Tema ediției de față a revistei noastre este, așa cum cititorii își vor fi dat deja seama, viitorul. Știm că poate părea contraintuitivă prezența unei discuții cu Andrei Ruse despre Cartea Plângerii, ultimul volum din trilogia Ultimul Împărat Nemuritor, în cadrul temei, însă eu am considerat-o cum nu se poate mai potrivită și necesară după ce am avut bucuria de a descoperi cartea în avanpremieră.
Veți afla și voi de ce urmărind această discuție despre drumuri și tărâmuri fascinante, cu personaje fantastice și de inspirație mitologică ce nu s-a limitat la granițele României de astăzi, într-o desfășurare narativă ce abordează familiar și totuși inedit iubirea și căutarea, lumile noastre și lumile „lor” într-un limbaj ce valorifică un potențial al limbii române pe care, oricât de mare iubitoare de romgleză aș fi, îl consider în declin. Alături, poate, de o întreagă lume populată de ființe deosebite, captivante și încă prezente, gata să fie descoperite într-o trilogie fantasy care onorează moștenirea basmului „Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte” și care-l duce, astfel, la un nou nivel.
Aduci un trecut credibil într-un prezent care pare să nu fie dispus să integreze în scenariile viitorului tot ce nu e SF, cu mașini electrice și poate fără șoferi, cu drone care livrează lucrurile necesare, cu cărți electronice și audio, cu o existență meta — deseori în detrimentul naturalului, arhaicului. Cum ai gândit locul trilogiei în acest prezent pentru care viitorul înseamnă mărci ale progresului tehnologiei?
Eu cred că există o fascinație cel puțin la fel de mare pentru trecut. Mintea noastră pornește instinctiv în ambele direcții. Psihologic, când simțim nevoia unei schimbări sau de a înțelege lucruri mai profunde despre noi înșine, despre anumite traume sau întâmplări care ne-au afectat și deviat uneori traseul obișnuit, săpăm, ca niște arheologi, în partea din „spate” a subconștientului nostru, nu? Mergem, cum se mai zice, la „început”. Acolo sunt, pentru unii mai mult, pentru alții mai puțin, înmagazinate emoțional sursele identității noastre.
Așa și ținta cărții a fost, dintr-un punct de vedere, întoarcerea la originea poveștilor și a folclorului – redescoperirea unor rădăcini adânci ale arhaicului nostru. Mă gândesc îndeosebi la primul volum, Cartea Blestemelor, al cosmogoniei mitologice, al universurilor soarelui și lunii, al tradițiilor agrare și obiceiurile anotimpurilor, al duhurilor și răzoarelor dintre vii și morți, al vâlvelor și magiei; nu mai zic de bestiarul care se deschide începând cu partea a doua, Cartea Ielelor, unde izbucnește partea fantastică a lucrurilor – în total, când n-aveam ce face, am numărat aproape douăzeci de făpturi fantasmagorice, la care se adaugă istoricul lor și lumile pe care le stăpânesc. Și ce e interesant, cred eu, este să vezi ce superstiții sau cutume (uneori chiar și expresii, cum ar fi Apa Sâmbetei, prin care sufletele părăseau tărâmul viilor) se mai păstrează și până azi.
Așadar la fel de important este nu doar să fii curios de ce va veni și automat să te proiectezi în variantele viitorului necunoscut, ci să știi cine ești și cum ai ajuns aici. Există o poveste a sângelui în cartea mea, care probabil explică mai bine asta. Iar singurul plan, pentru că asta m-ai întrebat de fapt, a fost să nu mă abat de la mitologia autohtonă, oricâte reinterpretări sau inventări au fost necesare. Să găsesc autenticul nostru în cea mai pură formă a lui și să nu mă îndepărtez nicicum de acest filon. Am vrut să dau viață unui univers, într-adevăr, credibil, pentru că era mult prea vag conturat sau, din păcate, cunoscut numai de specialiști.
Când a apărut primul volum, aș fi putut să jur că arhaismele și regionalismele aveau să limiteze drastic numărul de cititori, dar am senzația că s-a întâmplat chiar pe dos. Cum ți-ai imaginat cititorii în raport cu limbajul pe care urmau să-l descopere în cărțile tale? Dar față de suspansul dintr-o lume fără telefoane sau măcar telegrame?
A fost o discuție pe care am avut-o chiar cum terminasem manuscrisul primului volum, cu ceva luni înainte de publicare, iar toți apropiații îmi sugerau să renunț la această parte. De obicei ascult de scriitori mai experimentați sau de redactori, dar sunt unele hotărâri la care nu pot să renunț, dat fiind că ele fac parte chiar din pilonul pe care eu l-am închipuit poveștii. Așa-i și cu sutele de note de subsol.
Dacă am putea călători cu o mașină a timpului cu vreo sută de ani în urmă, abia am putea pricepe ce vorbesc oamenii ăia, de pe aceleași meleaguri cu noi. Cred că nu realizăm uneori cât de mult se schimbă limba de la o generația la alta, d-apăi de la un secol la altul. Citește-i unui copil de-acum din Ispirescu, fără să te oprești din minunt în minut să-i explici anumite expresii, cuvinte sau chiar declinări vechi și-ai să vezi rezultatul. Dar mai mult, dacă ne-am întoarce acum două sute ani, să zicem, n-am mai înțelege o iotă de la predecesorii noștri. Nu e vreo teorie bizară de-a mea asta, ci un fapt științific dovedit al lingvisticii.
Ei, și-atunci cum să scot dintr-un univers pre-creștin, păgân, atât de îndepărtat, această sumedenie și complexitate de elemente, făpturi și obiceiuri, fără să încerc să le cuprind și etimologia? Cum să fie el credibil? Căci povestea mea, deși fantastică, fără un timp definit (deși spun în prefață că e dintr-un timp înainte de timp, și aflăm exact de ce și asta mai apoi, nu e doar o găselniță estetică), dacă ar fi să o poziționezi undeva, cred că s-ar regăsi cel mai bine prin secolele XII-XIV, cu implicații mai de demult. Cum să nu scoți din minunățiile acelui grai? Toată lumea asta a basmului și a tradițiilor (cele mai multe uitate) trebuia să aibă și voroave distincte, care să confere poveștii, în ansamblu, și o anumită muzicalitate (și cred că asta am căutat în mod special). Sunt autori de fantasy care au creat limbi cu totul noi ale unor civilizații plăsmuite, despre ce vorbim deci?
Așa că puțin mi-a păsat că voi „piede” câteva sute sau mii de cititori prin asta, pentru că am știut foarte bine ce le voi oferi celorlalți, avizi după astfel de „anecdote”. Iar reacțiile au fost extrem de diferite, majoritatea cum ziceai și tu, pozitive. Nemulțumirile au venit în special din rândul celor tineri și foarte tineri (cel mai probabil obișnuiți cu YA), dar nici acolo în majoritate. Am fost la evenimente cu săli pline de liceeni care pur și simplu devoraseră cartea. Cel mai amuzant comentariu referitor la acest aspect a fost de la un puști, care, văzându-i pe unii că pun atâta accent pe numărul vast de arhaisme și regionalisme, a trântit pe YouTube următoarea chestie: „Am 12 ani și am citit fără niciun fel de probleme cartea (se referea la Cartea Blestemelor), nu e nimic greu sau de neînțeles.”
Chiar glumeam cu un amic legat de cei care fix asta s-au gândit să reproșeze, zicându-i că i-am forțat pe cititori să-și miște capul nu doar de la stânga la dreapta, cum citești de obicei, ci și-n sus și-n jos, provocându-le febră musculară. Lăsând gluma la o parte însă, dacă te uiți și pe Goodreads, cam toți cititorii care au întâmpinat o problemă legată de limbaj, au concluzionat că doar primele zeci de pagini au fost mai greoaie, apoi n-au mai simțit vreo „reținere”. N-a abandonat nimeni cartea, ba dimpotrivă.
Greșesc când presupun că doar modernul vinde? Probabil că greșesc, de vreme ce primele două volume din trilogia ta s-au bucurat de prezență susținută în topuri de vânzări și au primit recunoaștere prin premii și cronici laudative.
Poate venim din „bule” diferite, dar ficțiunea istorică și fantasy-ul au cam săpat groapa SF-ului (exceptând distopiile) și a „modernului” destul de lipsit de imaginație. Și nu mă refer la România, ci nici la un val de ieri, de alaltăieri, ci de ani buni. Topul vânzărilor din lume arată clar (și mă bucură asta) o întoarcerea spre trecut, indiferent de gen (că aici intră și thriller istoric sau romance istoric). Cred că te grăbești cu concluzia asta, dat fiind succesul anumitor titluri în spațiul nostru și a unei direcții a criticii, în sensul larg. Se pune accent enorm pe biografism și lucruri de țin de politically correctness sau de stânga ori dreapta, însă cititorii vor o poveste.
Cartea mea cred că s-a bucurat de vânzări bune și a ajuns și prin top-uri pentru că este un demers unic. Chiar dacă unii sau alții au mai încercat uneori să apese pedala mitologiei și folclorului, nimeni n-a făcut-o până la capăt de fapt, ci doar la suprafață. Au fost, în mare, doar trimiteri „subțiri”: hai să mai povestim despre niște iele, despre niște strigoi, vârcolaci, ocazional solomonari și cam atât. Dar mai nimeni n-a stat să pună cap la cap un univers atât de complex, care să adune și folclor autentic, și mitologie, și cosmogonie, și arealul basmelor, și să pornească apoi oarecum și un studiu al limbajului, că tot vorbeam mai înainte de el.
Cred că cititorii au descoperit o carte completă, cu o poveste îmbârligată tare, dar intrigantă, cu teme mari ascunse (și întrebări pe care oamenii și le pun, de fapt, zi de zi), cu personaje savuroase (de ambele părți), cu ființe supranaturale și fantasmagorice, duhuri, zâni, lumi (insist pe asta, pentru că avem țări ale zmeilor, olaturi ale bolilor, ale crivățului sau Vântoaselor, întinsa împărăție a păsărilor, a Scripțuroaicei – chiar dacă nu apare propriu-zis –, peștera Șaraimanului, care a zămislit Cartea Tuturor Viselor, huceagul bohânchilor, sascele ielelor, sihlele samodivelor, nu mai zic de locuri blestemate ș.a.), peste storyline-ul și aventura în sine.
În aprilie apare Cartea Plângerii, volumul care încheie seria Ultimul Împărat Nemuritor, și astfel finalizezi cei patru ani de lucru la această trilogie. Care e ritualul tău de despărțire de lumea unei cărți la care ai lucrat, după ce BT-urile sunt gata, tipografiile au livrat marfa, iar librăriile încep să așeze cărțile la raft și să le facă pe rând cunoștință cu cititorii?
Urmează o perioadă de reîncărcare, pentru că după fiecare carte sunt epuizat – e destul de greu de descris procesul, atât corpul, cât și mintea îmi sunt ca după un maraton. Am învățat, în timp, să iau lucrurile ușor după finalizarea unui proiect și să mă bucur cât pot de mult de prezent. Adică să aștept cu nerăbdare reacțiile cititorilor.
Există un singur ritual și e foarte personal, l-am preluat de la bunul meu prieten George Vasilievici (1978-2010). Și-anume când iese cartea (și acum va ieși și ultima, deci trilogia va fi completă), să iau primele exemplare și să le dau foc. Este, evident, un gest simbolic. De distrugere după creație, dar totodată de rupere, de ieșire din poveste. Pentru că după o perioadă atât de lungă în care această carte mi-a aparținut, acum ea devine a celorlalți.
Ce vreau să aflu, de fapt, este următorul lucru: cine e acum Andrei Ruse, omul de zi cu zi și scriitorul, după ce și-a luat la revedere de la Aleodor și lumile pe care cei doi le-au traversat împreună?
Asta urmează să aflu și eu, pentru că la fiecare proiect e diferit. Cred că momentan sunt ca părintele al cărui copil s-a făcut mare, a plecat la facultate și s-a mutat din casă. Nu știu exact ce am de făcut, mă simt mult mai singur, dar am și o grămadă de timp liber, pentru că romanul îmi acaparase viața. Chiar și când nu scriam concret, el îmi ocupa un loc mare în minte și se desfășura deseori singur. La un moment dat, după ce terminasem Cartea Ielelor și luasem o pauză până să mă apuc de a treia carte, frunzărind pe TikTok, am văzut un cal dându-se pe skateboard. Și-am zis: „Ia uite-l pe Galben de Soare, e în vacanță!” Căci cam așa a fost, eu terminasem scrisul, dar personajele mele nu dispăruseră din imaginația mea, ci continuau să viețuiască concomitent cu mine, făcând fel și fel de trăznăi. Dacă va citi un psiholog chestia asta, probabil că-mi va da un tratament.
Obiectiv acum, primul lucru: probabil o să ies din izolarea autoimpusă a scrisului și documentării, rar m-au mai văzut oamenii la față în ultimii ani. Prietenii îmi reproșează asta și ar cam trebui să mă revanșez față de ei, mai ales că nu am o droaie de apropiați și am cam uitat să le arăt cât de importanți sunt pentru mine. Simt că ei mi-au fost alături, cât timp eu eram în Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte.
Doi: după o perioadă în care am lăsat editura Hyperliteratura într-un ușor stand-by (și din cauza pandemiei și a perioadei dificile care a urmat), mă voi dedica mai mult ei, mai ales că vin niște proiecte interesante în viitorul apropiat. În paralel, desigur, o să mă ocup să continui și să dezvolt emisiunea Zaiabook, dar și să fac alte materiale video pentru Zaiafet, pentru că îmi place teribil treaba asta.
Trei: categoric, îmi voi ocupa următoarea perioadă cu promovarea cărții (și altele adiacente). Este un lucru esențial, pentru că îmi doresc să ajungă la cât mai mulți cititori. Cei care mă cunosc, știu foarte bine că treaba mea nu s-a oprit odată cu publicarea cărții, ci abia acum începe. Și sunt enorm de multe lucruri de făcut și de încercat. Mi-am promis că n-am să mă las până nu voi fi sigur că și acest roman (ca și Soni sau Zaraza), nu va sări borna de măcar 10.000 de exemplare. Nu pot să concep că am muncit atât și gata, de aici las lucrurile în voia sorții. Desigur că totul stă în voia sorții și în cititori, dar și striștea asta mai trebuie impulsionată. Plus că îmi place foarte mult tot ce ține de marketingul de carte.
O să lucrez cel mai probabil și la un bestiar, o să pregătesc în anii care urmează și niște ediții deosebite, sunt deja în discuții pentru a ceda drepturile de film (de animație mai exact, om vedea ce și dacă o ieși), mi-a fost propusă și o reinterpretare manga a cărții (dar nu cred că se potrivește, însă nu voi zice nu la benzi desenate), nu mai zic de interesul pentru un joc. Se pot întâmpla multe alte lucruri pornind de la carte și vreau să fiu prezent pe cât pot să ajut să se și întâmple, chiar dacă nu depind de mine în totalitate.
Probabil că la un moment dat o să și călătoresc prin țară (obișnuiam să fac multe lansări, un aspect pe care l-am tot neglijat), dar până acolo mai sunt atâtea lucruri online de făcut – abia ce-am contactat o agenție specializată pentru așa ceva și mi-au propus un plan solid de promovare. Ca să nu mai zic că-mi stau aproape niște oameni foarte devotați, care mă ajută pe partea de PR. De-aici, deci, urmează să devin propriul meu agent, cum nu există meseria asta în România.
Și patru, poate mai important decât toate: în sfârșit o să citesc și eu mai mult – și nu doar din mitologie sau folclor, că asta am tot făcut. Am o grămadă de lecturi restante.
Nu vreau să te întreb care este personajul tău preferat, dar nici departe nu sunt cu această curiozitate. În afară de Aleodor, care cred că este preferatul oricui a citit fie și doar o carte dintre cele trei, ce alte personaje ți-au rămas atât de dragi încât crezi că ar merita o carte a lor? Pe care le-ai vedea potrivite a fi dezvoltate într-o serie proprie?
Chiar nu știu dacă Aleodor e preferatul tuturor. Mi se pare că Amona l-a cam acaparat, după Cartea Ielelor (și mi s-a tot cerut sau sugerat să fac un volum distinct cu ea, însă cred că voi „lămuri” problema în Cartea Plângerii). Am primit multe mesaje legat de Ghenadie, sfătuitorul curții și urmașul blajinilor, crescut de unul dintre ultimii solomonari, care îl ghidează cu multă înțelepciune și căldură pe Aleodor în primii ani. Deși istoricul său este destul de stufos prezentat (ca de altfel, al tuturor apropiaților curții și al boierilor), probabil că ar merita o carte de sine stătătoare. Știu cât de mult am lucrat să-i dau viață (la capitolul lui, vreo două luni continuu) și cât de drag mi-a fost, la fel ca și Gorun Necioplitul.
Ielele ar fi singure personaje la care m-am gândit serios că le-aș putea dedica un alt proiect și cam am și în cap ce-aș face (evident că n-o să-ți spun). Ceva însă total separat de această serie, care pentru mine e încheiată. Nu obișnuiesc să mă întorc asupra unui proiect odată sfârșit, deși cu siguranță aș mai putea inventa și mai multe volume cu povești de dinainte timpului lui Aleodor. Acum însă vreau să mă detașez și să mă odihnesc.
Și ca să-ți răspund la curiozitate, personajul meu preferat, culmea, nu este niciunul de mai sus. Ci Galben de Soare.
Pentru inspirația folclorică necesară, ai depășit granițele, astfel că putem vorbi despre influențe mitologice ucrainene, poloneze, sârbo-bulgărești, grecești și ungurești, dar nu numai. Cât de mult ți-a îngreunat sau ușurat munca acest proces extensiv de documentare?
Sunt influențe, pentru că folclorul este al unei regiuni vaste și se întrepătrunde în mai multe culturi. La fel cum există mitologie nordică, nu strict a unei țări. Ca să nu mai zic de câte lucruri au venit pe filiera latină, greacă sau celtică. A trebuit să mă documentez enorm, tocmai ca să găsesc unicitatea noastră privind anumite tradiții sau felul de a vedea puterile unor ființe (și cum le contracarezi).
Unicitatea stă tocmai în interpretarea acestor variațiuni. Să luăm exemplul concret al ielelor, care sunt pe toate plaiurile balcanice, căci ele vin din familia samodivelor/samovilelor (sârbo-bulgărești), surori îndepărtate ale nimfelor și driadelor (grecești) sau ale tündérekelor (ungurești), dar atât ca apariții fizice, cât și comportamental sunt extrem de diferite. Nu mai vorbesc de istoricul lor (există două variante și aici, cea mai firească fiind a răsplății divine în urma unor tragedii crunte). Apoi, despre iele se știu de fapt foarte puține lucruri, nici DEX-ul nu le definește foarte clar, în basme abia dacă apar, iar majoritatea surselor sunt orale. Ele sunt zâne rele și patroane ale muzicii și dansului, foarte libertine (îți dai seama ce însemna goliciunea lor și părul despletit?) și cu pofte carnale ce duc victima până la moarte (ca și în cazul Pădurenei). Ori o astfel de documentare n-o poți face online sau din doar câteva cărți, trebuie să mergi pe foarte multe piste.
Sigur că procesul a fost greoi – și nu de puține ori am avut senzația că nu se mai termină –, însă am rămas cu niște cunoștințe extrem de largi privind multe făpturi mitice. În cadrul unui eveniment, un cititor foarte tânăr m-a întrebat: „Dar dumneavoastră credeți în iele?” M-a topit curiozitatea lui. Și i-am spus că n-ai cum să te dedici în unei astfel de cercetări și să scoți la lumină atâtea lucruri, fără să realizezi că există un adevăr acolo. Și am mutat discuția către vâlve, ca spirite ale materiei și a fel și fel de fenomene, dar mai ales despre cum le percepeau în trecut oamenii. Faptul că acum au o explicație științifică (iar eu sunt un realist, ca formare, să ne înțelegem) nu înseamnă că personificările lor arhaice sunt false.
Cred că spun asta prin vocea lui Aleodor, mai ales în Cartea Plângerii, ce stă să apară, că prin fiecare veac ce trece oamenii câștigă într-adevăr alte cunoștințe, însă desconsideră sau chiar pierd cu totul învățături extraordinare, care țin de un imaginar fără limite și în aceeași măsură poartă o candoare pe care rar o mai întâlnești.
Ca o concluzie, am învățat enorm de multe din această călătorie (sau spune-i simplu, documentare, studiu). Am câștigat o viziune mult mai plurivalentă și adâncă asupra a tot ce ne înconjoară, inclusiv lucruri existențiale. Pentru mine, lucruri descoperite nu sunt doar niște pilde de adormit copiii. Sunt credințe străvechi și ele au fost cândva adevărate. Ele ne-au influențat străbunii și noi purtăm prin gene fricile și înțelepciunea lor de odinioară.
Ai dedicat întreaga serie prietenului tău Adrian Diniș, dispărut dintre noi în 2018, și ai făcut din ea o poveste amplă despre căutări personale și ursită, cu mari mize în direcția iubirii, precum și a relațiilor dintre vii și morți și a granițelor traversabile între aceștia. Dacă nu e insensibil din partea mea să întreb, poți să-mi spui dacă ai vrut să recuperezi ceva cu aceste cărți? Sau să conservi, să transformi ceva în chihlimbar?
Probabil am căutat să-mi acopăr sau să-mi transform durerea de atunci într-un quest care să mă ducă la acceptare. Dispariția lui „Adi” m-a marcat teribil și de atunci, da, am dus cercetarea mea și automat și cartea în cu totul alte zone, a predestinării, a spiritualității (păgâne, evident) și a granițelor dintre vii și morți. Aleodor pierde și el un fârtat (și nu numai…), precum am făcut-o și eu și se înfurie pe zâni, încercând să găsească un rost mai adânc, să treacă de aparența realității. Cartea nu-i e doar dedicată, ci mai spun câteva vorbe pe lângă, care îți răspund, cred, singure la întrebare.
Am încercat să-i aduc un omagiu camaraderiei și iubirii pe care Adi mi-a arătat-o. Am și ascuns niște lucruri care îl priveau pe el (sau priveau și întrebările lui) în cărți. Mai departe de aici, lucrurile sunt mult prea personale pentru a le dezvălui. Poate doar atât să spun: că am scris cartea cu gândul că el ar citi-o.
Deși atât de complexe, deduc că prin cele trei volume nu ai încheiat tot ce ai fi putut spune despre fantasticul zonei noastre. Chiar în postfață afirmi că ai lăsat pe dinafară, din motive obiective, fire narative cu inspirație din alte basme, personaje care ar fi meritat o mai mare vizibilitate. Pentru a nu le lăsa să se piardă, totuși, vei mai continua să scrii inspirat de basme pierdute, de folclorul abia cunoscut și de mitologiile populațiilor din acest colț al Europei?
Sincer, chiar nu știu. Eu, oricum, în orice carte, ies puțin din realitate, și posibil să există fărâme care mă vor urmări, din mitologie. Dar de aici până la a spune că voi continua pe acest drum e cale lungă, pentru că, îți spuneam anterior, odată ce închei un proiect atât de amplu, care îmi ia ani de zile (și reprezintă și o perioadă în care eu însumi mă schimb), îmi place să trec la alt capitol.
O să scriu tot timpul acea carte pe care îmi doresc s-o citesc. Acea carte care îmi va dărui în aceeași măsură în care mă va secătui, cum a fost și aici cazul. Dacă ițele ursitoarelor livrești se vor lega de așa natură încât să mă întoarcă tot pe acest meleag, o să accept cu mare bucurie. Nu pot să-mi propun asta, voi simți la momentul respectiv.
Cred că te-am mai întrebat, de-a lungul timpului și-n diferite forme, dar reiau pentru că e o curiozitate constantă: cum alegi să scrii cărți atât de diferite? Ca gen, ca voce, ca univers. Nu-mi pot imagina ceva mai diferit decât Soni în comparație cu Zaraza și pe amândouă în comparație cu Ultimul Împărat Nemuritor. Se documentează și se scriu diferit, îmi imaginez, iar de aici pornește o motivare personală de a da tot ce poți pentru a scoate ce-i mai bun din filonul respectiv?
Așa funcționez eu. M-aș plictisi teribil altfel. Caut de fiecare dată să mă reinventez. Mă apuc de fiecare dată cărțile pe care simt că trebuie să le scriu (pe care și vreau să le citesc), când simt că „acolo” am ceva de zis sau ceva de scos la suprafață.
La 20-22 de ani, mi-a picat ușor acel carpe diem al generației mele, legat de Soni. Mai încolo am scris un roman despre lumea underground a stupefiantelor, în Dilăr pentru o zi. În Zaraza, am căutat să-l descopăr pe Cristian Vasile și să încerc să-l readuc publicului larg, pentru că a fost mai mare decât își imaginează contemporanii noștri, n-a fost un simplu trubadur, ci omul cu cea mai vastă discografie all-time din România, printre primele „vedete” de pe plaiurile noastre. Am vrut, de asemenea, să călătoresc în interbelic și să spun și povestea piesei care dă titlul cărții, aia adevărată, nu legenda (care e și ea savuroasă), ca în final să arăt ce a însemnat venirea comunismului și câte lucruri ne-a răpit. Acum, am simțit să merg pe mitologia și folclorul nostru, pornind de la basmul Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte, căutând să-i dau un cu totul alt sens și să creez un fantasy epic pur autohton, care să stea pe același raft cu LOTR, Witcher și așa mai departe. Și văd, spre bucuria mea, că se întâmplă asta. Eu știu ce va urma?
De ceva timp am în cap o poveste de dragoste a unui partizan (anii ’50), mă fascinează acea parte tragică a istoriei, am și multe date (pentru că de ceva timp coordonez Memorialul Durerii, al Luciei Hossu-Longin – cu care am o relație excepțională), dar nu știu dacă sunt pregătit emoțional să încep un astfel de proiect. Nici nu i-am spus Luciei, cred că s-ar bucura mult, pentru că știe cât țin la reportajele și munca ei, dar nu vreau să-mi pun vreo presiune de unul singur. Însă mă atrage teribil și mi se pare de un potențial uriaș, din toate punctele de vedere.
Am un roman pe sfert aproape scris, modern, cum spui tu, despre un cuplu în care protagoniștii abia s-au cunoscut și care, odată cu pandemia, se mută împreună și intră în lockdown, ajungând să se întrebe dacă sentimentele lor chiar sunt reale sau conjucturale. L-am abandonat, dar cine știe? Poate voi reveni cândva asupra lui.
Sper că e disponibil și editorul pentru această discuție. Pentru că am observat că la noi nu sunt „la modă” precomenzile, le văd mai des la editurile mari pentru cărți ce apar aici în traducere, însă rareori la autorii români. În schimb, trilogia ta a avut parte de campanie de precomenzi și, în general, cărțile de la Editura Hyperliteratura trec prin acest proces. De ce se pot face precomenzi la voi, ce e diferit?
Noi am schimbat de fapt macazul de la crowdfunding (unde am avut aproape 25 de proiecte reușite, din 2016 până prin 2020) spre precomenzi, dorindu-ne să ne apropiem mai mult de librării (motiv pentru care am și închis magazinul nostru propriu, lăsând toată distribuția externă, cum mi se pare și firesc) și totodată în urma unui parteneriat foarte bun cu cei de la Cărturești. Ideea cu precomenzile ne-a venit și pentru a marca apariția unei cărți cumva, în momente în care nu se puteau ține lansări. Și noi, oricum, căutam să facem pre-promovare pentru titlurile noastre, iar pre-sale-ul exact asta îți permite. Nu ne interesează vânzările neapărat din această perioadă (mai ales că publicul are oricum o retincență din a achiziționa înainte), cât faptul că putem aduce în discuție un autor și cartea sa. Aici poate e diferența, că noi gândim promovarea (atât cât e) cu luni înainte, nu așteptăm să apară cartea și abia după aceea să încercăm să ajungem cu ea la public. Pornim de la principiul că ea are deja câteva zeci sau sute de cititori (după caz) până să iasă din tipar.
Legat de trilogie (și în genere cu cărțile mele), am o relație de big love cu Cărtureștiul, strict ca autor-librărie. M-au sunat și am stat de vorbă încă de când am anunțat doar că mă apuc să scriu proiectul, nu după prima carte sau ulterior vânzărilor bune și evident că asta a contat enorm. Aș spune chiar că vânzările astea bune (și faptul că am pornit de la niște tiraje mai mari, prin forța lor de distribuție) se datorează în mare măsură și implicării lor. Mă bucur așadar de suportul lor și le mulțumesc și aici, cu ocazia asta.
La fel cum mă bucură și relația mai proaspătă cu cei la Libris privind proiectul Zaiabook, la care țin foarte mult, și alte emisiuni. Îi respect cum nu îți poți închipui pentru investițiile pe care le fac privind promovarea de carte, automat și această emisiune a mea, care a rămas cam singura 100% dedicată pieței de carte din media de la noi. Și ei m-au ajutat cu trilogia mult, oferind exemplare cu autograf și discount-uri considerabile. Când ai astfel de parteneri, se pot pune multe lucruri frumoase la cale.
La campania de precomenzi pentru Cartea Plângerii, sunt loial, ca întotdeauna, și voi merge mai departe tot cu Cărtureștiul, cu care am și început această frumoasă aventură. Și abia aștept să înceapă! 14-26 aprilie, ați notat, da? Se poate achiziționa (cu cardul) sau pur și simplu rezerva (cu ramburs, când apare), cu transport nu doar în țară, ci aproape oriunde în lume, cu o reducere unică pe perioadă campaniei și, evident, autograf.
În final, nu ne rupe de tot de această lume fantastică și spune-ne dacă vaga menționare a unui posibil bestiar este ceva ce se poate concretiza în viitor.
Este în plan. Nu știu dacă va veni pe viitor într-un box special al trilogiei sau poate chiar mai târziu, când voi uni cel trei cărți într-un singur volum. Dar am lucrat atât de bine cu pictorul Bogdan Andronic (Andronicus) privind ilustrațiile și copertele, încât ar fi păcat să nu isprăvim și un bestiar al făpturilor din carte. Ne întânim chiar curând să-l punem la cale, pentru că trebuie să-i dau multe informații privind făpturile fantasmagorice și stihiile din Ultimul împărat nemuritor.
Când am gândit cărțile, mi-am propus de la bun început să aibă și o împachetare „răcnet”. Să ia fața pe raftul librăriilor, să te cheme singură cartea. Și viziunea lui Andronicus peste povestea mea s-a potrivit de minune. Reacțiile au fost mereu covârșitoare. „În sfârșit, un fantasy care arată ca în afară”, am tot auzit. Și așa e. Un motiv pentru care fantasy-ul autohton nu are succes la public (pentru că n-are, trilogia mea e o excepție) pornește chiar de aici, de la editorii nepotriviți. Mai apoi vine problema storyline-urilor clișeu și a unui schelet șubred de personaje și feluri de magii și lumi copiate stat după YA-urile de afară, mereu cu elfi (aici s-a oprit lumea), trei regate în conflict și neapărat o prințesă în mare cumpănă emoțională. Ar trebui ca scriitorii să aibă pretenții mai mari de la publicul lor, iar editorii de la ei înșiși. De multe ori, copertele acestui gen par scoase dintr-un joc nereușit din anii ’90 (eu le numesc „2D”) și asta doar dintr-o ambiție total prostească a faptului că cineva crede că se pricepe la toate. Ori deștept devii cu adevărat când îți dai seama cât de mult ești de fapt prost.
Eu sunt propriul meu editor, dar nu un one man show! Am colaborat, de exemplu, nu cu unul, ci mai mulți redactori separat (Dan Iancu și Florin Iaru). Am greșit la primul volum și am tratat partea de corectură cu superficialitate, scăpând multe gafe, dar la reeditare și celelalte cărți am lucrat cu doi corectori (Dragoș Cărbuneanu și Teodor Hossu-Longin). La fel, lucrez acum cu o firmă de marketing și promovare (Kooperativa 2.0 și „Chinezu”, cel numit uneori și Cristian China-Birta; iar și legat de branding cu minunata Rusanda Davideanu, creatoarea genților pentru cititoare Bookleta). Pentru că un specialist e un specialist. Iar pe partea grafică am cerut ajutorul unui profesionist. Puțini știu că Andronicus a lucrat chiar în echipa de creație a jocului Witcher, lăsând la o parte talentul lui extraordinar în pictură. Eu mi-am făcut treaba mea de scriitor, nu așa e normal? Nu mai intru apoi în detaliile tehnice ale cărții, de la hârtia aleasă la carton (fiind ediție de lux), hărți, cusătură… Iată de câți oameni e nevoie pentru a aduce la raft un produs de calitate, din toate punctele de vedere.
Revenind la ce spuneam mai devreme, și cu niște parteneri potriviți, cum sunt librăriile, dar alăturând „mișcării” și parte din cititori cu vizibilitate pe rețele sociale, se pot crea povești frumoase și în țara asta unde toți deplâng lipsa de interes pentru cultură. Aș vrea să rămână asta un fel de concluzie a acestui interviu, care poate-i va inspira și pe alții. Nicio echipă de fotbal nu stă într-un singur jucător – sigur, unul sau doi strălucesc, dar vorba lui Becali, mai trebuie să care cineva și pianul.
Cred că oamenii cer înainte de a oferi. Și de multe ori, o mai fac și cu lipsă de dragoste pentru meserie. Și pentru public – mai nimeni nu se gândește la public, toți se gândesc la ei înșiși… Dacă citești Cartea Ielelor îndeosebi, tu, cititorule, vei învăța ce te paște când îndrăznești o asemenea „strategie”. Aleodor a simțit pe pielea lui. Vrei o ursită măreață? Ai mare grijă ce-ți dorești.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #11, ediția de primăvară 2024.
