Încă din cele mai vechi timpuri putem identifica în societate două subiecte tabu care, odată cu trecerea anilor au construit un întreg eșafodaj de constrângeri, dar și de convingeri: sexul și banii. Dacă în cazul primului, omenirea și-a dat seama cu multe secole în urmă că profesioniștii nu vorbesc despre sex și ceilalți nu fac sex atât de bine pe cât se laudă, în ultimele decenii aceeași soartă o are și capitalul. Profesioniștii evită să împărtășească din experiențele lor, în timp ce diletanții aproape niciodată nu fac atâția bani precum pretind, dar cu siguranță fac mai mulți decât pretinde fiscul că ar face.
Dacă vrem să vorbim despre bani, ca în orice domeniu, bazele le pune educația. În cazul de față, educație financiară. Vorbind despre asta, inevitabil ne ducem cu gândul la una dintre cele mai sadice glume din industria financiară, aceea cu un părinte care, văzându-și copilul de 5 ani construind din Lego un roboțel, scoate din buzunar ultimul model de iPhone și îi spune: „Frumos, dar uite copiii din China ce fac la vârsta ta”.
În zilele noastre, cele mai alfabetizate financiar state par să fie în Asia, în timp ce Statele Unite înregistrează o scădere puternică a alfabetizării economice, Europa rămânând cu un singur portdrapel în domeniu, numit Confederația Elvețiană. România ocupă un rușinos ultim loc pe scara educației financiare, sub Republica Moldova, dar din fericire industria este puternic în creștere în ultimii 3 ani, ajutată și de autodidacții care în pandemie au citit acasă câte ceva în domeniu.
Dezideratul există, dar cu toate acestea oare putem să vorbim cu adevărat despre educație financiară, mai ales într-o țară ca România, unde oamenii „se joacă” la bursă și „bagă” la cazinou, în timp ce în țările cu tradiție în piețele financiare toată lumea „tranzacționează” la bursă și folosește termeni precum ”I’m going to spend” atunci când merge la cazinou?
Șanse de dezvoltare există fără discuții mai ales că în programa școlară nu există educație financiară cu excepția unor concepte vagi strecurate din greșeală. Dacă ar există, s-ar implica statul și mai departe s-ar strica și educația financiară precum Vama sau orice alt tip de educație gestionat la nivel guvernamental în România. Am ajunge în punctul în care din „educație financiară” să ne sperie termenul de educație. Din fericire, principalele motoare ale dezvoltării acestei nișe rămân astăzi instituții private, asociații, bănci și fonduri de investiții, organizatii ce pun accent pe: riscuri, valoarea în timp a banilor, dobânzi, gestionarea datoriilor, acțiuni, fonduri mutuale, instrumente financiare, planificare financiară sau chiar produse derivate în cazuri mai izolate și mai puțin pe securitate socială, dezvoltare personală în industria financiară sau concepte ce se pot schimba peste noapte, precum fiscalitate și context legislativ așa cum se întâmplă în cazul puținelor cursuri gestionate de agenții și instituții publice.
Astăzi, dacă ne uităm la nivelul la care este România în ceea ce privește educația financiară, pe o scară de la 1 la 10, putem constata că s-a furat scara. Cei mai mulți tineri bine educați în orice alt domeniu de activitate și cu venituri peste medie preferă să își cumpere case și mașini având doar banii pentru avansul cerut de bancă, achiziționează mașini scumpe pe care în mod real nu și le-ar permite și își pun viitorul în mâna pensiei oferite de un sistem public veșnic falimentar. Nu știu să folosească metode de plată uzuale în lumea civilizată, precum PayPal sau Venmo, nu cunosc utilitatea unui cec sau bilet la ordin și calculează randamentul investiției lor la nivelul încasărilor de astăzi uitând de cele mai multe ori, că banii își pierd din valoare, valoarea activelor fluctuează și aproape orice investiție vine și cu cheltuieli aferente.
Marele noroc al României este că până acum am cam trecut prin toate, am învățat din mers concepte de bază și, într-un limbaj mai puțin elevat, „ne descurcăm”! S-a majorat prețul gazului și costă mult încălzirea? La români nu a mai venit iarna. Am găsit o soluție.
Dar revenind la chestii mai serioase, cel mai ușor este înțeles un deziderat prin exemple concrete. De câte ori ați văzut cozi la ATM-uri și oameni care în prima zi de pensie sau de salariu retrag cash toți banii? Am să iau un exemplu simplu. Un card cashback cu care ne cumpărăm mâncare și combustibili. Valoarea acestor cheltuieli pentru o familie cu 3 membri era de 2857 lei în decembrie 2022, conform INS. Cu toții ne facem cumpărăturile la marii retaileri, un supermarket din zona în care locuim de cele mai multe ori și ne alimentăm automobilele de la marii distribuitori, aproape toți agreați de bănci în sistemul cashback. Cu o valoare de cashback de 5%, care este una medie și realistă pentru piața din România, înseamnă aproximativ 140 de lei pe lună, adică 1680 de lei pe an. Doar din sumele returnare pe cheltuielile cu mâncarea și combustibilii, dar cu siguranță veți găsi și alte magazine cu haine, pantofi, cazări, bilete de avion și multe altele în ofertele băncilor, dar chiar și rămânând la această sumă am câștigat mai mult la finalul anului decât o rată lunară medie prin programul Prima Casă. Explicat în acești termeni, ați mai scoate astăzi bani cash de la ATM în prima zi de salariu?
Ca în orice domeniu, nu totul este perfect. Vedem din ce în ce mai des instituții implicate în programe de educație financiară care nu reușesc să atragă beneficiarii la cursurile lor, diletanți care promit o îmbogățire rapidă dacă le cumperi cursul cu „numai” 500 de euro sau chiar la nivel înalt, administratori de fonduri și reprezentanți ai instituțiilor bancare care fac educație financiară spunându-ne același text ce îi avantajează. Că legislația noastră este perfectă, armonizată cu cea europeană, de teamă de a nu se pune rău cu reglementatorii pieței de care sunt din ce în ce mai dependenți și făra a mentiona că de fapt legislația UE în domeniul financiar este la ani-lumină față de economiile dezvoltate precum SUA, Japonia sau, mai aproape de noi, Elveția sau Marea Britanie, care astăzi nu mai face parte din Comunitatea Europeană.
Încă mai auzim cate un guru al educației financiare care ne spun că titlurile de stat sunt instrumente sigure, că statul este ultimul care dă faliment. Evident, atunci când statul are datorii, se numește deficit și ni se spune că deficitele încurajează dezvoltarea economică, dar atunci când o companie are deficite majore și nu își mai plătește obligațiunile este infracțiune și acționarii merg la pușcărie. Pare un exemplu perfect de educație financiară pentru un copil care peste ani nu va mai visa să ajungă Edison, Ford, Rockefeller sau Andrew Carnegie, ci va vrea să devină Putin și să trăiască din banii contribuabililor.
România are astăzi traineri în educație financiară care nu au pierdut în întreaga lor carieră 10.000 din bani proprii și asta nu pentru că ar fi niște genii, ci pentru că nu i-au avut niciodată; avem administratori de fonduri sau portofolii de investiții care consideră produsele derivate ca fiind contracte de mare risc fără a ține cont și de activul suport (Welcome SUA 1985), avem asociații și cluburi de business formate din „antreprenori” care au supraviețuit întreaga lor viață din contracte cu statul, ba chiar se considera specialiști în afaceri și finanțe, avem instituții de reglementare acaparate politic în care nu poți identifica măcar un singur om cu experiență de câțiva ani în industria pe care o reprezintă, dar care au în schimb, comunicări pompoase cu limbaj de lemn care dau impresia începătorilor că le vorbește un geniu desăvârșit în domeniu.
Și nu ar fi neapărat de condamnat oamenii ăștia dacă ne uităm că atât conducerea băncilor trebuie autorizată de BNR, cat și conducerea administratorilor de fonduri de investiții sau de pensii private trebuie autorizata de ASF. Putem discuta de performanță în educația financiară atunci când este făcută de oameni dependenți de o instituție ce „unge” în funcție conducerea unor companii private? Putem pe o piață suprareglementată, să discutăm despre performanță în condițiile în care un absolvent de Stanford este refuzat ca administrator al unui fond pentru că diploma lui nu este recunoscută sau atunci când un investitor care de la 20 până la 60 de ani a tranzacționat peste 15 miliarde este refuzat pe motiv că nu are experiența minimă de 5 ani într-un post de conducere pe piața din România?
Noii apostoli ai educației financiare ne explică astăzi că, dacă economisim 100 de lei la fiecare salariu, până la pensie o să ne luăm un Ferrari. Fără să ținem cont de valoarea banilor în timp sau alte concepte, au găsit un pattern pe care îl exploatează obsesiv aproape la unison. Ar fi aproape corect dacă în mediul rural sau în urbanul mic din România celor mai mulți oameni nu le-ar mai rămâne lună la sfârșitul banilor în loc să fie invers.
De cate ori ați auzit că dacă ați pune deoparte banii pe care îi dați zilnic pe cafea, în 30 de ani v-ați mai lua încă un Ferrari pe lângă ăla luat din cei 100 de lei economisiți de la conferința trainerului de săptămâna trecută? Nu știu de ce mi-ar trebui două Ferrari, dar de ce să nu economisim și banii de mâncare tot în aceeași logică, ce e cu foamea asta pe noi?
Într-o notă mai realistă pentru cei mai mulți dintre noi, de ce nimeni nu oferă exemple mult mai aplicate, cum de exemplu am putea să nu mai cumpărăm mâncare pe care să o aruncăm? Un deziderat real ce chiar îl poate face pe un începător în finanțe să înțeleagă altfel economia. Probabil din simplul fapt că cei mai mulți trăiesc din consumerism astăzi și exemple de genul acesta ar putea să funcționeze și mai apoi nimeni nu ar mai cumpăra cursul ăla de 500 de euro care te învață cum să ajungi milionar până sâmbătă dimineață?
Am să iau ca studiu de caz un singur exemplu mult contestat care de-a lungul anilor și devenit unica religie ce promitea salvgardarea păcii și bunăstării în lume, distrugerea băncilor și scârbelor de organisme de reglementare pe care personal nu le agreez, dar nici nu am o soluție mai bună. Probabil că mulți vor spune că am eu o marota, dar oare în țările educate financiar, piața crypto este privită cu aceeași abordare reducționistă ca fiind calea, adevărul și viața?
În ultimii 10 ani, omenirea a traversat o perioadă ciudată în istoria piețelor financiare cu o rată scăzută a dobânzilor și exces de lichiditate, o combinație ce l-ar face pe însuși Charles Ponzi să se ridice din groapă ca Lazăr și să își facă un NFT. Această formulă ideală a dus la apariția unor cvasi-schimbări ce pot fascina masele cu o educație financiară și așa precară, totul coroborat la începutul industriei crypto cu proaspăt apusa criză a lui 2012, când încrederea în sistemul financiar tradițional a fost puternic erodată în ochii populației.
Ar putea fi de necondamnat atunci când peste noapte rămâi fără casă și cu datorii semnificative. Este natural să te radicalizezi, să cauți un Mesia care promite mântuirea sistemului financiar și astfel aspirațiile oamenilor să se mute în noile tehnologii care promiteau îmbogățiri rapide mai ales noii generații, care nu a prins schemele Ponzi ale anilor de tranziție la capitalism. Ai investit la 25 de ani în crypto? Felicitari, 5 ani mai târziu vei observa că ai facut… 30 de ani. Erai bogat în urmă cu 5 ani și ți-ai investit toate economiile în crypto atunci când profesioniștii spuneau nu dropurilor? Perfect! Acum poți sta de vorbă cu Cătălin Crișan, îți șoptește marea și îți spune că te-ai întors la momentul crizei subprime, adică la generatorul expansiunii Bitcoin în care ai crezut atâția ani, dar care te-a dus în același punct al crizei anilor 2008-2012 la fel cum părinții și bunicii noștri au văzut în FNI salvarea de după căderea Caritas.
Astăzi vedem din ce în ce mai des oameni tineri și bine educați care investesc în crypto sau scheme Ponzi în speranța că se vor îmbogăți peste noapte, joacă la loto și la pariuri în speranța că într-o zi vor da lovitura și își investesc timpul, nervii și economiile în cele mai incerte și volatile produse, cu toate că știu că sutienul, statistica și religia distorsionează realitatea și tocmai aceste statistici nu par să le fie favorabile acestor investitori, singura soluție fiind, ca întotdeauna: munca, școala și educația, fie ea de masă sau financiară.
Vrem educație financiară? Ce ar fi să lăsăm deoparte scrierile motivaționale și cărțile în care ne este indusă ideea îmbogățirii peste noapte și să lecturăm ideile lui Francisco de Vitoria și ale Școlii de la Salamanca, pe Simon Newcomb și a sa teorie cantitativă a banilor, concepte din scoala clasică austriacă a lui Friedrich von Wieser și mai târziu Friedrich Hayek împreună cu teoriile foarte sănătoase ale neoliberalismului lui Ludwig von Mises, ale școlii de la Chicago a lui Milton Friedman, ordoliberalismul lui Walter Eucken și, de ce nu, teorii mai puțin sănătoase astăzi, precum cele emise de Karl Marx sau John Maynard Keynes care ne pot ajuta să nu repetăm greșelile trecutului în economie?
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #7, ediția de primăvară 2023.
