Grupurile de oameni au avut un impact semnificativ în dezvoltarea mea, lucru pe care l-am conștientizat abia în ultimul an, chiar dacă într-un fel sau altul am fost în permanență conectată la acest gen de energie. Mi se pare și acum fabulos cât de multe am putut să înțeleg despre mine, despre viață și mai ales despre reziliența ființei umane numai privind și ascultând, înțelegând și împământenind în mine lucruri văzute sau auzite.
Am ajuns să cred că există anumite cămăruțe ale inimii care nu se pot deschide decât în prezența celorlalți. Oricât am vrea să defilăm cu independența – construită și așa cu greutate – sau cu autosuficiența scandată tot mai mult în zilele noastre, ca indivizi avem limitările noastre.
Prezența celorlalți ne deschide, ne rafinează, ne pune în față oglinzi și ne modelează spre a fi alții. De aceea, deși întoarcerea spre interior aduce un grad infinit de cunoaștere și profunzime, deschiderea spre ceilalți ne înflorește de-a dreptul. Așa cum știm, oamenii au supraviețuit tocmai pentru că au învățat să se alieze, să formeze grupuri, să își apere interesele și să construiască cetăți împreună. Nevoia de supraviețuire și de siguranță ne-a arătat în mod cert utilitatea comuniunii dintre triburi.
Însă sunt sigură că fiecare am experimentat ideea de grup la un nivel mult mai profund și personal. Dincolo de nevoia de apartenență și de nevoia de a-i găsi pe cei care seamănă cu noi, există acolo o dorință ascunsă, ca un strigăt, de a fi înțeleși până în adâncul sufletului, de a veni așa cum suntem și de a fi primiți cu flori, în loc de pietre – tocmai pentru slăbiciunea și vulnerabilitatea noastră.
Primul discurs – căderea zidurilor mele
Am avut norocul să experimentez până acum căldura și surpriza unor grupuri speciale din care am făcut parte. De aceea, simt să dau mai departe impactul pe care l-au avut în viața mea.
În școala generală nu mi-am găsit locul. Dacă țin minte un lucru din anii respectivi, acela ar fi sentimentul permanent că sunt greșită, că nu există loc pe lumea asta în care să mă integrez. Mi se transmitea de fiecare dată că ceva e în neregulă cu mine. Ascultam muzică prea veche, aveam un temperament prea ciudat, eram o ratată care nu știe altceva decât să scrie poezii și să citească. Și lista poate să continue. Multă iubire i-aș mai transmite astăzi fetiței care am fost. I-aș spune să creadă sincer în sclipirile ei și să zâmbească pentru tot ce-i va aduce viața mai târziu, tocmai datorită lucrurilor pentru care a fost, la un moment, blamată.
Și-au trecut anii, am ajuns la liceu în alt oraș, am pus umărul la crearea ONG-ului POV21, la construcția echipei de tineri cu membri din toată țara și la lansarea revistei online care a reprezentat în anii respectivi, cel mai frumos și mai împlinitor lucru din viața mea.
Trăiam într-o dinamică aparte. Azi organizam cu echipa o gală, mâine un TEDx. Am coordonat de-a lungul a 3 ani când revista, când emisiunile, dar mai ales echipa, oamenii. Acolo am învățat leadership, empatie și viziune. M-am simțit mai iubită ca niciodată, tocmai pentru că s-au creat niște conexiuni aparte, iar unii oameni întâlniți atunci îmi îmbogățesc viața și astăzi.
Echipa POV21 mi-a oferit unul dintre cele mai semnificative momente, la vremea la care aveam 18 ani. În cadrul unei cabane din creierii munților, unde ne-am reîntâlnit cu zeci de membri din toată țara, am organizat o seară de ținut discursuri, pentru cine simte să vorbească.
Și așa, cu inima în dinți și cu tremuratul de atunci al mâinilor mele, am ieșit în fața colegilor mei și le-am vorbit despre vulnerabilitate. Despre cum am simțit pentru prima dată în viața mea că în cadrul echipei pot să fiu eu. Cu slăbiciunile și durerile mele, cu obiceiul de a cânta în permanență, cu bucuria de a scrie, de a coordona, de a-i impulsiona pe alții să-și urmărească potențialul. În cadrul echipei mi-am dat voie să fiu slabă. Și tot acolo am fost iubită pentru slăbiciunile mele. Problemele de acasă mi-au fost înțelese, toate țelurile – încurajate. Nici la cabana respectivă nu prea aveam cum să ajung, dar s-au organizat colegii să facă drumuri cu mașina doar ca să pot fi împreună cu ei.
Și în momentul în care am terminat discursul și au început să îmi apară primele lacrimi în ochi, prietenii mei s-au ridicat de pe scaune, formându-se cea mai mare și mai caldă îmbrățișare de grup în care ne-am dat voie să plângem. Oricât de banal poate părea din exterior, seara discursului de la cabană a fost un mare moment de cotitură pentru mine. M-am simțit dorită, întreagă, demnă de dragoste, perfectă așa cum sunt – și naiba știe cât de mult am avut nevoie să simt toate acestea până-n acel moment. Mi s-au lipit la loc părți de suflet după care am tânjit toată viața. S-a vindecat din neiubire și din nesiguranță. De-acolo, altfel am pornit în viață la 18 ani. Mi-a apărut mai multă încredere în privire, mai multă hotărâre în pas și Doamne, recunoscătoare sunt pentru cum m-a remodelat echipa pe care am avut-o .
Atunci când experimentezi acest gen de dragoste și de acceptare completă, creezi o plasă de siguranță, un precedent. Chiar dacă o să apară în permanență momente de îndoială în viață, dubii sau crize de identitate, știi că undeva, cândva, ai experimentat absolutul. Știi că undeva în mintea și sufletul tău există un moment curat, complet la care te poți reîntoarce de fiecare dată când ai nevoie să-ți încarci ființa.
Puterea grupurilor terapeutice
Fără să fac vreo indicație care nu se potrivește altora, vreau să împărtășesc cât de multe mi-a adus mie terapia de grup.
După ce am pierdut-o pe mama, am simțit că o să-mi fugă pământul de sub picioare fără un sprijin adecvat. Deși începusem terapia convențională cu o specialistă pe care o am aproape și acum, am simțit că trebuie să încerc în paralel și alte metode. Deși auzisem de traumele transgeneraționale și de metoda prin care se explorează, nu m-am înscris la o ședință până nu am simțit din toți porii să o fac. Dar și când am mers, s-au mai deschis câteva uși.
Astăzi, după doi ani în care am trecut prin tot felul de experiențe, știu sigur că nu aș fi avut, altfel, atâta liniște sufletească în a trăi fără mama. Fie că percepem sau nu, moștenim de la părinții, bunicii și străbunicii noștri anumite credințe despre viață, dragoste, bani și lista poate să continue. Nu contează că ne-am cunoscut sau nu înaintașii. Suntem impregnați cu anumite informații, chiar dacă nu suntem conștienți de ele.
Îți vine în minte repetat, spre exemplu, faptul că viața e grea, că e imposibil să răzbești, că doar anumite categorii de oameni pot face bani și pot trăi în abundență. Și te întrebi de unde naiba îți vin ideile astea care nu au legătură cu ceea ce gândești, dar în funcție de care îți ghidezi inconștient viața, alegerile.
Și vine un moment în care înțelegi că bunicii și-au pierdut toate pământurile pentru că le-a naționalizat Ceaușescu și au fost nevoiți să o ia de la zero. Rămâne acolo o frică, o aversiune față de putere, o relație tumultoasă cu ideea de avuție, care a ajuns poate și la tine. Înțelegându-ți istoriile personale, pe toate planurile care te interesează, te oprești să mai acționezi din fidelitate pentru ai tăi. Alegi altfel, din alt spațiu și cu alte convingeri. Iar acolo încep lucrurile să curgă în viața ta. Să vină și oameni și oportunități și bucurie. Toate acestea pentru că ai înțeles că meriți, pentru că decizi conștient să duci o viață bună, împlinitoare.
Nu trebuie să rezoneze cu toată lumea ceea ce am scris mai sus. Știu că pentru mine au rezonat multe paralele dintre viața mea și viața pe care au trăit-o părinții și bunicii mei.
Astfel, în terapiile de grup, am scos mult rău la suprafață. Multe lucruri nespuse. Cel mai dificil subiect a fost relația cu mama. În momentul în care s-a îmbolnăvit de cancer, a început vinovăția, furia pentru că pleacă fără să ne iubit noi mai mult, fără să ne bucurăm mai mult de legătura frumoasă pe care am construit-o, mai ales în ultimii ani.
Și acolo, sub vraja grupului, sub îndrumarea unei terapeute cu o poveste asemănătoare, au început să se transforme lucrurile. Prima care a apărut a fost furia, revolta, durerea că a plecat de lângă mine tocmai când aveam mai multă nevoie de ea. Apoi furia s-a preschimbat în agitație, în reproșul că puteam face mai mult, că puteam fi eu alta pentru ea și poate nu s-ar fi îmbolnăvit.
Și-au trebuit să curgă niște lacrimi bune și să fiu ținută strâns în brațe de oamenii de lângă mine, pentru a înțelege că acela a fost destinul ei. Că mama m-a iubit mai mult decât orice pe lumea asta, chiar dacă n-a făcut-o în modul meu.
Acolo, în terapia de grup, mi-am plâns și spălat din regrete, din neputințe și-am început să îmi reconstruiesc o altă viață.
Sunt multe lucruri de spus despre metodă, despre cum funcționează pentru fiecare, însă asta va face poate subiectul unui articol viitor. Ce mi se pare relevant acum să punctez este faptul că eu mi-am vindecat o parte din poveste, datorită grupului. Mereu altul, mereu format din oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar pe care i-am întâlnit acolo dintr-un motiv. Cred sincer că există o conștiință colectivă care ne aduce la momentul potrivit, alături de oamenii care trebuie să ne învețe una alta, să ne zguduie lumea sau să ne oglindească.
Suntem mult mai asemănători în poveștile noastre decât credem. Avem istorii de viață atât de comune: ne dorim aceleași lucruri, jelim aceleași pierderi și avem enorm de multe de învățat unii de la ceilalți despre cum să ne continuăm viețile cu demnitate.
Grupurile potrivite sunt mai aproape decât crezi
Chiar dacă am ales să povestesc despre două cercuri organizate și care aveau un scop precis, cred că lucrurile sunt mai simple decât par. Nu e nevoie mergi în retreat-uri, să încerci terapii în care nu te regăsești și să forțezi colective de oameni care nu ți se potrivesc. Ajunge doar să îți deschizi inima spre prietenii potriviți, să vezi și să te lași văzut, pentru ca lucrurile frumoase să curgă.
Dr. Clarissa Pinkola Estés, autoarea cărții Femei care aleargă cu lupii, descrie într-un mod fascinant legăturile care se formează în grupurile de femei. Harul, împuternicirea și curajul care se nasc tocmai pentru că stăm în mijlocul celor ca noi, permițându-ne să învățăm și să dăm, la rândul nou, învățăminte mai departe.
Autoarea mai spune și că handicapul femeii moderne este acela că nu mai știe să se înconjoare de prietene, de vecine, să se reunească cu cele asemănătoare ei în jurul focului pentru a spune povești. Cred și eu în cuvintele sale, conform cărora nopțile de spus povești ne-au făcut să supraviețuim răului, fricii anilor de război și deznădejdii.
Bunicile noastre știau ce fac, cu toate șezătorile în care jucau, torceau, cântau și povesteau până crăpa de ziuă.
Și-atunci, poate ar trebui numai să ne simplificăm rutina. Să ne reconectăm la rădăcini. Să facem un pas cu inima deschisă spre ceilalți, să ne găsim grupurile care ne pot pune-n lumină, și triburile în care să ne dăm voie, pur și simplu, să fim. De-acolo simt că ne începe vindecarea.
