Guillaume Duchenne de Boulogne, neurolog francez, cel la care se trage numele distrofiei musculare (DMD), afecțiune medicală, este cel care a observat că atunci când zâmbim în dinamica noastră facială, cei mai importanți sunt doi mușchi numiți zigomaticus major (marele zigomatic) și orbicularis oculi (mușchiul orbicular al ochiului). Tot de la el știm cum să facem diferența între un zâmbet autentic și unul fals. Marele zigomatic, cel care ridică colțurile gurii și, cu puțin noroc, provoacă șarmantele gropițe, este un mușchi care poate fi controlat voluntar. În schimb, orbicularis oculi, cel care e vinovat pentru mai puțin popularele riduri de expresie numite popular „labă de gâscă”, se contractează doar dacă emoția este autentică. Un alt criteriu de identificare al autenticității este simetria. Zâmbetele autentice tind să fie mai simetrice decât cele de conveniență sau care maschează alte emoții.
Începem să zâmbim în jurul vârstei de șase săptămâni. La vechii evrei, dacă un nou-născut murea înainte de apariția primul zâmbet, nu se ținea doliu. Dacă decesul avea loc după apariția primei expresii faciale date de mușchii menționați mai sus, se considera că a murit o persoană, și familia și comunitatea se comportau ca atare. Poate că e bine să nu ne grabim să judecăm și să ne amintim că și la generațiile străbunicilor generației Z, copiii se nășteau acasă și erau înregistrați oficial la mai multe zile sau chiar săptămâni de la naștere, mai ales dacă nou-născutul nu părea foarte viguros. Un real progres față de Sparta antică, unde ar fi riscat să fie aruncați de pe stâncă, dar un mod de adaptare la mortalitatea infantilă imensă care exista înainte de apariția vaccinului, antiviralelor, antibioticelor ș.a.m.d.
De ce este atât de important zâmbetul pentru cei mai mulți dintre noi? La nivel intrapersonal, orice emoție tinde să se exprime și prin expresie musculară. Mimică, gestică și postură. Zâmbetul, la fel ca fratele său mai mare, râsul, sau ca plânsul, este și o formă de management emoțional. Toate cele descrise mai devreme pot avea funcții eliberatoare și adaptative la factori interni sau externi.
Pe lângă asta, există o latură interpersonală a zâmbetului, cea de comunicare. Privirea fixă, lipsită de zâmbet, înseamnă amenințare pentru mamifere, în general, și pentru cimpanzeul din noi, în special. Așa cum dansul începe cu o privire însoțită de zâmbet aruncată prin local, iar bătaia de bar tot cu privire prinsă și susținută, dar una la care lipsește zâmbetul.
Dar atât zâmbetul, cât și râsul au nuanțele lor. Îmi amintesc de o întâmplare de acum câțiva ani, de la un festival de teatru. Pe scenă, un actor juca foarte convingător rolul unui bărbat cu viața personală făcută țăndări. La un moment dat, personajul, care avea pe lângă depresie și o problemă de abuz de substanțe, a încercat să se masturbeze. Nu a reușit. Scena și sala erau pline de suferința, de disperarea lui. În acel moment, deși nimic din ceea ce se întâmpla pe scenă nu trimitea cu gândul la comic, mai mulți spectatori au râs. Peste puțin timp, tot în cadrul aceluiași festival, într-un spectacol maraton de peste 10 ore, un personaj a violat un altul într-o manieră foarte realistă. Scena s-a petrecut în distanță personală de public. Din nou, câțiva dintre cei prezenți au râs, deși pentru cei mai mulți spectatori scena era generatoare de revoltă, furie, neputință.
Putem observa un fenomen asemănător și în social media. Foarte rar găsești o postare care, indiferent cât de empatică, duioasă, tristă sau revoltată ar fi, să nu culeagă niște hăhăieli pe care cei mai mulți dintre noi le găsim total nepotrivite.
În celebrul experiment al obedienței al lui Milgram, acesta a pus niște oameni în rolul unor profesori care să pedepsească, apăsând niște butoane care, credeau ei, aplicau șocuri electrice studenților care nu răspundeau corect la niște întrebări. De fapt, studenții erau actori care doar mimau suferința fizică, nu o experimentau. Expuși la strigătele de durere ale studenților, cei mai mulți dintre examinatorii deveniți torționari au continuat să apese butoanele care, credeau ei, provocau suferință. Unii dintre examinatori au devenit agitați, cei mai mulți prezentau semne de disconfort, și unii dintre ei au izbucnit în râs când au fost expuși la gemetele de durere ale victimelor.
Tindem să asociem râsul cu bucuria, o emoție pozitivă, cum auzim destul de des. Așa cum am mai spus, fac parte din minoritatea care respinge ideea de emoție pozitivă sau negativă. Putem avea tristeți vindecătoare, furie cu valoare adaptativă, bucurie maniacală sau răutăcioasă (Schadenfreude). Râsul nervos este altceva. Nu este bucurie în fața necazului și suferinței altuia, este un mod autoreglare emoțională în situații în care ceea ce simțim este mai mult decât ceea ce putem să procesăm. Acest răspuns paradoxal poate apărea în ambele direcții ale registrului emoțional.
Exemplul cel mai la îndemână este cel al câștigătorilor premiului cel mare la loterie, la care de multe ori se pot observa expresii faciale care seamănă mai degrabă cu tristețea, frica sau chiar cu disperarea, decât cu bucuria sau fericirea pe care le asociem cu un astfel de shot de dopamină. În plus, râsul cu lacrimi pare să fie mai aproape de plâns, decât de râs.
Există numeroase moduri de a împărți umorul în categorii, de la două la câteva zeci (pe https://humornama.com/ apar 45). Umorul poate fi abordat filosofic, sociologic, antropologic, din perspectiva literară, a artei dramatice etc. În psihologie, una dintre perspectivele care se bucură de popularitate este cea a următoarelor patru forme de umor.
Umorul de afiliere
Umorul de afiliere este o formă de a glumi care tinde să creeze armonie în grup, este un mod de a căuta ceea ce M. Griaule a numit „alianță catartică”. Acest tip de umor este unul la care rezonează majoritatea oamenilor din grup, respectiv unul care contribuie la o mai bună funcționare a grupului. Funcționează atât pentru cei care îl practică, cât și pentru cei care îl recepționează. Dacă îți plac glumele benigne despre întâmplări din viața de zi cu zi, poantele cu animale, personaje istorice etc., s-ar putea ca umorul de afiliere să fie superputerea ta.
Umorul de auto-încurajare
Este cel în care dai dovadă de autoironie sănătoasă, acela care îți permite să te poți amuza în fața propriilor limite, greșeli sau în fața situațiilor în care pur și simplu ai ghinion. Este în primul rând un mecanism de adaptare, unul care reduce stresul personal și poate detensiona contexte sociale. Este și o formă de creativitate, de reîncadrare a situației, un exemplu de gândire în afara cutiei. La fel ca în cazul umorului de afiliere, practicarea umorului de auto-încurajare poate contribui la bunăstarea propriei persoane și chiar la cea a celor din jur.
Umorul agresiv
Aluzia răutăcioasă, etichetarea, jignirea, înjurătura, amenințarea, chiar dacă au conotații comice, sunt moduri de comunicare agresive la adresa altor persoane. Practicanții de bullying pot folosi acest tip de umor care, prin natura, frecvența și intensitatea glumelor (care pot îmbrăca atât forme verbale, cât și fizice, cum ar fi farsele sau sabotajul), este de multe ori o formă de abuz emoțional, un mod de manifestare a dominației sau o formă de intimidare și manipulare.
Acest tip de umor mai degrabă provoacă disconfort în grupurile în care este practicat, prin impactul negativ pe care îl are nu doar asupra celui sau celor vizați, ci și datorită modului în care îi face să se simtă pe cei prezenți. Dacă este prezent, râsul sau zâmbetul celor prezenți este mai degrabă o mască a fricii, tristeții, dezgustului sau furiei, sau a ignoranței/răutății.
Cei care practică umorul agresiv pot fi persoane care comunică agresiv în general sau care au agresivitate reprimată, una la care nu se simt confortabil să se conecteze sau pe care nu pot să o exprime direct. Persoanele agresive nu își vor revendica agresivitatea din comunicare, ele vor prefera să se apere acuzând lipsa de umor a victimelor cărora astfel refuză să le recunoască suferința.
Umorul auto-depreciativ
Poate fi o strategie de prevenție a bullyingului, dar este în esență o formă de autoagresiune. Să te pui singur în poziția de ciuca miștourilor poate să îi descurajeze pe alții să te atace, dar victimizarea, autocompătimirea sau atacurile împotriva propriei persoane pot fi semne de pasivitate în comunicare, de stimă de sine redusă sau chiar de dispreț și ură față de propria persoană. Practicarea acestui stil de umor nu este un bun predictor pentru modul în care va fi perceput cel care îl practică în grupurile din care face parte (rolul de claun trist). În plus, umorul auto-depreciativ este mai des întâlnit la persoanele depresive.
În afara de beneficiile menționate pe care le poate avea umorul, râsul, emoție dobândită și fundamentală, după Darwin (provocată de observarea unei nepotriviri sau ciudățenii) și conform neurologiei contemporane, cu un centru localizat în lobul prefrontal drept, după ce transmite comanda prin sistemul limbic către organele periferice, are și un istoric lung de prezumtiv responsabil de omucideri.
Unul dintre primele cazuri relatate este cel al unui filosof, matematician și scriitor stoic, Chrysippus. Ajuns conducătorul școlii de filosofie stoică din Atena, gânditorul de origine siciliană ar fi decedat, conform lui Diogene Laertios, la vârsta de 73 de ani, în urma unei crize de râs declanșate de o glumă proprie. Văzând că un măgar mânca niște smochine, Chrysippus le-a spus celor prezenți să îi ofere patrupedului și niște vin care să facă să îi alunece mai ușor smochinele pe gâtlej. Stârnit peste măsură de propria glumă, stoicul a continuat să râdă până când a căzut la pământ și și-a pierdut viața. E drept, Laertios pomenește și de niște excese bahice nu chiar specifice stoicismului, iar simptomele descrise de el pot fi la fel de bine cele ale unei crize epileptice, dar asta nu exclude cauzalitatea propusă de el. În apărarea lui, medicina contemporană spune că mai multe forme de deces pot fi cauzate de râs. Râsul ar putea cauza o formă de necroză în zona trunchiului cerebral care ar putea duce la moarte, sau atonia și pierderea conștiinței într-o sincopă gelastică ar putea cauza leziuni la nivelul cerebelului și implicit încetarea vieții.
Mai aproape de zilele noastre, a fost înregistrat cazul unui fan sexagenar al lui Seinfeld care a leșinat de trei ori și aproape că și-a pierdut viața după ce a urmărit un episod deosebit de amuzant cu simpaticul comic newyorkez. ”Pharmakos”, cuvântul din greaca veche de la care vine numele magazinelor contemporane de medicamente, înseamnă și medicament, și otravă. Cu atât mai mult cu cât atât în cazul lui Chrysippus, cât și în cel al lui Seinfeld, avem parte de practicanți de umor de afiliere (Seinfeld fiind menționat ca exemplu de manual pentru acest tip benign de umor), putem spune că râsul poate fi atât vindecător, cât și toxic.
Nota autorului: Râs de pustiu este denumirea populară a caracalului, o felidă de mărime medie originară din Africa, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Pakistan & India. De la acest animal vine numele localității românești celei mai vizate de umorul agresiv autohton.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #10, ediția de iarnă 2023-2024.
