La doi ani după Viitorul anterior, Liviu Ornea face pasul și scrie primul său roman plin de polifonie Viața ca o glumă proastă. Cred că un subtitlu sumativ și în acord cu tenta parodică a titlului ar fi Cearta universaliilor aplicată. Naratorul urmărește generarea și nimicirea lui Paul, un fizician ce trăiește constant drama unei ratări aparent stranii, iar elementul ce îi produce stranietatea e unul dintre postulatele sale consemnat într-un dialog, anume faptul că „nu era nimic de ratat”. Astfel, ratarea nu e ceva ce poate fi localizat în lume, nici ceva pentru care avem de parcurs un drum, ci mai degrabă ceva ce ajunge în realitate prin noi, ceva intim legat de cum apărem în fața noastră și a oamenilor. Din lectura romanului putem înțelege că, oricum, ratarea noastră durează mai mult decât noi.
Desfășurarea romanului se întinde pe o perioadă de aproape treizeci de ani, începând la un an înainte de Revoluție, cu o scrisoare a lui Paul din armată către mama sa. Consider că putem vorbi despre trei mari centre de interes ale romanului (sau obsesii narative), care dau forță și asigură continuarea lecturii. Primul, și probabil cel mai fecund, e dat tema autenticității. Paul e un personaj livresc prin excelență, orice conversație a lui cu prietenii sau iubitele, la fel ca orice monologul interior e căptușit de referințe culturale; tot ce spune el conține un citat sau localizarea unei situații dintr-un roman, toate momentele sunt asociate cu o anumită secvență muzicală și multor cadre le găsește un corespondent cinematografic. Cu toate acestea, multe personaje ce interacționează cu el identifică o tușă grotescă a sa în momentul în care observă că Paul pare să nu mai fie altceva decât o sumă (impresionantă, dar finită) de cărți citite, filme văzute, picturi, muzică; un totem mecanicist, desprins din Urmuz.
Simte și înțelege o lume de varietăți de Paul
Nadia e prima care îi reproșează lipsa capacității lui de a simți arta și înclinația, pe de o parte, de a tehnologiza procesul artistic, iar pe de altă parte, de a-l formaliza, a-l reduce la conceptul sec și lipsit de afecte. În timpul lecturii, e aproape imposibil să nu picăm într-o analiză reflexivă pornind de la întrebarea care zace embrionar în cel mai mulți dintre noi: cât din ce am produs noi (măcar cognitiv) e original și, prin extensie, cât din fenomenele la care luăm parte nu sunt copii îndepărtate fizic și temporal a altceva. Soluția sugerată de narator pare să fie schimbarea bruscă a perspectivei: într-adevăr, evenimențial, traiectoria lui Paul e similară cu una mediană, diferențele zac în punctul de pornire și golurile dintre întâmplări. Așadar, chiar dacă implicați fiind în lectură nu putem avea o perspectivă teleologică, ni se propune să fixăm atenția asupra zonei de lipire și în loc să privim monoliții părților din acțiune, să facem asta cu frontierele lor.
A doua temă e dată de raportul omului cu Istoria, care se reduce la raportul istoriilor personale cu marea Istorie și urmele pe care și le lasă reciproc. Relația ireconciliabilă dintre Paul și tatăl său, cauzată și de opiniile politice în puternic dezacord. Mereu pe fundal apare perioada de tranziție, Revoluția, Piața Universității, Mineriada, iluzia Occidentului. Pe de altă parte, la nivelul narațiunii personale, evoluția lui Paul pare să sugereze că ceva definit drept greșeală se poate face o singură dată și are un efect permanent. Astfel, indiferent de încercările de a repara ceva, există o consecință remanentă ce nu poate fi înlăturată – traiectoria ipotetică, imaginară a unei decizii greșite sugrumă personajul și îl înnoadă (regretul eșecurilor de fazele finale ale olimpiadelor din liceu, de exemplu). Astfel, pentru Paul nu există renunțări definitive, nici cu privire la femeile cu care interacționează, nici cu privire la carieră, e o succesiune de cicluri cu sumă nulă. Există o oarecare disoluție a sa în mersul existenței de care încearcă o detașare.
În fine, a treia temă se referă la inadecvarea comunicării între personaje, dar și între oameni, în general. Paul vorbește mereu cu sine, comunică cu toată lumea, dar de fapt vorbește doar cu interfețe ale sale. Simte și poate înțelege doar o lume de varietăți de Paul, excepție probabil fac doar conversațiile cu mama sa.
Relațiile devin meta-personaje
La nivel stilistic, autorul folosește intens dialogul, dar găsim și o parte epistolară, dată de mailuri între Paul și Anca și de scrisorile între Paul și mama lui, există fragmente din jurnalele Ancăi și Nadiei. Deși la început mi-a displăcut utilizarea excesivă a dialogului, această metodă capătă sens pe parcursul lecturii și nu e doar o alegere arbitrară. Consider că, pe lângă crearea unui ritm și a unei cadențe, dialogul e un mod funcțional în care autorul tranșează realitatea în fâșii oricât de subțiri și distruge continuitatea contextului. E o bună încercare de a scăpa de robia circumstanțelor și de a putea să privim măcar umbra unor personaje în sine. Un alt efect așteptat e că paradigma e inversată, astfel că rolul esențial al narațiunii nu mai e dat de existența și proprietățile personajelor, ci universul literar e generat de relațiile dintre ei, la limită chiar poate fi ignorată finalitatea relației (individul). Deci, faptul interesant și realizat aici fluid e că relațiile devin meta-personaje, iar în unele pasaje ajungând chiar ca personajul să fie doar un caz de relație, fie ea și una complexă. Cu privire la părțile epistolare, pot spune că e interesantă inserția lor, însă uneori aruncă o umbră de neverosimil asupra fluxului conștiinței personajului. Există numeroase părți în care se răspunde anticipat la posibile întrebări sau presupuneri ale interlocutorului care nu ar fi naturale, cele mai frecvente precizări nenecesare corespund lui Paul. Întreaga structură a romanului e un joc al simetriilor și dualității, fapt ce e clar la nivelul cuplurilor (Paul-Anca și Paul-Magda, de exemplu), la nivelul familiilor fiecărui cuplu (familia lui Paul și familia Magdei), dar și la coerența trăsăturilor personajelor.
Muzica posibilă doar la contactul cu singurătatea
Anca pare a fi personajul care modelează involuntar părți importante din psihologia lui Paul și e destul de greu de înțeles motivația unor acțiuni ale sale, cea mai importantă fiind forma în care acceptă să aibă un copil în Germania. Aș fi fost curios să fi aflat gândurile mai profunde ale Ancăi, jocul trăirilor și sentimentelor ei să fie doar puțin mai necriptat. Totuși, există o observație interesantă cu privire la dinamica personajelor și o implică și pe ea. Astfel, jurnalele Nadiei, respectiv Ancăi diferă prin modul în care notează lunile, una cu cifre, iar cealaltă cu litere, însă în a doua jumătate a cărții, există două intrări din jurnalul Nadiei în care notează luna nefiresc.
Rozica e personajul secundar cel mai savuros și închegat. Are un comic de limbaj extrem de original și e foarte tangibilă, iar apartenența ei la puzzle ancorează situațiile mai mult în realism. Un alt personaj esențial e tatăl lui Paul, de la care nu aflăm niciodată ceva direct, dar care e des evocat și care e indicat drept cauză relației dificile dintre el și fiu, dar și a conflictelor interne ale lui Paul. Personalitatea lui e constant mistificată de o serie de certuri fără miză și o balansare defectuoasă a autorității. Poate nu întâmplător, Paul se găsește în tot felul de ipostaze, dar niciodată în cea de tată.
Există multă autoironie care derivă nu doar în mod evident din limbaj, ci mai ales din decizii și motivarea lor prealabilă în cadrul conversațiilor sau al monologurilor. Romanul abordează tangențial, dar dintr-o perspectiva originală, și problema marginalilor de orice fel: a imigranților, a minorităților sexuale, a minorităților etnice, a alcoolicilor. Finalul e un episod ce încununează zgomotul ratării și îi oferă muzica posibilă doar la contactul cu singurătatea.
