Bunica m-a introdus foarte devreme în lumea poveștilor pe care, pe măsură ce mi le spunea seară de seară, le învățam pe de rost. Pe de o parte, erau cele religioase — cu atrocități absurde și personaje care se luptau în van și sufereau îngrozitor doar pentru că cineva nevăzut le pretindea supunere orbească; de alta, basmele și căutarea sinelui autentic, asumarea caznelor inevitabile pentru atingerea scopurilor care, predestinate sau nu, treceau prin filtrul personajelor care decideau dacă să lupte sau să se resemneze și să se supună. Zeci de ani mai târziu, am rămas doar cu basmele, cele mai apropiate de magia inexplicabilului și a supranaturalului, a fantasticului cu ființele lui surprinzătoare, acestea răspunzând la o nevoie de excepțional și la naturala nostalgie a dorului de o perioadă în care bunăstarea mea a fost grija cuiva.
Poate că în introducerea acestei recomandări stă o mare parte din explicația fascinației pentru trilogia Ultimul Împărat Nemuritor, care a apărut în viața mea prinzând rapid rădăcini în solul atent îngrijit anterior de bunica. Printre alte câteva, basmul „Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte” a fost mereu în topul preferințelor mele, chiar într-un mod obsesiv, poate ușor patologic — au fost vremuri în care am vrut cu disperare să pot călători în spațiu și timp, să pot cunoaște tărâmuri noi și ființe cu care să am mai multe în comun decât cu „ai mei”, să fac cumva rost de destul timp pentru a îndrepta lumea către un spațiu neconflictual al eternei mulțumiri, dacă nu chiar fericiri utopice.
Trilogia Ultimul Împărat Nemuritor m-a readus acum, la vârsta adultă, la o lume care atunci n-am conștientizat că nu a aparținut niciodată numai copiilor. Chiar dacă semințele au fost sădite demult, asta nu a însemnat decât o mai mare familiaritate a mea cu universul construit aici de autor.
Dacă n-ați citit încă primele două volume, vă recomand insistent să o faceți. Dacă le-ați citit și aveți nevoie de reîmprospătarea amintirilor, o voi face cât mai schematic și spoiler free cu putință: la naștere, lui Aleodor i se promite Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte, promisiune care nu este ținută chiar de cei mai dragi și apropiați ai săi, lucru care are urmări nefaste și care declanșează un șir de evenimente deja cunoscut de foarte puțini înțelepți ca parte din predestinarea existenței sale. Cu toate acestea, el nu poate fi ținut departe de cine și ce este și dă curs unora dintre cele mai primejdioase provocări — și nu se pune în pericol doar pe sine, ci și pe ceilalți, la a căror salvare contribuie totuși, în măsura în care priceperea și prietenii îl sprijină.
Aleodor este un personaj aparte, un erou născut special, dar care și lucrează constant la propria dezvoltare; e implicat social (construiește bolnițe și case de învățătură), e rebel și chiar nesupus, mai ales când crește, însă nu e deloc nesocotit, ci doar extrem de dedicat ideii de a trăi în propriii termeni, mai ales că are un tată care e dispus să-l iubească și să-l sprijine doar în măsura în care fiul îi este complet supus, caracteristică nefirească acestuia.
„Răscolitorul de Timpuri” Aleodor pierde iubirea — pe a tatălui, a prietenilor de la curte — și pe unele dintre cele mai importante persoane din viața sa, așa cum e prietenul său cel mai bun ori câțiva dintre cei care îl îngrijiseră încă din copilărie, dar toate aceste experiențe negative nu-l descurajează și nu-l fac mai puțin onorabil. Dimpotrivă, el ajunge chiar să se preocupe de veșnicia liniștită a fetei față de care nu are nici o altă obligație, în afară de cea morală poate, ajutând-o să nu rămână condamnată la a-și petrece eternitatea ca strigoi.
Inițial, am fost deranjată de gândul că femeile sunt mereu victime, că sunt pedepsite tot ele pentru ce li se întâmplă (cum ajunge Gheonoaia să fie cine este, precum și Amona, cum bunica lui Aleodor ajunge pe tărâmul utopic tot fugind de cineva), însă ulterior am descoperit echilibrul narațiunii (avem chiar și foarte interesante societăți bazate pe matriarhat).
În Cartea Plângerii, Aleodor o întâlnește pe Maria, bunica sa. 60 de ani trecuseră în lumea lui de când dispăruse ea și viața își urmase cursul, 6 zile în lumea Mariei, de când era ea în Azis. Colaborarea dintre ei este exemplară, cei doi se completează reciproc într-un mod eficient și bunica îi este aproape când tăria eroului este testată în cel mai dur mod cu putință — un plot twist care și pe mine m-a revoltat și m-a dat peste cap preț de multe pagini, cam până în punctul în care Galben de Soare intervine cu înțelepciune în momentele de deznădejde cumplită ale stăpânului și prietenului său.
Galben de Soare, dacă tot am ajuns la el, nu e doar un supus cal grăitor, ci și combativ, guraliv, are umor și ironie și e gata să dezbată în loc să se arunce iresponsabil în luptele imposibil de câștigat.
Însoțindu-l pe erou, ai numeroase ocazii de a-ți pune întrebări esențiale despre tine, lume și motivația din spatele acțiunilor tale. De exemplu, mai are valoare ceva mult-dorit (în acest caz, Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte) dacă ajungi acolo cu sacrificii uriașe, practic pierzând tot ce ai iubit? Ce rost are nevoia asta de a repara ireparabilul? Cât să duci o luptă cu destinul care, implacabil prin definiție, îi face pe cei mai mulți să i se supună orbește? Căutarea neîncetată, nemulțumirea asta care ne face să roim în căutări dintre cele mai ireale, este blestem sau binecuvântare?
În continuare, granițele între lumi sunt laxe — se fac treceri de pe un tărâm pe altul, unde timpul curge diferit, oamenii și lighioanele pot conviețui, morții încă apar viilor, ca spirite, ca să îndrume în clipe cruciale.
Deși ibostea e mai puternică decât promisiunea nemuririi, Răscolitorul de Timpuri se dovedește neînfricat, dar uman, cu griji, temeri și vulnerabilități, însă nu este dispus să jertfească întreaga omenire pentru o relație.
Eu uitasem că Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte este, totodată, povestea începutului Timpului curgător, liniar, așa cum îl știm noi, în vreme ce Piatra Nemuririi fusese darul Zânei Oamenilor pentru utopia care a rezistat mult, chiar idilic. Și m-am bucurat sincer de reîntâlnirea cu personaje anterior antipatice — nu de puține ori am zis cât de mult îmi displace felul de a fi al lui Morok, zmeul pămpălău și rău, dar mi-a plăcut de el în contextul ultimului roman.
Dincolo de iubire și căutare de sine, Cartea Plângerii și, prin urmare, întreaga trilogie Ultimul Împărat Nemuritor este un fantasy complex, bazat pe un basm esențial în folclorul nostru, o poveste despre încredere și camaraderie în momentele dificile, care necesită unirea forțelor altfel potrivnice. Cum scopul final nu este Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte, în care oricum nu le fusese niciodată dat tuturor să ajungă, așa cum conștientizează împăcat Galben de Soare, de la un punct pare că această carte a creșterii și dezvoltării lui Aleodor este totodată și una a revizitării ritualice a locurilor care l-au construit și alcătuit — acum merge, mai matur, dărâmat și recompus, pe firul invers, într-o lume în care adversarii sunt din aceia care nu mai au nimic de pierdut.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #11, ediția de primăvară 2024.
