Zeci de oameni erau deja adunaţi în faţa ambasadei. Era abia zece dimineaţa şi, dacă nu stăteai sub vreun copac, simţeai dogoarea soarelui de iulie, dar nimeni nu se sinchisea şi toţi îşi ţineau pancartele drepte. Pe ele scria: Free Faruk sau Ozlem is innnocent sau Justice for Omar. Toate erau în engleză pentru că se spunea că vin televiziuni străine să transmită şi poate ajungeau chiar la BBC sau CNN. Regele era bine-văzut în toată lumea: apărea în documentare, acceptase cei mai mulţi refugiaţi când Europa le întorsese spatele, trimitea arme ca să fie neutralizate grupări teroriste, avea o familie frumoasă, care se îmbrăca după toate regulile şi toţi dădeau bine în poze, mai ales băiatul cel mic, care apărea mereu cu câte un genunchi julit şi lumea îl iubea şi spunea scumpul de el, cum să nu-l iubeşti.
Ara nu cunoştea pe nimeni din mulţimea adunată în faţa ambasadei. Pancarta ei spunea, cu litere mari şi clare, roşii: Cemal’s Ears şi erau desenate două urechi, mai mult ca doi de trei, dintre care unul invers, şi erau colorate cu roşu, roz, culoarea caisei şi alb. Câţiva o întrebaseră ce înseamnă mesajul ei, cine e Cemal, dar ea îşi rotea ochii spre copacul cel mai înalt şi dădea din cap. Din când în când apăreau mai mulţi bodyguarzi dinăuntru şi spuneau: mai puţină gălăgie, nu călcaţi pe covor, e doar pentru rege. Oamenii strigau: când vine? Trebuia s-ajungă de două ore, aşa s-a anunţat, unde e? Nu primeau alt răspuns decât: o să vină, totul e conform programului. Ei mai vociferau un timp şi se îndepărtau de covor. Doar pe Ara o atrăgea, pentru că nu era un covor simplu, o traversă comună, ci pe margini avea un fel de dantelă şi ar fi vrut să se aplece s-o atingă sau să de descalţe şi s-o simtă sub tălpi.
Era Anul Nou şi ea se plimba prin bucătăria unor prieteni de-ai părinţilor. Toată lumea era în sufragerie, toţi dansau şi vorbeau, făceau glume şi râdeau, dar ea avea şapte ani şi s-a strecurat până în bucătărie pentru că acolo văzuse un covor care părea moale şi voia să se plimbe pe el. Bucătăria nu semăna cu alte bucătării pe care le ştia, era rotundă şi avea un perete întreg de geamuri prin care acum se vedeau multe puncte de un galben strălucitor, toate ferestrele dincolo de care erau alţi oameni care făceau aceleaşi lucruri, dar ei îi plăceau luminiţele şi le zâmbea. Acasă n-aveau covor în bucătărie şi trebuia să meargă cu papucii pe gresie, aşa că aici îi plăcea că n-are nevoie de încălţăminte. Nu era chiar pufos covorul, dar avea multe modele, era un labirint prin care se plimba şi se întreba unde duce. A intrat prietena mamei şi a mângâiat-o pe păr: de ce stai singură aici? Vino în casă, o să tăiem tortul. Ea a dat din cap că da şi s-a luat după femeie, dar abia aştepta să se întoarcă în bucătărie.
La o parte, vine. Faceţi loc, au strigat bodyguarzii şi au început să-i împingă pe cei care erau prea aproape de covorul roşu. Ara şi-a ridicat pancarta mai sus. Au aşteptat vreo zece minute, tăcuţi, pregătiţi să-l vadă pe rege, să strige ce voiau, dar mai ales să simtă că un rege e atât de aproape de ei. După un timp au început să bombăne şi să tot întrebe, întâi încet, apoi tot mai tare, aproape strigând spre bărbaţii în uniformă. Unde e? A trecut şi nu l-am văzut? Vă bateţi joc de noi? Ce glume sunt astea? Aţi zis că vine, unde e? Bodyguarzii nu răspundeau, unii şuşoteau între ei, alţii ridicau din umeri. Doar cel mai scund a spus: asta ni s-a transmis, asta v-am transmis. O să vină. Aveţi răbdare. Dar oamenii nu mai aveau, se plictisiseră să aştepte şi câţiva chiar au aruncat pancartele pe jos şi au plecat.
Unul dintre bodyguarzi a făcut un pas spre Ara şi a întrebat-o: ce înseamnă?, în timp ce arăta cu degetul spre mesajul scris de ea. Cine e Cemal? Am auzit de ceilalţi, da’ de el nu. E jurnalist sau rebel sau ce face? Ara l-a privit câteva clipe: avea sprâncene în formă de acoperiş de casă: un triunghi fără latura de jos. S-a gândit că poate i-ar fi stat bine într-o tricou cu animale din desene animate. Nu i-a răspuns nimic şi s-a îndepărtat printre ceilalţi. El a bombănit: nesimţita, cine se crede, ce să spun că n-am auzit de Cemal ăsta, parcă îi ştie ea pe toţi.
E clar că nu mai apare, au spus câţiva. A aflat că suntem aici şi de ce să vrea să fie huiduit când l-au primit aşa bine la Palat.
Faceţi loc, faceţi loc, au strigat bodyguarzii şi i-au îmbrâncit pe oameni de-o parte şi de alta a covorului. Vine, vine, faceţi linişte, o să adreseze câteva cuvinte înainte să intre în ambasadă. S-au auzit maşinile oprind brusc şi Ara l-a recunoscut pe rege. Îl ştia doar din poze şi de la televizor. Era mai scund decât credea şi avea mai mult păr alb. Avea ochii mici, două linii de culoarea de pe copacii care împrejmuiau ambasada. Şi îi străluceau unghiile, nu ştia dacă e de la soare sau îşi dădea cu lac. Regele zâmbea şi dădea din cap în timp ce un bărbat îi şoptea ceva la ureche. Câţiva oameni au aplaudat, alţii au început să scandeze ce era scris pe pancarte. Ara aştepta. Bodyguarzii au cerut iar să se facă linişte şi regele s-a oprit în mijlocul covorului.
Două pete sunt pantofii, şi-a spus Ara şi a ridicat pancarta mai sus. Regele a început să vorbească, oamenii au început să strige, doar Ara stătea liniştită şi privea. Cineva din spate a împins-o şi s-a trezit pe covor. Acum regele tăcea, se uita la ea şi la pancarta ei. I-a făcut semn să se apropie. Era o senzaţie plăcută să stea cu sandalele pe covor, nu era moale nici covorul ăsta, dar nu mai era asfalt. S-a gândit că ar fi fost amuzant ca peste tot pe stradă să fie covoare în loc de asfalt, dar curate şi frumos colorate, oamenii ar fi călcat altfel, copiii n-ar mai fi avut atâtea julituri.
Când avea cinci-şase ani cădea des. Simţea deodată nevoia să alerge şi-şi lua prea mult avânt şi se trezea pe jos. Se uita în urmă să ştie cine a văzut-o căzând, ca s-o certe. Dacă ar fi existat atunci un covor pe toate aleile alea pe care alerga ea, n-ar mai fi avut nicio julitură.
Regele a făcut un pas spre ea şi, când doi bodyguarzi au vrut să-l urmeze, le-a făcut semn să stea pe loc. Cine eşti? a întrebat-o în engleză. De unde ştii tu de Cemal? Nimeni nu ştie nimic de Cemal. Nu s-a întâmplat nimic. De la ce ziar eşti? Mai bine ascunzi pancarta aia. Nu i-a tăiat nimeni urechile, de ce crezi aşa ceva? Nu ştie nimeni unde e, dar nimeni nu i-a făcut nimic.
Câţiva oameni se apropiaseră ca să audă ceva, dar nu călcau pe covor. Alţii îşi scandau încet mesajele. Ara a făcut câţiva paşi pe loc doar ca să mai simtă covorul sub tălpi.
Cemal e din ţara dumneavoastră, i-a spus regelui. Şi are urechile astea. Nu i-a făcut nimeni nimic sau nu ştiu, i-or fi făcut ceva. A locuit aici un timp, câteva luni, ne-am cunoscut şi i-am făcut portretul. Totul ieşea ca lumea, eram mulţumită, mai puţin urechile. Întotdeauna îmi reuşesc urechile modelelor, e ceva simplu de obicei, sunt forme uşor de redat, sunt nuanţe pe care le reuşesc. Şi ale lui nu ieşeau ca ale lui. Zeci de picturi ca să-mi iasă urechile şi nu ştiam de ce nu pot. Fiecare dintre noi avem aşa un punct al nostru, care nu poate să fie captat, tradus, înţeles de ceilalţi, poate e esenţa noastră. M-a cerut de nevastă Cemal într-o dimineaţă de iunie, intra uşor aerul în cameră, pe lângă perdeaua transparentă.
Regele o privea zâmbind puţin încruntat, dar de câte ori unul dintre bodyguarzi încerca să facă un pas, îl oprea.
Voiam, sigur că voiam să spun da, pentru că asta vrea orice fată ca mine, dar cum să spun da când încă nu-mi reuşiseră urechile? Aşa că l-am sărutat, când nu ştii ce să zici, săruţi. Oricât a insistat, oricât am vrut, nu aveam cum să spun da, pentru ca existau urechile alea, esenţa, necunoscutul. Sunt câţiva ani de-atunci şi eu am continuat, le aveam în minte şi tot nu se suprapuneau cu ce pictam: era forma lor, era dimensiunea lor, era nuanţa lor, erau toate pliurile şi rotunjimile lor, dar încă nu erau ele. Ajunsesem să-i visez urechile, n-aveam cum să mă potolesc până nu reuşeam.
Deci e altcineva, a şoptit regele şi a zâmbit larg acum în timp ce-şi atingea urechea. Şi până la urmă?
Ara a scos din geantă o coală împăturită. Bodyguarzii au fost iar pe fază şi au vrut să facă un salt spre fată, dar regele i-a oprit. Aici e prima schiţă în care am început să simt că înţeleg. Restul le am acasă, dar am poze la mine. Ieri am reuşit să le pictez de-adevăratelea, acum trebuie să se usuce, dar nu am nicio adresă şi, dacă un rege îl poate găsi, vreau să ştie că acum da.
Regele îşi amintea de urechile celui care făcuse o greşeală şi nu semănau deloc cu cele schiţate de fată.
Foarte bine, să te măriţi cu Cemal care are urechile astea. Se face tot mai cald în ţara asta. Lasă pancarta, i-a spus fetei. O să-l găsim pe Cemal al tău acum că ţi-au reuşit urechile şi esenţa lor, a spus râzând. Ara era fericită şi oamenii scandau mai tare: Free Faruk pentru că dogorea soarele şi mai tare şi, dacă cineva obţinuse ceva de la rege, ei de ce n-ar fi putut. Nu ştiau cine e fata, nici cine e Cemal al ei, dar era şansa lor să convingă sau să apară la televizor, să ştie lumea că ei au încercat şi că l-au avut pe rege în faţa lor, mic şi bătut în cap de acelaşi soare ca şi ei, aşa că tot era ceva, chiar dacă nu se schimbau lucrurile.
Alexandra Niculescu a publicat „Săptămâna merelor coapte” (ed. Vremea, 2012), „Tres cuentos rumanos” (co-autor; Malandra, 2012), ”No, Thank You” (ed. Herg Benet, 2014) și „Kyparissia” (ed. Litera, Colecţia Biblioteca de proză contemporană, 2020).
Scrie recenzii/povestiri/opinii la: Opt motive, Literomania, Liternautica, Euphorion, Kryton, 7 de Junio, Museo de la palabra.
„Urechile lui Cemal” este un text înscris în concursul de aici.