N-am scris nimic de trei luni, nici măcar un rând de proză, niciun cuvânt în jurnalul pe care mă chinui să îl țin de ceva vreme, în speranța că asta o să mă motiveze suficient încât să pun pe hârtie și altceva decât visele fără noimă pe care le descifrez dimineața și pe care le uit până la amiază sau impresiile ciudate pe care mi le lasă întâmplările din timpul zilei. Exercițiile de meditație în fața bibliotecii nu mă ajută: am stat în lotus, în poziția copilului, în pod, în poziția vulturului… Degeaba! Încep să disper. Trebuie să ies din casă, eventual să merg la librărie și să parcurg rafturile cu noutăți. Sigur asta o să mă inspire cumva. Sau o să îmi apară un semn. Nu mai stau pe gânduri, nu îmi schimb hainele de casă, sar în adidași, îmi trec mâinile prin păr și țâșnesc pe ușă. Nici nu știu cum ajung la librărie, avântul care m-a cuprins la ideea că o să mă apuc de scris îmi dă o fierbințeală în tot corpul și mă simt de parcă aș pluti. Cele câteva motorașe din capul meu, toate funcționând parcă pe bază de rulmenți, s-au pornit în același timp. De aici o să iasă ceva bun, îmi zic exact când pun mâna pe clanța ușii din sticlă a librăriei.
Intru prudent, nu se cuvine să dai buzna într-o librărie și, pe de altă parte, graba mea ar putea părea suspectă. În prima încăpere nu e nimeni, mă și mir. De obicei e cel puțin un librar ascuns în spatele tejghelei înălțate, pe care tronează numerele 1, 2 și 3 ale revistei Golan. Din a doua încăpere aud niște glasuri. Nu sunt ale librarilor, sunt vocile atent modulate a două persoane care poartă un dialog menit să fie ascultat de alții. Probabil e un interviu. Sau o prezentare de carte. Dar cu librăria goală? Mă apropii de ușa celei de-a doua săli și arunc o privire înăuntru. Nu-mi vine să cred! E scriitorul meu preferat împreună cu un bărbat pe care nu îl cunosc și care îl aprobă politicos, dând din cap, în timp ce un al treilea tip îi filmează. Motorașele din capul meu se opresc brusc, surpriza asta le-a luat și pe ele prin surprindere. Îmi fac de lucru pe la rafturile cu cărți de lângă intrare și glisez nonșalant spre masa la care se discută despre noua carte a scriitorului meu preferat. Iau un exemplar, mă așez pe un scaun și încep să răsfoiesc cartea. Exact în acel moment, tipul cu camera vine deasupra mea și începe să filmeze exemplarul pe care îl țin în palme și pe care îl răsfoiesc tocmai ca să nu atrag atenția asupra mea. În fond, e cel mai firesc gest pe care poți să îl faci într-o librărie. Prezența mea e deconspirată, așa că las cartea pe scaunul gol de lângă mine și încep să ascult fascinată. Pe scriitorul meu preferat nu l-am mai auzit vorbind de la lansarea primului lui roman, au trecut de atunci câțiva ani și aproape uitasem ce voce frumoasă are, ce frumos zâmbește, ce mâini elegante are… Ah, iar am pierdut ideea discuției! Zâmbesc încântată pe toată durata interviului, închipuindu-mi că evenimentul a fost pus la cale doar pentru mine, că sunt un fel de invitată specială, deși am ajuns acolo din pură întâmplare. Invitația cameramanului de a cere un autograf – dacă doresc, evident – mă surprinde cu același zâmbet de încântare tâmpă pe față. Desigur că doresc autograf, cum să nu doresc autograf pe cea mai recentă carte a scriitorului meu preferat, așa că pășesc încet spre masa la care scriitorul meu preferat tocmai și-a terminat interviul și dă mâna cu celălalt bărbat. Abia apoi pare să mă observe și fața i se luminează. Eu îi întind cartea cu un gest leneș, în timp ce mă gândesc dacă să îmi spun tot numele sau doar prenumele. Mă decid rapid că prenumele e suficient, parcă e mai intim așa, să scrie doar Pentru [prenumele meu], cu mult drag, sau cu tot dragul sau cu prietenie, sau…, dar scriitorul meu preferat mi-a luat-o înainte și îmi rostește numele întreg [prenumele + numele meu de familie], adăugând Nu-mi vine să cred! Ești chiar tu! Da, sunt chiar eu, îmi spun în gând, în timp ce caut un punct de sprijin. Îmi vine să leșin. Pot să îți ofer un autograf? mă întreabă solemn scriitorul meu preferat, într-o încercare de a dilua stânjeneala care ne-a cuprins pe amândoi. Între timp toți librarii s-au strâns în jurul nostru și așteaptă un deznodământ. Eu profit de faptul că scriitorul meu preferat stă aplecat asupra exemplarului meu și scrie ceva și rostesc inept Ce întâmplare să ne întâlnim tocmai într-o librărie! dar, în realitate îmi storc mintea încercând să înțeleg cum de m-a recunoscut. Nu ne întâlniserăm niciodată. Da, chiar așa, mă aprobă el, tot nu-mi vine să cred. Nici mie! mă pliez eu docilă pe vorbele lui. Îmi pare așa de bine că te-am întâlnit. Ți-am citit povestirile și îmi place mult cum scrii, mai rostește el înainte să îmi înmâneze cartea (în)scrisă, așteptând o reacție pe măsura surprizei. Eu îi mulțumesc bâlbâindu-mă, după care mă lansez într-o tiradă despre eșecurile și dezamăgirile mele literare. Mă opresc târziu când îmi dau seama că par un caz disperat și îmi închei lamentația mărturisindu-i cât de mult mi-a plăcut primul lui roman. E flatat, văd asta, apoi îmi spune că trebuie să am curaj, că povestea asta cu scrisul nu e decât un exercițiu de temeritate, un fel de a te face vulnerabil de bună voie în fața celorlalți. E ca și cum ai umbla dezbrăcat pe stradă și pentru asta ai nevoie de mult curaj, conchide scriitorul meu preferat, apoi se scuză și dispare pe o ușă care duce spre depozitul librăriei. În urma lui eu rămân cu impresia că am primit o mare lecție de viață cu care nu știu ce să fac.
Abia după ce mă văd cu cartea în mână, singură în sala a doua îmi dau seama că tremur din toate încheieturile. Mă așez pe scaunul de pe care mai adineauri am savurat cuvintele scriitorului meu preferat și deschid cartea pentru a citi dedicația de sub numele lui. Pentru [prenumele meu + numele meu de familie], pentru povestirile ei minunate. Cu mare bucurie că ne-am întâlnit. [Numele scriitorului meu preferat], 22 aprilie 2022. Ăla e momentul când știu că trebuie să plec de acolo, să o iau la fugă, să dispar cât mai repede, înainte să mi se întâmple ceva îngrozitor. Ies rapid din sala a doua, încetinesc ritmul în prima sală, la a cărei tejghea înălțată stă librarul – nu vreau să creadă că nu am plătit cartea, oare am plătit-o? – și atunci mai deschid o dată cartea cu coperte albastre și litere albe ca să citesc dedicația, încercând să nu cochetez prea mult cu gândul că această întâlnire a fost un semn. Pentru [prenumele meu + numele meu de familie], pentru povestirile ei minunate… treaptă, alunec, mă dezechilibrez și cad. Simt o durere în piciorul stâng. Când îmi revin sunt în patul meu, cu piciorul stâng străbătut de durerea unui cârcel. Întind repede mâna spre noptieră, apuc volumul cu coperte albastre și litere albe și îl deschid la pagina cu titlu, pe care citesc doar numele lui, scris cu litere de tipar, negru pe alb. Nici urmă de dedicație. Mă întind spre telefon, a trecut o oră de la „întâlnirea” cu scriitorul meu preferat. Sunt tare dezamăgită. Nu voi putea scrie nici azi, nici măcar un rând de proză, niciun cuvânt în jurnalul pe care mă chinui să îl țin de ceva vreme, nimic. Intru pe Messenger și văd că am un mesaj de la un tip care nici măcar nu e în lista mea de prieteni. Citesc numele de câteva ori și îmi amintesc că e un scriitor de care nu auzisem până ieri și căruia i-am trimis o cerere de prietenie pe Facebook.
Scriitorul necunoscut mie: Bună, [prenumele meu]!
Eu: Bună seara!
Scriitorul necunoscut mie: Aș vrea să te întreb cu toată sinceritatea de care sunt în stare și care nu e puțină, cum ai dat de mine?
Eu (îi caut repede numele pe Google și văd că a scris un articol în revista Zece cauze. Nu pot să îi spun că numele lui mi-a apărut în lista de People You May Know), așa că: V-am citit un articol în Zece cauze, m-am rușinat că nu v-am citit nicio carte și mi-am propus să repar această gafă.
Scriitorul necunoscut mie: Să ți se taie capul!
Eu (râzând și gândindu-mă că mi-e simpatic): Așa să fie!
Scriitorul necunoscut mie: E impardonabil că nu mi-ai citit nicio carte!
Eu: Știu și îmi fac mea culpa.
Scriitorul necunoscut mie: Îți acord clemența mea!
Eu: Mai există iertare pe lumea asta?
Scriitorul necunoscut mie: Există, dar costă.
Eu: Atunci nu o vreau! Mă pot revanșa, însă, citindu-vă cărțile.
Scriitorul aproape necunoscut mie: Sunt de acord! Dar să știi că eu am publicat doar o parte mică din ce am scris. Ce vezi pe piață e doar vârful icebergului, dacă îmi permiți o metaforă mai tocită. Dacă ar fi să stau și să număr, am scris 15 romane, din care au apărut abia 4, încă 2 sunt în curs de apariție, iar restul sunt în diferite stadii ale creației, 4 volume de proză scurtă, din care unul va fi gata în cursul anului și peste 50 de nuvele care sper să apară într-o serie de autor în 2-3 ani. Asta fără a pune la socoteală cele peste 10 romane + povestiri care rulează în mintea mea, sunt la dospit, adică.
Eu: Impresionant! Vă felicit!
Scriitorul parțial necunoscut mie: Acum nu-mi rămâne decât să te întreb cu ce carte vei începe?
Eu: Habar nu am. Ce-mi recomandați?
Scriitorul puțin necunoscut mie: Îți dai seamă că mi-e imposibil să fac o selecție, e vorba totuși despre opera mea. Îți propun să începi cu primul meu roman, „Albastru denim” și să continui firesc cu celelalte, în ordinea în care au fost ele scrise.
Eu: Așa voi face …
Scriitorul ușor necunoscut mie: Trebuie să te avertizez: te vei îndrăgosti de mine ca un cățeluș!
Eu: Nu ar fi prima dată.
Scriitorul necunoscut mie: Viața!
Eu: Literatura!
Scriitorul necunoscut mie iese din căsuța de chat cu promisiunea mea fermă că îi voi citi capodopera și că voi reveni cu „impresii de lectură”, așa le-a zis el. Despre scris nu mi-a spus nimic.
Mă uit la ceas, e cam târziu să mă apuc să bat librăriile în căutarea cărților lui. Cine m-o fi pus să îi promit că o să le citesc? Dacă nu îmi place stilul lui? N-am destul de citit? Și când să mai scriu dacă nu fac decât să îi citesc pe alții? Ziua asta e ratată oricum, mai bine să ies la o plimbare prin parc. Îmi mai clătesc mintea, mai văd oameni, poate trag cu urechea la ceva discuții interesante și îmi vine inspirația. De data asta chiar sar în adidași fără să îmi schimb hainele de casă și ies în pas de power walk. Ajung repede în parc, îmi dau seama că n-am fost atentă la nimic din jurul meu, așa că încetinesc. Îmi verific căsuța de chat, am un mesaj nou:
Scriitorul deloc necunoscut mie: Cum stăm? Ai reușit să ajungi la librărie?
Îmi vine să îi spun că eu nu stau, că mă plimb prin parc în căutarea inspirației și că, spre deosebire de el, în general stau destul de prost, pentru că nu am scris nimic memorabil, de fapt nu am mai scris nimic de trei luni, nici măcar un rând de proză, niciun cuvânt în jurnalul pe care mă chinui să îl țin de ceva vreme, dar îmi dau seama că lui nu are de ce să îi pese de mine și de dilemele mele. Respir adânc. O să îl ignor. Și nici nu o să-i citesc cărțile. Nici măcar nu o să le cumpăr. Respir adânc de cinci ori, inspir și expir, așa cum am învățat la exercițiile de training autogen. Încep să observ iarba verde, copacii înfloriți, copilași pe biciclete, tot ce trebuie să existe într-un parc. Mai fac o serie de inspir-adânc-respir-adânc, zâmbesc larg ca să mă binedispun și atunci îmi vine cea mai bună ideea pe care am avut-o toată ziua. Ce zic eu, idee bună? E o adevărată revelație! Care o să îmi schimbe viața. Mă las de scris! Nu mai scriu nimic. Absolut nimic! Nici măcar un rând de proză, niciun cuvânt în jurnalul pe care mă chinui să îl țin de ceva vreme. Mă apuc de sport! Dar nu așa, pentru amatori, ci serios, ca profesioniștii. Încă nu știu ce fel de sport, la asta o să mă gândesc mâine. Poate schi, sau golf. Sau tenis… Poate că nici nu trebuie să aleg, ci doar să fiu atentă la semne sau… Și atunci o observ pe bancă. E chiar ea! Dar ce să caute aici, în parc, în orașul în care locuiesc eu? Arunc o ultimă privire și declar ferm în sinea mea că e ea! Pe banca aflată la doi metri de mine Simona Halep butonează ceva în telefon. Rânjesc mulțumită și trec mai departe. Nu vreau să fie cu ghinion.
Ioana Unk a absolvit Facultatea de Litere și Facultatea de Psihologie din Cluj-Napoca. A obținut un masterat în Studii de interculturalitate germană la Universitatea „Babeș-Bolyai”. Scrie proză scurtă și studii de comparatism, lingvistică și psihologie. A publicat în iocan, Revista de Povestiri, Familia, Revista Zugzwang și pe platforma culturală Liternet. Din 2013 locuiește în California.
„VIP Corner” este un text înscris în concursul de aici.
