După moartea lui Iosif Stalin, în 1953, statul și societatea sovietică/rusă erau la capătul a patru decenii de convulsii violente care începuseră odată cu intrarea Imperiului Rus în Primul Război Mondial în 1914 și continuaseră cu evenimentele anului 1917 și războiul civil din 1918-1921, urmate de demararea terorii politice staliniste. Societatea sovietică a fost marcată, pe parcursul secolului XX, de valuri de represiuni politice și tentative ale autorităților instaurate după lovitura de stat bolșevică din 1917 de a instaura în Rusia Sovietică ordinea pe care o apreciau drept necesară – regimul totalitar comunist. Aceste procese au presupus întemnițarea a milioane de persoane și construirea unuia dintre cele mai mari sisteme concentraționare și penitenciare din lume. Iar liderii politici care au preluat ștafeta de la Stalin au înțeles necesitatea slăbirii regimului de teroare, mai ales în a doua jumătate a anilor ’50, perioadă intrată în istorie cu denumirea „dezghețul hrușciovist”, după numele lui Nichita Hrușciov, prim-secretar al Partidului Comunist al URSS. Unul dintre efectele de durată ale deschiderii porților lagărelor de concentrare și pușcăriilor din întreaga țară a fost pătrunderea comportamentului și comunicării tipice mediului penitenciar în societate. La prima vedere, fenomenul ar putea părea lipsit de importanță, însă el este crucial pentru înțelegerea comportamentului liderilor politici ai Rusiei actuale, care și-au petrecut copilăria și tinerețea în anii ’60-’70.
În mediul penitenciar din fosta URSS s-a constituit, cu permisiunea autorităților, un sistem de caste cu anumite reguli de comportament bazate pe cultul forței și supunerea față de persoanele „cu autoritate”. Anumite „reguli” guvernau viața membrilor grupărilor criminale atât în libertate, cât și între pereții pușcăriilor. Nu le vom detalia aici, însă e suficient să menționăm că ele erau profund arbitrare și stimulau violența, duplicitatea și multe alte comportamente deviante. În pușcării, toți deținuții fără excepție trebuiau să țină cont de această ordine paralelă similară oarecum relațiilor sociale feudale, opoziția fiind aspru pedepsită de „veghetori” (împuterniciții grupărilor criminale pentru fiecare celulă și închisoare) și acoliții acestora. În rezultat, chiar și persoanele care au intrat la pușcărie ca oameni de bună credință ieșeau de acolo, practic, criminali. După care răspândeau acest model comportamental în societate. Acest „transfer” de comportament din pușcării în libertate, repetat de milioane de ori, a generat situația – cunoscută de orice adolescent care a crescut în oricare dintre republicile fostei URSS – prevalenței vocabularului și, de multe ori, a elementelor de comportament criminal în curțile blocurilor orașelor ex-sovietice și în școlile din aceste orașe. Asta nu înseamnă că toți cei care perpetuau elemente ale modelului comportamental criminal erau, la rândul lor, oameni care practicau activități infracționale. Însă mulți dintre aceștia, mai ales cei din familii defavorizate și social vulnerabile, se aflau foarte aproape de limita care separă comportamentul legal de cel infracțional. Astfel, mulți dintre adolescenții și tinerii din familiile muncitorești urbane din URSS au completat efectivele unei subculturi numite gopniki. Printre trăsăturile principale ale acesteia erau formarea unor grupuri mici și aproprierea unei zone, de regulă a unei curți de bloc, în care membrii grupului obțineau, prin amenințări și violență, diverse bunuri materiale de la persoane percepute a fi mai slabe decât ei. Principalul lor obiectiv înainte de deposedarea victimelor de bunurile lor era să le umilească în moduri cât mai ingenioase. Astfel, autoritatea era câștigată și menținută în funcție de capacitatea de a-i umili și de a-i intimida pe cei „slabi”. Cruzimea era una dintre valorile supreme cultivate în mediul grupurilor de gopniki. De asemenea, un gopnik veritabil trebuia să poată minți și să-și poată înșela victimele. Practic, apartenența la grupurile de gopniki era o „școală a vieții” care-și pregătea ucenicii pentru cariera ulterioară de criminal și recidivist.
E important de reținut că membrii respectivelor grupări nu foloseau respectivul termen ei înșiși, respingându-l ca pe o insultă. Ei erau numiți așa din exterior, cu conotație profund peiorativă. Motivul este simplu. Potrivit uneia din cele mai răspândite interpretări, termenul gopnik e rezultatul substantivizării acronimului GOP – Gorodskoe Obșcestvo Prizora – Societatea Orășenească pentru Vagabondaj, o organizație care funcționa în capitala Imperiului Rus, Sankt Petersburg, la finele secolului al XIX-lea, și unde erau aduși și internați cu forța pentru reeducare copii ai străzii și oameni fără adăpost, inclusiv dintre cei care comiseseră furturi sau alte infracțiuni. Astfel, cuvântul gopnik a ajuns să desemneze, în Sankt Petersburgul redenumit Leningrad în anii 1920, iar mai apoi în întreaga Rusie/URSS, orice persoană cu comportament antisocial, distructiv și cu înclinații infracționale.
După câteva decenii, în Leningrad s-a născut Vladimir Vladimirovici Putin, copilul unei familii de muncitori fără o stare materială prea bună. Un copil care, după propriile sale mărturisiri, a învățat de pe stradă că „dacă bătaia e inevitabilă, trebuie să dai primul cu pumnul”. Un copil care, atunci când a ajuns președinte al Rusiei, a făcut din comportamentul de tip gopnik un modus operandi în politica sa externă. La fel ca gopnicii în rândurile cărora a crescut, pe unii dintre care i-a făcut oligarhi și membri ai cercului său interior, Vladimir Putin își percepe autoritatea în funcție de capacitatea de a-și intimida și umili victimele. Temându-se de forța care-l depășește (SUA, China, UE, NATO), Putin a atacat țări mai slabe decât Rusia din punct de vedere militar, ocupându-le părți din teritoriu și demarând o campanie de război psihologic împotriva acestora prin intermediul mașinii de propagandă din dotare. Nici Georgia, atacată în 2008, nici Ucraina, atacată în 2014, nu se puteau apăra de unele singure cu succes în fața armatei ruse. Însă asta nu l-a oprit pe Putin să folosească aceste războaie pentru a-și flexa mușchii în fața unei populații a Rusiei care o duce tot mai prost, ca să obțină patru mandate de președinte până în prezent. Nu prin alegeri libere, pentru că alegerile au devenit un simulacru în Rusia, ci pentru imitarea „ridicării din genunchi” și a apropierii de refacerea vechii glorii imperiale într-o formă sau alta. Regimul lui Putin chiar încearcă să se mențină popular, chiar dacă se teme să organizeze alegeri libere (adică nefraudate), pentru că a învățat din colapsul URSS.
Un gopnik politic precum Putin, pe care toate statele din fosta URSS îl privesc cu teamă, chiar și cele formal aliate cu Rusia, precum Kazahstan sau Kîrgîzstan, poate fi numit, mai pe românește, golan, însă nu un golan cu schimbarea diametral opusă de sens obținută de protestatarii din Piața Universității în 1990, după celebra etichetare proferată de Ion Iliescu. Un golan „pe bune”. Adică unul care profită de slăbiciunea și lipsa de curaj a potențialei victime pentru a o maltrata. Însă care dă înapoi și face eforturi să cadă la pace dacă se confruntă cu o rezistență unită și curajoasă a întregului grup al potențialelor victime. Ca orice golan, Putin încearcă să fragmenteze unitatea actorilor internaționali care îi condamnă politicile criminale în spațiul ex-sovietic. El încearcă să bage strâmbe între Uniunea Europeană și Statele Unite, între Europa de Vest și Europa Centrală. Mașina de propagandă anti-occidentală întreținută de Rusia încearcă să-i întoarcă pe europeni împotriva americanilor și pe cetățenii americani împotriva propriilor autorități, prin stimularea teoriilor conspirației, a atitudinilor extremiste de dreapta sau de stânga, în funcție de interesele de moment. Acest lucru poate fi observat foarte bine în țări precum Germania și Franța, unde extremiștii politici sunt pro-ruși, atât pe dreapta cât și pe stânga. Este vorba despre partide precum AfD (Alternativa pentru Germania) și Die Linke (Stânga), sau partidul lui Marine Le Pen, Adunarea Națională, în Franța. În România, mașina de propagandă a lui Putin vrea să ne facă să credem că tot ce vine din Vest înseamnă jefuirea poporului român, lipsă de respect, aroganță, decadență, destrăbălare și minciună. Când are de eliminat oameni incomozi, Putin nu se sinchisește să o facă în orașe din Marea Britanie, Germania sau Cehia. Folosește în acest scop poloniu (ca în cazul lui Aleksandr Litvinenko), agentul paralizant neurotoxic Noviciok (împotriva lui Serghei Skripal) sau, pur și simplu, gloanțe (împotriva lui Zelimhan Hangoșvili). Uneori, acțiunile inspirate și conduse de la Kremlin își ating scopul, alteori eșuează rămânând la fel de infame și de sfidătoare. În ultimă instanță, de noi, cetățenii și liderii țărilor amenințate de Putin depinde dacă îi permitem acestui golan să ne agreseze, să ne umilească și să ne dicteze cum să trăim și ce să gândim, sau îi arătăm că nu ne poate intimida și că toate eforturile lui se lovesc de zidul rezistenței noastre. Modul de viață occidental pe care și l-au dorit generații întregi de europeni separați de alți europeni de precursorii politici ai lui Putin este în continuare alegerea corectă în comparație cu „alternativa” pe care ne-o propune golanul din Kremlin, și care oscilează între o celulă de închisoare și curtea distrusă a unui bloc sovietic pe jumătate părăsit.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 1, ediția de toamnă 2021.
