„Nu trăim decât o singură dată şi numai o singură viaţă”, spunea Nichita Stănescu. Avem această șansă rarisimă de a ne fi născut. Matematica ne dezvăluie că ea este de 1:400 de trilioane. Îmbrățișăm o certitudine unică în ecuația existenței noastre și anume moartea, iar asta înseamnă că nu vom mai fi niciodată aici! Va exista un ultim răsărit de soare pentru fiecare dintre noi, un ultim apus, o ultimă gură de aer, un ultim sărut şi un ultim cuvânt rostit. La fel cum nu știm când un sugar suge ultima oară la sânul mamei sale sau când un copil cere pentru o ultimă dată să doarmă în patul părinților săi, nu știm nici când facem pentru o ultimă dată un anumit lucru. Aceasta este frumusețea loteriei umane. Diferența dintre viață și moarte este diferența dintre ultima bătaie de inimă și următoarea ce se lasă așteptată, dar nu mai vine niciodată.
Ne este frică să trăim tocmai din înțelegerea fragilității existenței noastre, o existență complicată și adeseori îmbibată de suferințe. Jocul inexorabil al hazardului ne-a adus în acest punct. Existăm. Nu pentru mult timp. Ne pasă prea mult de ceea ce cred și spun oamenii din jur despre noi, despre cum ne îmbrăcăm, cu cine facem sex și, în general, asta naște în noi o frică de a ne asuma propria identitate. Ne e teamă să folosim singurul cartuș pe care îl avem fiindcă, nu-i așa?, nu vrem să ratăm ținta. Ce ai face însă astăzi dacă ai înțelege că viața nu are scop, sens ori țintă? Cum ai trăi dacă ai pricepe că toate aceste ținte sunt închipuite și fabricate de noi? Suntem praf de stele, o lumină minusculă ce pluteşte în derivă prin univers. Avem şansa să luminăm o singură dată, după care ne stingem. Singuri.
Frica de necunoscut şi speranța iraţională a unei continuări a existenţei au construit în mintea noastră conceptul de dumnezeu şi eventual mecanismul religiei. Religia înseamnă ziduri; ziduri în jurul raţiunii şi logicii, ziduri ce îngrădesc frumuseţea libertăţii condiţiei umane. Religia otrăveşte şi ucide fără milă. Ea există pentru a te priva de o viaţă trăită frumos, o viață în care tu îți dictezi propriii termeni. Religia înseamnă să mori cât timp încă respiri, fiind simultan cea mai crudă închisoare a minții umane şi o sfidare absurdă a realităţii şi a evidentului.
John Stuart Mill spunea „să nu confundăm ofensa cu prejudiciul”. Dacă religia ar fi o simplă ofensă, m-aş duce seara la culcare liniștit și împăcat. Religia însă, indiferent de numele ei, reprezintă un prejudiciu adus societăţii, unul care nu poate fi măsurat. Biserica şi credinciosul au prostul obicei de a avea o părere despre fiecare persoană ce nu corespunde standardelor propriei viziuni religioase. Dacă totul s-ar opri aici, am avea de-a face cu ofensa. Peste ea trecem. Închidem ochii şi mergem mai departe. Părerile religiei duc aproape întotdeauna către constrângere socială: abuzul puterii dictat de vocea majorității se traduce prin încercarea de a impune altora standarde de vieţuire ce merg împotriva propriei lor identităţi. Iată abuzul! Minimalizarea rolului femeii în societate, limitarea drepturilor comunităţii LGBTQ+ sau îndoctrinarea religioasă a copiilor, acestea sunt toate forme de abuz.
Am văzut în ultima perioadă cum în România, de la Referendum până la anumite momente absolut penibile, mai recente, biserica încearcă să-şi impună tiparele morale în dreptul cetăţenilor. Tocmai de aceea nu avem voie să ne oprim. Suntem #rezistenţa doar fiindcă marea masă a oamenilor nu s-a maturizat încă suficient încât să lase deoparte prietenii imaginari și basmele copilăriei. Avem însă nişte atuuri în lupta noastră contra sistemului religios: noi nu iertăm şi nici nu ne iubim duşmanii. Ştiu, pare dur, însă ideologia religioasă ce îndoctrinează şi parazitează mințile celor mai vulnerabili dintre noi trebuie abolită.
Eu am petrecut aproape 20 de ani în diverse sisteme religioase, care mai de care mai nocive, manipulatoare şi, per total, periculoase. Când am părăsit acest mediu toxic, cei pe care i-am lăsat în urmă au devenit vocea sistemului. Am primit sute de mesaje cu „De ce nu taci? Ai plecat, bravo! Acum vezi-ți de treaba ta!”
Asta este treaba mea! Sunt aici să ţin pumnul sus în formă de protest (şi adesea degetul mijlociu) și să scot la lumină mecanismele hidoase ale religiei. Cuiva i-am răspuns odată aşa: „De ce nu tac? Simplu, a venit nota de plată!”
Suntem Golan, o revistă de gherilă.
