un episod din serialul Black Mirror, însă nu-mi dau seama cum ar putea tehnologia înlocui pasiunea & emoțiile puse în mânuirea unui instrument, în procesul creativ al unui album muzical sau din punerea în scenă a unui act live.
Spiritbox: metalcore la putere feminină
Metalcore-ul nu m-a atras niciodată în mod special, însă recent am adăugat în playlistul meu Bad Omens și Spiritbox, prima a fost o recomandare, cea de-a doua o simplă apariție pe afișul ARTmania 2024, un festival la a cărei participare a devenit pentru o mine o tradiție. Spiritbox sunt o trupă canadiană foarte tânără care s-a înființat în 2017 la inițiativa chitaristului Mike Stringer și a vocalistei Courtney LaPlante. Deși apărut de foarte puțin timp, acest proiect muzical a reușit să lanseze până în prezent două albume – ”MILK” (2021) și ”Eternal Blue” (2021), dar și trei EP-uri – un ”Singles Collection” (2019), ”Rotoscope” (2019) și ”Fear of Fear” (2023). Ultimul material, deși lansat anul trecut în noiembrie, consider că merită adus în atenția ascultătorilor, mai ales a celor care frecventează festivalurile din vară.
Spiritbox au un sound atât de fresh care mă duce cu gândul la un mix dintre Jinjer, Alexisonfire și Evanescence. Melanjul este pus în valoare pe ”Fear of Fear”, un material ce cred că va deveni soundtrack-ul anului 2024, cel puțin pentru mine. EP-ul începe cu Cellar Door, un metalcore amețitor ce deschide ușa către celula în care LaPlante mușcă din bările de metal, în timp ce Stringer, Roze și Gilbert ajută la demolarea acesteia prin construirea celui mai brutal sunet.
După ce am avut parte de una dintre cele mai aspre fațete ale Spiritbox-ului, urmează două piese de pe fațeta fină și melodică – Jaded și Too Close/ Too Late. Amândouă sunt catchy și beneficiază de vocea clean a solistei Courtney LaPlante, dar și de versuri gândite atent. Acestea ridică întrebări despre noi începuturi și sfârșituri și îl lasă pe ascultător să se gândească dacă circumstanțele prezente marchează încheierea sau începutul unui nou capitol:
”Stranger things I’ve learned on the outside
Separated by an open door
I find it hard to reach the end of my timeline
Salivating ‘cause I wanted more
Is this the end or is this the beginning?”
Angel Eyes este casa multor breakdown-uri, dar și a sunetelor feroce produse de LaPlante. O piesă deloc angelică, precedată de gingașa The Void care funcționează ca un vid în care ascultătorul devine lipsit de orice gânduri și absorbit de vibe-ul piesei. Totul se derulează rapid și ajungem la ultima bucată muzicală de pe EP, Ultraviolet care debutează cu un sound dance.
Asta mi-a plăcut foarte mult la Spiritbox, sunt foarte versatili și reușesc să treacă extrem de ușor de la lumină la întuneric și invers, de la screamo la melodic. Și mai mult decât atât, să închidă cercul – dacă la jumătatea EP-ului auzeam: ”I know where I wanna go/ But it’s too close/ And it’s too late this time.” acum pe Ultraviolet auzim:
”You know where you wanna go
Never too close
Never too late
There’s always time.”
Este mereu timp pentru muzică, iar viitorul de pe portativ sună bine! Pe lângă Judas Priest, Caligula’s Horse și Spiritbox, am mai adăugat în playlist: Pineapple Thief – It Leads to This (rock progresiv), Hailah Hunter – LoveGaze (indie, jazz), Lucifer – Lucifer V(doom metal, occult rock), Dwarrowdelf – The Fallen Leaves (epic black metal), The Smile – Wall of Eyes (art rock) și Green Day – Saviors (punk rock). Vă invit la audiție & la reflecție cu speranța că AI va rămâne o mână de ajutor pentru muzică și nu o mașinărie de creație!
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #11, ediția de primăvară 2024.
