Dacă e să mă-ntrebi astăzi dacă ar fi fost o decizie „înţeleaptă” la momentul acela, ţi-aş răspunde, fără să clipesc măcar, că era singura decizie pe care aş fi putut s-o iau. Deloc înţeleaptă, deloc fericită. Era o simplă decizie pe care am luat-o fără să mă gândesc la consecinţe. Şi ce consecinţe ar putea avea o astfel de decizie, în afară de moarte? Niciuna. Absolut niciuna.
Copilăria mea s-a rezumat la abuzuri fizice şi psihice de acasă, la bullying-ul dus la extrem la şcoală şi-n cercul de „prieteni” în care mă învârteam, la evadarea dintr-o tentantivă de viol la care urma să fiu victima unui sociopat şi despre care n-am avut puterea să vorbesc niciodată. Nici măcar acum, mi-e greu şi s-o menţionez.
La vârsta de 11 ani eram deja copilul sătul de toate. Îmi ajunseseră dimineţile în care mă trezeam timorat, pregătit la fiecare contact cu lumina zilei să iau parte la ceea ce am numit mereu ca fiind coşmarul vieţii mele. Un coşmar care credeam că nu se va termina niciodată. Nu-mi doream să merg la şcoală şi nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că eram supus, zi de zi, la batjocură, miştocării şi umilinţă nu doar din partea celorlalţi copii, ci şi din partea unora dintre profesori. Eram privit ca o ciudăţenie, ceva diferit şi deloc agreabil, se pare. În momentul în care am realizat că nici măcar profesorii care ar fi trebuit să-mi transmită încredere, să-mi fie refugiu şi siguranţă, nu făceau altceva decât să participe la „distracţia” celorlalţi, am ştiut că şcoala nu va fi niciodată un univers în care să-mi placă să exist. Din contră. De nenumărate ori am fost supus violenţei fizice din partea celorlalți şi niciodată, până într-un târziu, n-am ripostat. Consideram că e o pedeapsă pe care o merit. Devenisem deja obişnuit să aud tot felul de apelative la adresa mea, vorbe de tot felul, cuvinte pe care, consider eu, niciun copil n-ar trebui să le audă despre el. Începeam să mă regăsesc, să cred că au dreptate. În mintea mea deveneam, pe zi ce trecea, tot ceea ce se spunea despre mine că sunt.
Ca orice copil, mi-ar fi plăcut ca refugiul pe care nu l-am găsit în şcoală, în profesori, să-l găsesc acasă, în braţele familiei, în cuvintele oamenilor care mi-au dat viaţă şi care se presupune că mă iubesc necondiţionat. Doar că acasă nu mă aşteptau niciodată zâmbete, îmbrăţişări, vorbe frumoase. Nu mă aşteptau cuvinte care răzuie etichetele cu care ajungeam acasă, nu existau braţe care să-mi mângâie durerile, nu exista nimic din ceea ce ar trebui să găsească un copil când ajunge acasă.
Găseam, în schimb, treabă de făcut. De la spălat vase, frecat covoare, curăţenie, la spart lemne pentru foc etc. Nu cred că asta a fost ceva rău, mi-au fost exemplul de responsabilizare şi datorită acestui lucru am învăţat să mă descurc singur. Consideram că e de datoria mea de copil odihnit, care ajunge acasă după doar câteva ore de stat pe un scaun şi notat nişte informaţii, să fac toate treburile astea pe care un om adult n-ar trebui să le mai facă când ajunge acasă de la serviciu, extenuat. E o „învăţătură” pe care am deprins-o inconştient, aproape involuntar, şi cu care am trăit toată copilăria.
Se ducea o luptă zilnică între „te iubesc-urile” bunicii mele şi „eu te-am făcut, eu te omor-urile” părinţilor. Din momentul în care nu am mai locuit cu bunica, au fost rare momentele în care puteam să găsesc consolare în braţele ei. Era singura care ştia să-şi arate dragostea, ştia să-şi folosească mâinile ca să mângâie şi vorbele ca să aline. Ştia să-şi arate grija faţă de pruncul pe care-l iubeşte necondiţionat şi asta fără să ştie vreo secundă, măcar, teroarea în care trăia fiinţa cu ochi cristalini la care ţinea atât de mult şi pe care voia s-o protejeze ca pe ochii din cap.
În momentul în care mi-a trecut prin minte varianta unei sinucideri, am fost convins că oricum aş alege să-mi pun capăt zilelor, va fi mai puţin dureros decât toate „instrumentele” cu care mi s-au aplicat corecturi fizice în vederea unei bune educaţii. Eu şi moartea avuseserăm oricum o relaţie destul de intimă înainte de gândurile astea, pentru că după fiecare bătaie cruntă pe care o înduram, mă gândeam că e o chestiune de timp până când o lovitură va atinge o zonă „cheie” şi totul se va sfârşi fără să-ncerc eu însumi să pun punct. Eram obişnuit să-mi şterg sângele care apărea mereu ca o concluzie a fiecărei bătăi, astfel încât să nu pătez covoarele ori vreun cearșaf proaspăt întins pe pat. Acel pat tare şi colţuros în care mi-era deseori imposibil să dorm, căci atingea mereu vânătăile de-un negru intens pe care le lăsau ai mei ca o lecţie pentru ce făcusem greşit. Erau multe serile în care făceam strategii, efectiv, care să mă ajute să adopt o poziţie cât de cât okay, astfel încât să nu mă ating peste noapte unde doare şi să mă trezesc din somn plângând, la fel cum adormeam. Dar, trezitul din somn nu mi-era deloc străin pe atunci. Să mă trezesc înspăimântat de ţipetele pe care le auzeam şi să mă arunc automat într-o poziţie în care să-mi pot proteja părţile care dureau cel mai tare când erau atinse. Doar că-n jur era doar întuneric şi linişte atunci când mă trezeam, şi toate ţipetele erau doar în capul meu. Nu mă mai culcam înapoi de frică. Nu mai voiam să dorm, nu mai puteam să dorm. Nu mai puteam să aud acele ţipete din nou.
În ziua în care mi-am spus că pentru mine moartea va fi o alegere, am ştiu că alegerea avea să fie exact în aceeaşi zi. Concluzia asta a venit înfiorător de simplu, ca o normalitate cu care eram obişnuit. Nu mi s-a părut nicio secundă dificil sau înfricoşător să pun la cale o escapadă care avea să-mi aducă sfârşitul. La vremea aceea locuiam vis a vis de casa bunicilor, unde fugeam deseori să pot fi liniştit.
În spatele casei lor exista un hambar (cotarcă, cum îi spuneam noi în Banat), unde îşi ţinea bunicul porumbul pentru animale. Era o zi aproape plăcută de vară, era soare, adia vântul uşor şi era linişte, cumva… prea multă linişte. Am fost în atelierul bunicului, de unde am făcut rost de o funie pe care am luat-o cu mine în hambar. Am urcat acolo, am legat funia de una dintre grinzile hambarului, am făcut un laţ pentru a-l pune în jurul gâtului şi m-am oprit. Eram paralizat, pur şi simplu. Stăteam acolo, cu funia în jurul gâtului, şi n-aveam deloc intenţia să-mi dau drumul.
Îmi treceau prin cap o grămadă de lucruri de care mi-ar fi fost dor. Un teanc de amintiri, parcă strategic aşezat în mintea mea, pe care n-am avut niciodată şansa de a le răsfoi. Singurul om care mi-a trecut atunci prin faţa ochilor — şi amintirile pe care le aveam erau legate strict de el — a fost bunica mea. Fiinţa în faţa căreia n-aş putea niciodată să mă răscumpăr. Şi totuşi, eram acolo, pe punctul de a-mi lua viaţa şi odată cu ea şi-o bună parte din omul ăsta, care cu siguranţă ar fi suferit incredibil de mult dacă mă pierdea.
Speriat de gândul că iubirea pe care i-o port ar fi putut să mă oprească din a face pasul ăsta în orice secundă, mi-am dat drumul. Suportul de sub picioarele mele a căzut, eram suspendat fără nicio şansă de a supravieţui, fără să pot vreo secundă să mai fac ceva. Nu aveam cum să repar lucrul ăsta, cum să mă prind de ceva, să intervin… să scap.
Începusem să mă sufoc, să simt durerea provocată de funia care nu doar că mă lăsa fără aer, dar îmi tăia, pur şi simplu, pielea gâtului. Nu ştiu ce a durut mai tare. Tăietura, plămânii care rămâneau fără aer, ori sufletul. Habar nu am. Tot ce ştiu e că, la un moment dat, am încetat să mă mai zbat. Ochii aceia cristalini şi plini de viaţă, cum îi descria bunica, îmi erau plini de lacrimi, de amintiri şi de imagini cu ea. Îmi doream, în momentul ăla, să-i pot spune pentru ultima oară cât de mult o iubesc, să fi avut măcar curajul să-mi iau rămas bun într-un fel sau altul. De la ea, omul pe care-l iubesc cel mai mult. Dar, eram liniştit. Ştiam că nu mai e cale de întoarcere, că nu mai e mult până când voi deveni o simplă amintire şi că totul e o chestiune de câteva secunde până când voi închide ochii pentru ultima oară. Durerea, umilinţa, nopţile în care adormeam inundat de lacrimi, urmele corecţiilor fizice care-mi erau tatuaje pe corp, totul avea să ia sfârşit. Aveam să nu mai văd în ochii părinţilor mei furia cu care loveau fără milă. Aveam să fiu liniştit. Avea să fie momentul eliberării mele din acel coşmar pe care mă săturasem să-l retrăiesc în fiecare zi. Aveam să mă sting pe acorduri de pian pe care nu ţin minte să le mai fi auzit vreodată până atunci, un sunet liniştitor într-un moment de zbucium, aş spune, care compunea doar în urechile mele.
Ochii începeau să mi se închidă foarte domol, în timp ce corpul îmi devenise uşor ca o pană. Persoana mea devenise total neîmpovorată şi aşteptam clipa în care să nu mă mai simt deloc. Doar că funia a cedat, oricât de uşor îmi simţeam eu corpul, cântăream la fel de mult şi cu o secundă înaintea morţii. S-a rupt şi-am căzut la pământ, unde am şi rămas preţ de câteva zeci de minute, timp în care am simţit o altfel de durere. Plămânii mei erau loviţi, parcă, de oxigenul care-i umplea după atâta timp în care au stat fără, sunetul pianului se oprise brusc, iar în urechile mele se auzea un ţiuit asurzitor, care a încetat şi el după câteva minute.
Zăceam la pământ, eram acolo şi totuşi… nu eram. Eram furie. Eram un copil. Un supravieţuitor pe-al cărui corp se găsesc şi astăzi urmele războiului la care a luat parte. Sunt amintiri pe care le-aş pune într-o cutie pe care scrie „Nu deschide!”, şi pe care s-o uit pe un raft dintr-un subsol întunecat şi plin de pânze de păianjeni, în care să nu pot să intru vreodată, să fiu tentat de a deschide una dintre acele cutii.
