„Leagănul respiraţiei” de Herta Müller (Humanitas Fiction, trad.: Alexandru Al. Șahighian) este un roman inspirat de un eveniment istoric în care a fost implicată şi mama autoarei – deportarea minorităţii germane din România în lagărele de muncă din URSS, la sfîrşitul celui de-al II-lea Război Mondial. Nici unul dintre sașii deportați nu participase la război, dar ruşii îi considerau vinovaţi pentru crimele lui Hitler doar pentru că erau germani. Pentru scrierea acestui roman, publicat cu cîteva luni înainte de cucerirea Premiului Nobel pentru literatură, Herta Muller s-a documentat intens, cea mai serioasă şi utilă sursă fiind poetul Oskar Pastior, care e, de fapt, naratorul cărţii – Leopold Auberg, al cărui nume îl aflăm abia pe la pagina 40, în „O societate interlopă”, cînd e vorba de alt personaj din oraşul în care s-a născut, Sibiu. La 17 ani, cînd a fost deportat, Leopold Auberg nu avea prea multe lucruri. „Tot ce am port asupra mea. Sau: Tot ce-i al meu port cu mine”, aşa începe „Leagănul respiraţiei”, adică omnia mea mecum porto.
Acțiunea romanului începe pe 15 ianuarie 1945, cînd protagonistul e ridicat din casa părintească, pentru el asta nefiind o tragedie, pentru că „voiam să plec de-acasă, din familie – fie şi în lagăr”. Chiar din primele trei pagini aflăm că naratorul homodiegetic – condamnat la muncă silnică doar pentru că e sas, iar Rusia era în război cu nemţii – se va întoarce din lagăr. Bunică-sa i-a spus la plecare „ŞTIU CĂ TE VEI ÎNTOARCE”, o propoziţie care l-a însoţit toţi cei 5 ani de lagăr, „ŞTIU CĂ TE VEI ÎNTOARCE” a devenit complice cu lopata de inimă şi adversarul Îngerului foamei. Şi pentru că m-am reîntors, pot să afirm: o astfel de propoziţie te ţine în viaţă”. Leo zice că propoziţia asta a lucrat în el mai mult decît au făcut-o toate cărţile pe care şi le luase cu el în lagăr. Adică: „Faust”, „Zarathustra”, un volumaş al lui Weinheber şi o antologie de poezie, „nici un roman, fiindcă pe alea odată citite nu le mai reiei”. Așa e, îți iei cu tine romane în călătoriile turistice, iar cînd pleci la drum lung, pentru nu se știe cît timp, îți iei filozofie și poezie.
Romanul este scris ca o mărturisire, de aceea e foarte veridic, mai ales că personajul principal nu urăşte, ci trăieşte, iar povestirile sale nu vor să fie cît mai sinistre, ci cît mai adevărate. Aşa aflăm că deși erau condamnaţi la muncă forţată, la foame şi la boli şi aveau păduchi în pufoaică, oamenii aveau plăcerile lor. Mai ieşeau în afara lagărului, mai primeau scrisori, mai dansau „sîmbăta pînă noaptea la 12 fără un sfert”, iar femeile şi-o mai trăgeau cu prizonierii germani, mai ales în primul an de lagăr, că de la o vreme toată lumea s-a transformat în ambigeni şi se împerecheau doar cu Îngerul foamei. Iar în ultimul an de lagăr au primit şi bani pentru munca lor. Îngerul foamei este omniprezent în volum, pentru că „zilnic vedeai la cantină ce face Îngerul foamei dintr-o căsnicie. Avocatul o căuta din ochi pe nevastă-sa ca un gardian. Cînd deja era aşezată la masă între alţii, o-nşfăca de braţ trăgîndu-şi blidul ei cu supă lîngă al său. Cînd ea privea o clipă în altă parte, îşi vîra lingura în supa ei. Iar dacă ea observa asta, avocatul zicea: lingură ici, lingură colea”. Foamea e o stare foarte puternică, pe care cei care au fost dominaţi cîndva de ea o resimt toată viaţa: „chiar şi la şaizeci de ani după lagăr, mîncatul mă agită foarte tare. Mănînc din toţi porii. Cînd mănînc împreună cu alte persoane, devin dezagreabil. Mănînc ştiindu-le eu pe toate. Ceilalţi nu cunosc fericirea gurii, mănîncă sociabil şi politicos. Dar mie-mi trece prin cap, tocmai la masă, un-strop-prea-mult-de-fericire – îmi zic că, aşa cum sîntem aşezaţi aici la masă, el va sosi cîndva pentru fiecare, şi că va trebui atunci să te desparţi de cuibul din ţeastă, de leagănul respiraţiei, de pompa din piept, de sala de aşteptare din burtă. Aşa de mult îmi place să mănînc, încît nu vreau să mor, fiindcă atunci nu voi mai putea mînca. Ştiu de şaizeci de ani că reîntoarcerea mea acasă nu mi-a înfrînat fericirea lagărului. Cu hămesirea ei, această fericire mai devorează şi azi miezul oricărui alt sentiment”. Despre foametea de după cel de-al II-lea Război Mondial din Ucraina și Moldova știm din două cărți de istorie teribile: „Cartea foametei” de Larisa Turea și „În gura foametei” de Alexei Vakulovski.
Întoarcerea acasă n-a fost chiar ca-n visele despre întoarcerea acasă, fiind subiect demn de un nou roman („Picioarele mele se-ntorseseră acasă deja de cîteva luni – acasă unde nimeni nu ştia ce văzusem eu acolo. Şi nimeni nici nu mă-ntreba. Iar de povestit n-ai cum povesti decît reintrînd în pielea celui despre care povesteşti. Eram bucuros că nimeni nu mă întreba nimic, şi-n sinea mea eram jignit” – „De la îmbrăţişarea din urmă cu opt luni la întoarcerea mea acasă, nimeni din această casă nu mă mai atinsese. Pentru ei eram inaccesibil, iar pentru Robert (fratele său-„erzaţ”, născut cînd era în lagăr” – n.n.), un obiect din casă. Punea mîna pe mine cum o punea pe-o mobilă”).
„Leagănul respiraţiei” de Herta Muller este un roman-document despre om şi umanitate, despre cum omul e sub vremi, despre cum istoria poate fi nedreaptă şi violentă cu oamenii, despre istorie ca duşman al omului simplu, despre singurătatea în faţa destinului.
Herta Müller, „Leagănul respiraţiei”, Humanitas Fiction, 2024. Traducere de Alexandru Al. Șahighian
Fotografii de Mihail Vakulovski.
