Am ajuns la Refuge de Nice după cea mai grea porțiune din călătoria de două săptămâni în Alpi, călătorie în urma căreia mi-am reevaluat atitudinea față de câteva lucruri simple ale vieții mele de zi cu zi.
Bucuria de a-l vedea a coincis și cu starea de siguranță pe care mi-a dat-o, dar dincolo de asta, pentru mine rămâne cel mai fain și primitor refugiu dintre toate cele la care ne-am oprit pe traseu.
În Franța, un refugiu montan este asemănător unei cabane de la noi. Dar cele mai multe refugii nu au același regim tot timpul anului, precum cabanele noastre. Cabanierul de la noi e gardianul de la ei, iar ca să ajungi să lucrezi, să întreții și să te ocupi de managementul unui refugiu montan, e necesar să ai studii în domeniu. Vara, din iunie în septembrie, refugiul este deschis cu gardian și oferă serviciile complete pentru care este gândit: cazare în camere comune, mâncare caldă, sfaturi privind traseele și condițiile meteo etc. Iarna, în schimb, el rămâne deschis fără gardian și echipa lui. Adică alpiniștii și oamenii muntelui pot intra, se pot caza singuri, au chiar o cameră cu provizii din care se pot servi, contra unei sume pe care o lasă singuri acolo. Nu știu dacă să-i dau voie gândului care țopăie (un pic isteric) în capul meu să spună cât de minunată și firească mi s-a părut regula asta atunci când am auzit prima oară despre ea. Țopăiala gândului vine, știu, din faptul că la cabanele din munții noștri nu am întâlnit-o până acum. Și ar fi fain să ne îndreptăm și noi spre astfel de atitudini.
Orice refugiu dispune în permanență în interior de un spațiu deschis pentru toți oamenii care se opresc să se odihnească sau să mănânce, iar acest spațiu este de regulă sala de mese. Am privit cu multă admirație gardienii pe care i-am întâlnit la refugii, pentru că abilitățile pe care acești oameni trebuie să le aibă pentru a face bine munca pe care o fac sunt tare complexe și implică, paradoxal, multă simplitate. Ei fac mâncarea pentru oaspeți (au și rețete proprii, cunoscute de ani de zile printre călători), curățenia zilnică, gestionează proviziile, repară atunci când se strică ceva. Ei sunt cei pe care îi întrebi de trasee sau de condițiile meteo, cei care îți spun o vorbă bună la plecare, să o iei cu tine și să-ți fie de folos când o fi mai greu.
La toate astea mă gândesc acum, amintindu-mi de Cristophe, gardianul refugiului Nice, un om blând, trecut bine de patruzeci de ani, al cărui calm m-a urmărit toată ziua de pauză pe care am petrecut-o acolo. În imaginarul meu de om (destul de) stresat, munca lui și a echipei ar fi trebuit să fie foarte grea, iar zâmbetul lejer, lipsa grabei, bucuria din ochi, nepotrivite deloc cu du-te vino-ul perpetuu între bucătărie și clienți. Dar nu-i așa. Când faci ce-ți place, bucuria iese natural și spontan, iar graba nu-și mai are locul. Am luat lecția asta de la Cristophe, de care o să-mi amintesc mereu cu drag și recunoștință.
Bravo, une pause s’impose!
Refuge de Nice se află la o altitudine de 2.232 metri în Parcul Național Mercantour din Alpii Maritimi și are 54 de locuri de dormit, cea mai chill echipă (formată din vreo trei, patru oameni) și cele mai cotcodăcitoare găini. Când am ajuns, cu picioarele tremurânde de la efort și diferența de nivel, epuizată după două trecători montane înalte, și am văzut găinile care se plimbau libere și fericite printre rucsacuri, tot ce aș fi vrut să fac era să iau două în brațe și să dorm cu ele. N-am putut, că nici eu n-aveam energia să le prind, nici ele chef să stea. Își vedeau de treaba lor de găini și făceau ouă, căci la refugiu toate produsele sunt bio și se simte din plin că omleta are gust adevărat, ca la mamaie acasă, în copilărie.
Refugiul are două terase mari, cu mese și băncuțe din lemn, una spre Lac de la Fous, și cealaltă spre Mont Rond. Nici în interior, nici pe terase nu există ceva lăsat la voia întâmplării. Renovat în urmă cu vreo opt ani, dar cu o vechime de peste o sută, refugiul Nice impresionează nu atât prin amplasare (Refuge de Rabuons, de exemplu, câștigă la capitolul ăsta), cât prin bunul-gust și armonia desăvârșită dintre materiale, culori, energie a locului și oameni. E un dans acolo, unul în care nimeni nu e călcat pe picioare, nu se dezechilibrează. Încă mă întreb cum de. Ce secret or avea oamenii aceia ce stau patru luni pe an izolați de lumea modernă, conectați doar la munte, natură și oameni iubitori de călătorii. Poate chiar ăsta să fie secretul, eliminarea bruiajului inutil al modernului.
Pe fiecare masă se află pietre netede, pictate și inscripționate cu mesaje pentru drumeți. Înăuntru, în sala de mese, la fel. Unde îți întorci privirea, mai vezi agățată câte o tăbliță pe care scrie caligrafic ceva drăguț. Și nu, nu sunt mesajele acelea tipice, clișeice pe care le vezi prin diverse spații frumoase, ci sunt perfect adaptate la aici și acum-ul locului. „Bravo, une pause s’impose!”, de exemplu. Chiar simți bătaia prietenească pe umăr a unui asemenea mesaj, mai ales dacă ai ajuns acolo frânt și cu încrederea pe terminate.
Pe una dintre terase, cea cu vedere la munte, unde se stă cel mai mult pentru că nu bate vântul, e amplasată o bicicletă cu o singură roată. La prima vedere a unui bărbat destul de în vârstă care pedala de zor m-am întrebat dacă sunt singura care obosește pe traseu. Apoi m-am gândit că poate vrea să-și lucreze și altfel mușchii picioarelor, nu doar mergând în sus și-n jos. Dar când m-am apropiat și am văzut că pe bicicletă era o plăcuță pe care scria „Ici, la centrale électrique c’est vous”, mi-am dat seama imediat că e rost de ceva curent electric pe acolo și am înțeles nerăbdarea celor care așteptau cu telefoanele în mână să pedaleze. Pentru că am avut o zi de pauză, am pedalat și eu pentru un „plin”. Două ore a durat și n-a fost ușor.
Tarte aux myrtilles și multe brânzeturi
De mâncarea de la refugiile montane din Franța nu te plictisești chiar dacă se repetă meniul. Un motiv ar fi acela că e bună, iar altul ar fi că au brânzeturi. Multe și diverse. Neștiindu-mă mare mâncătoare de brânză, dar cu temele făcute în ceea ce privește priceperea francezilor la acest capitol, am zis hai, bine, să gust și eu din ele. Și vai, câte onomatopee am mai scos după aceea. Mai că aș fi renunțat la desert ca să mai primesc o feliuță de brânză. La toate refugiile am găsit tarte aux myrtilles, adică tarta cu afine. E specialitatea lor și fiecare bucătar o gătește diferit. Cea de la Nice mi-a plăcut foarte mult pentru că avea cel mai subțire aluat crocant pe care l-am văzut în viața mea și cel mai gros strat de afine acrișoare. Tartele cu afine au contribuit mult la reușita excursiei în Alpi, nu știu ce m-aș fi făcut fără ele.
Cine ajunge acolo la prânz poate mânca în voie ce au în meniu pentru ziua respectivă: plat du jour, adică un fel de mâncare cât pentru doi oameni, de regulă paste cu carne și cu sos, platouri cu brânzeturi, platouri cu diverse feluri de carne uscată, omlete etc. Servirea e pur și simplu drăguță, că alt cuvânt nu găsesc. Până și la 2000 de metri, francezii sunt atenți ca tăvița pe care îți aduc mâncarea să se asorteze cu farfuria, de exemplu. Sau carafa cu apă să nu fie simplă, ci să aibă ceva, un motiv, o unduire, ca să-ți atragă privirea. Că pentru ei masa e un ritual autentic se poate vedea la cină. Repas du soir trebuie rezervat în prealabil, ori când ajungi, minim cu câteva ore înainte, ori la telefon, de acasă. La cină, care peste tot se ia la ora 19:00 fix, toți oamenii se adună în sala de mese și se așază unde își găsesc numele scris pe bilețel. De cele mai multe ori e plin, oamenii nu se cunosc între ei, dar intră în ritual de parcă ar fi acasă, cu familia extinsă. Vorbesc mult, râd, beau vin și atmosfera aburindă și tot mai relaxantă pare decupată dintr-un film vechi. Mâncarea e adusă în boluri mari din care fiecare își pune în farfurie, cam ca la nunțile de la noi. La cină sunt mereu patru feluri de mâncare: supă, felul doi, brânză și desert. Toate bune, proaspete, însoțite de un zâmbet al meseanului de lângă, care se oferă mai să-ți pună două polonice de supă când vede că nu mai ai.
Deși am stat o zi și un pic la Refuge de Nice, m-am simțit ca acasă. Rămân cu amintirea unui loc care mi-a întărit convingerea că omul chiar sfințește locul și că atunci când faci zi de zi acel lucru pentru care ai chemare, atât tu, cât și cei din jurul tău vor beneficia din plin de calmul și firescul acțiunilor tale.
Fotografii: Iulia Sidon & Ovidiu Eremia @scriupedrum.ro
