Când m-am născut, tatăl meu a zis: tu vei fi norocul nostru. Ca o pecete ce s-a vrut un alint și s-a dovedit piatră de moară vreme de mulți ani ai vieții mele. N-am înțeles de ce și în ce mod aș fi putut fi eu norocul lor. Să le duc o cană cu apă la bătrânețe nu era noroc. Să le fiu alături, așa cum știam, nici ăsta nu era noroc. Erau lucruri firești, nu un ajutor al sorții. La vârsta de 24 de ani, în timpul formării mele în psihoterapie, mi-a apărut pentru prima dată norocul drept conținut interior ce se cerea privit din unghiuri diferite, înțeles. Apariția lui bruscă și mâloasă mă lovise în moalele capului, de nicăieri și fără nicio avertizare. Nu mă mai gândisem la el din copilărie, de când tata mai zicea vorba lui din când în când sau mama îl cita cu mare acord. De ce un lucru atât de frumos mi-a provocat o asemenea tulburare? Nici atunci n-am pus mâna pe un răspuns, ci doar am atins marea cu degetele. Am trăit mai departe, încă vreo zece ani, până ce, în alt context terapeutic, titlul unui desen de-ale mele a fost tot noroc.
Conținuturile inconștiente ies automat la suprafață dacă întâlnesc un mediu prielnic și sigur. Inconștientul are căile lui sacre de comunicare cu oamenii. Una dintre ele e reprezentată de simboluri, cealaltă de visele din timpul nopții. Atât simbolurile, cât și visele se pot exprima prin metode care pun o vreme pauză pe gândirea liniară, concretă, rațională: desen, psihodramă, dans, scris liber. Norocul meu, paradoxal, a fost că m-am dus mereu, în drumul meu terapeutic, către situații de ca și cum, simbolice, metaforice, sigure, știind că pentru mine asta e calea.
Poate că, pentru tatăl meu, afirmația a avut o anume însemnătate. Cine știe la ce s-a gândit cu adevărat, dacă s-a gândit la ceva anume. Nu-l mai pot întreba acum. Pe undeva, știu că nu mi-ar spune nimic nou și că ideea i-ar fi putut răsări în minte spontan, poate din prea multă iubire. Dar pentru mine, norocul este din ce în ce mai clar șansa de a mă trăi pe mine și prin aceasta de a aduce, atât cât pot, vindecare neamului din care mă trag. Se mai naște câte-un copil odată la câteva generații, unul care ia în spinarea lui mică, fără să aibă habar, toți bolovanii străbunilor și îi duce mai departe, neștiind nici de ce, nici încotro. Până într-un moment, când soarta (aha!) îl duce într-acolo. În șansa de a se elibera. Eliberarea de trecut nu presupune să rupi legăturile cu cei din care te tragi, ci să le onorezi cum poate n-au avut niciodată șansa, să le mulțumești că te-au adus aici, să iei din ele ce e în profund acord cu drumul tău și abia apoi să dai voie acelor lucruri care ție nu-ți mai sunt de folos să plece.
Aceste conștientizări nu cred că ar fi venit dacă nu aș fi urmat calea psihoterapiei. Nu e singura cale care duce la eliberarea de cine ar trebui să fii, dar e una validă, testată, adaptată fiecăruia.
După douăzeci de ani în care am început și încheiat patru terapii, unele reușite, altele mai puțin, iar a cincea curge de la sine, știu că fără ele n-aș fi ajuns să dau semnificația pe care am dat-o acestui cuvânt care m-a însoțit de la naștere. Și n-ar fi un lucru atât de important dacă norocul nu ar fi stat în centrul vieții mele și nu mi-ar fi controlat fiecare mișcare pe care am făcut-o. Să mă simt salvarea, dar fără ca eu să fiu conștientă și să am abilitățile necesare de a salva a fost ca și cum am trăit înlănțuită fără să văd zalele, dar cu urmele lor pe tot corpul. Terapia mi-a dezlipit ochii și mi-a dezmorțit mâinile, astfel încât mai întâi să le pot vedea, apoi să încep să le dau jos, zală cu zală. Azi aleg să privesc conștient acest noroc și să-i dau singură semnificația potrivită vieții mele. În felul acesta, chiar dacă îi port în mine pe toți cei de dinaintea mea, cu bune, cu mai puțin bune, cu fericiri și tristeți, cu vitalitate și durere, știu că norocul meu e, pe cât de arbitrar și magic, pe atât de complex, că m-am născut în familia mea.
De ce te poate elibera terapia
Începerea unei terapii poate fi una dintre cele mai dificile alegeri pe care cineva o poate lua pentru sine. Calea vindecării presupune despuierea în fața altuia de straturi care mulți ani au ținut de cald, dar au protejat însăși viața să curgă firesc și natural; vulnerabilitatea de a lăsa pe altcineva să vadă cum acestea pică de la sine, iar în spatele lor te afli tu, așa cum poate nu te-ai văzut și nu te-ai lăsat văzut niciodată de o altă ființă umană; acceptarea trăirii unor dureri și suferințe ce, uneori, pot provoca dubii privind calea pe care ai pășit, progresul, întrevederea unei reușite; schimbarea de perspectivă asupra unor aspecte din tine și din viața ta ce ți se păreau bine ancorate în viziunea asupra vieții; creșterea toleranței la frustrare și o acceptare din ce în ce mai mare a emoțiilor din fiecare zi, cu tot spectrul lor de manifestare; schimbări la nivelul interacțiunilor și relațiilor importante din viața ta.
Plus multe altele, care țin de individualitatea fiecăruia, de motivul inițial care stă în spatele deciziei de a începe un astfel de parcurs, de disponibilitate. Dar la baza tuturor aș spune că stă un numitor comun, rostit prea des, trăit prea puțin, ajuns subiect care vinde și promite marea cu sarea: trăirea vieții dintr-o zonă tot mai apropiată inimii. Iar când spun acest lucru mă gândesc la acea parte simplă de autenticitate în care, atunci când stai, te simți acasă fără nevoia acerbă de a te ajusta, de a te schimba, de a te vindeca, de a te repara, de a te integra.
Deși implicațiile enumerate pot atrage, odată ce te afli prins în ele, datul înapoi nu e rar întâlnit. Totuși, indiferent cât de dificil ar fi procesul de deschidere către propriile conținuturi psihice, el nu e lipsit de flexibilitate, nu cere nimic de la tine în afară de prezență și curiozitate de a te descoperi. Cu cele două drept faruri ce-ți arată încotro mergi, drumul spre eliberarea de tipare condiționate, de trăsături împrumutate, de vise ale celorlalți pe care le trăiești ca și cum ar fi ale tale, e mult mai ușor să mergi înainte, indiferent de cât timp îți ia și de ritmul pe care îl ai.
Cum funcționează un proces terapeutic
Psihoterapia nu e doar magie, deși deseori ar putea părea așa. E o îmbinare armonioasă între mai multe elemente: chimia necesară dintre terapeut și client, viziunea, pregătirea și experiența terapeutului, momentul începerii procesului terapeutic, disponibilitatea clientului. Scopul oricărei terapii este acela de a contribui la îmbunătățirea vieții și la trăirea în acord cu sinele profund. Pe cât de general este acest obiectiv, pe atât de important pentru orice demers terapeutic. Asta pentru că terapia nu face minuni peste noapte și nu repară niciun om, căci nimeni nu este ciobit, stricat, spart. Cu toții suntem fragili, imperfecți, cu toții ne străduim din răsputeri să avem relații funcționale cu cei din jur, să ne adaptăm unei lumi în continuă și rapidă mișcare, să ne înțelegem și integrăm trecutul.
Viziunea terapeutică poate fi diferită în funcție de orientarea teoretică, dar scopul ei va fi o viață trăită într-un mai mare echilibru cu sine. Spre exemplu, abordările cognitiv-comportamentale, după cum le spune și numele, se vor axa mai mult asupra aspectelor practice ale vindecării. Aceasta poate însemna că între ședințe poți primi teme pentru acasă sau diferite sarcini de rezolvat, în legătură directă cu ceea ce ai discutat în timpul ședinței anterioare de la cabinet sau cu ceea ce te preocupă. Pe de altă parte, abordările din spectrul umanist se concentrează mai mult asupra relației terapeutice din aici și acum, dialogul fiind piesa centrală a ședințelor. Fiind, însă, un proces care presupune în primul rând prezență, spontaneitate și creativitate, terapeuții vor folosi, în funcție de abordarea dominantă și de formările pe care le-au parcurs, acele metode care se mulează cel mai bine nevoilor de moment ale clientului.
Deși în timpul terapiei există de obicei multe momente de conștientizare, nu există Aha-ul care rezolvă problema/dificultatea/tulburarea din spatele deciziei de a consulta un terapeut. Sunt multe astfel de momente, în care idei preconcepute pică, mituri personale de destramă, lucruri care păreau mai clare decât îți puteai imagina se estompează tot mai mult până ce devin invizibile. Restructurarea presupune ca mai întâi să existe o destructurare, iar progresul are loc treptat.
Ce înseamnă un terapeut bun
Aveam 16 ani când am început prima terapie. Am luat decizia de a merge la un psiholog din București, specializat în hipnoterapie, despre care citisem într-o publicație din acele vremuri. Mergeam o dată pe săptămână, zi în care lipseam de la liceu. Terapia a durat vreo șase luni, până ce am decis să mă opresc pentru că starea mea era din ce în ce mai grea. Nu mă mai puteam concentra la școală, iar bucuriile mă ocoleau. Renunțarea a venit, dincolo de drumurile lungi, absențele de la școală și stările dificile prin care treceam, și pentru că ceva din relația cu acel terapeut lipsea. Ceva esențial: susținerea. În fiecare ședință mă concentram asupra unui punct roșu de pe tavan și plonjam în fel de fel de amintiri ale copilăriei care rămâneau suspendate în aer odată ce ședința se termina. Pe atunci nu știam ce înseamnă integrarea ca etapă a unei ședințe de terapie. Integrarea presupune să iei pulsul clientului, mai ales dacă au ieșit la iveală conținuturi dificil de metabolizat, și să-l ajuți să le dea o formă, o semnificație valabilă în acel moment al vieții. Atunci am crezut că acel psiholog nu era bun; acum știu că nu era bun pentru mine.
Un terapeut bun este, dincolo de pregătirea și experiența lui, terapeutul cu care te simți liber să vorbești despre ce nu te lasă să fii liber. Pentru ca libertatea individuală să se întrezărească, e nevoie de experimentarea ei, chiar și în porție mică, în relație cu o altă ființă. Iar relația terapeutică este spațiul sigur în care acest lucru se poate întâmpla.
Libertatea vine din conștiență
Există o corelație între conștiență și libertate, iar psihoterapia, prin amalgamul de metode, tehnici și fărâmele nelipsite de magie, le scoate la iveală. Într-un proces terapeutic, începi să-ți pui sub lupă gânduri, reacții automatizate, pattern-uri vechi de când te știi pe lume, moduri nefuncționale de raportare la cei din jur, dar și partea de lumină care îți cuprinde abilitățile și potențialul. De cele mai multe ori, asemuiesc procesul cu încercarea de a dezlega un ghem foarte încâlcit și plin de noduri. Poate fi descurajant să ții ghemul în mână și să vezi că oricât ai trage de fire, nu ajungi nicăieri, dar inclusiv acceptarea acestui fapt, că e nevoie de răbdare, că presupune investiție în timp și energie, e un pas foarte important. Ușor, ușor, dispare însăși nevoia de a dezlega nodurile, iar ele, în timp, slăbesc și ajung chiar să se desfacă singure. În acele momente ce par adevărate binecuvântări din ceruri, nu se întâmplă decât să apară efectele tuturor momentelor în care te-ai străduit să înțelegi, te-ai lăsat să simți, ai mers înainte. În fiecare clipă în care îți reîntorci atenția spre tine ești cu un pas mai aproape de libertatea de a fi cine ești, nu cine ai fost învățat din exterior că ești.
Ceea ce mi-a dat bătăi de cap câteva decenii, acum îmi e alături tocmai datorită acelor momente de reîntoarcere către mine, de cartografiere a propriei lumi interioare. Știu că harta va fi gata doar atunci când voi ieși din această lume, că e cea mai interactivă hartă din câte mi-a fost dat să văd și că norocul de a contribui conștient la crearea ei e pavajul meu către libertate.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #5, ediția de toamnă 2022.
