— Băieții! Băieții! Nu vă supărați, vreți un sex?
Ea e Dana. Cam așa își abordează potențialii clienți. Cine-s aceștia? Cam toți cei care trec prin fața nonstopului de pe Lipscani 110. Cel de lângă Biserica Sfântu’ Gheorghe. Trebuie să ai un anumit tip de suferință ca Dana să ți se pară sexi. Probabil că majoritatea clienților ei sunt niște boschetari mai înstăriți. Sau niște tipi care au pierdut un pariu. După cum arată Dana, plata se poate face nu doar cu bani. Probabil că pentru o muie, merge și un pachet de țigări desfăcut.
Chestii de genul ăsta aude zilnic, cei care trec pe lângă ea nu simt nevoia să vorbească în șoaptă. E atât de slabă încât i se văd coastele când poartă doar o bustieră. Are niște picioare subțiri străbătute de vinișoare în trei nuanțe de roșu. Totuși, în ochii ei scânteiază un licăr de speranță. Nu pentru o viață mai bună, ci pentru un client.
Iarna e cel mai greu pentru Dana.
Stă în fața magazinului și fumează țigară după țigară. Machiajul pe care-l poartă se aseamănă cu primele încercări ale unei fetițe de patru-cinci ani care dă iama în trusa maică-sii. Își fardează pleoapele cu un turcoaz atât de strident, încât zici că a scăpat de la un circ în faliment. Cele mai tragice sunt buzele. Atât de subțiri încât par o linie făcută cu unghia într-o figurină de plastilină. O prostituată își câștigă pâinea mai mult cu gura decât cu pizda. Dana știe asta. Așa că încearcă să depășească conturul normal al buzelor cu rujul, poate doar așa par o idee mai mari.
— Băieții! Băieții! Vreți un sex?
Asta e poezia Danei și din cauza asta câțiva corporatiști au botezat-o „Vreisex”.
Se amuză copios pe seama ei când ajung în birourile lor încălzite, atât de calorifere, cât și de unitățile calculatoarelor.
— Bă, iar m-a întrebat Vreisex dacă vreau sex, pula mea, sunt -10 grade afară!
— Siiigur, altfel ai fi fost primul, nu?
— Nu, primul aș fi fost la mă-ta!
Râsete, hăhăială, mail-uri. Toate la căldură, toate lângă cești personalizate, pline de cafea sau ceai.
Corporatiștii nu se gândesc la cât de frig îi e Danei și că pe gerul ăsta tot e nevoită să își ridice geaca, măcar să se vadă câțiva centimetri de piele. Corporatiștii se gândesc doar la ei. Dar ea nu îi bagă în seamă, își mai aprinde o țigară, soarbe o gură de cafea din paharul de plastic și se uită la cei câțiva trecători din fața non-stopului.
Plăcile din pavajul trotuarului sunt cam ieșite în relieful străzii, se mișcă ca niște dinți ce trebuie scoși. Plouă de câteva zile și fiecare trecător își stropește pantalonii în dreptului aceleiași borduri. Vreisex ar putea să îi anunțe pe fiecare în parte dacă tot n-are clienți, dar cum nu datorează nimic nimănui, n-o face.
Un bătrân ud, cu barba mare și galbenă, mai ales la buze din cauza fumatului se apropie de ea și îi întinde o bancnotă soioasă de 10 lei.
— Ți-o țin în mână un minut de banii ăștia, tataie! Mai bine îți iei o pâine și niște țigări la bucată.
Bătrânul n-o aude, își ține în continuare mâna întinsă. Tremură. Cu cealaltă mână se atinge pe prohab. Îl deschide până la jumătate. Vreisex face ochii mari, își aruncă țigara și îl lovește cu palma peste față.
— Ho, că ne vede aștia.
Pe bătrânul client nu pare să îl deranjeze lovitura, își închide prohabul, apoi își așază mai bine ghiozdanul ponosit în spate și-o urmează pe Vreisex într-o scară de bloc. Clădirea arată de parcă ar fi o gură plină de carii. Ar costa atât de mult să fie reabilitată încât oricine ar lăsa-o așa.
Vreisex i-o strânge atât de tare încât bătrânul scoate un urlet de câine călcat pe coadă. Vrea să o lovească cu bastonul, dar ea i-l prinde, îl agită în aer, apoi pac!, îi crapă țeasta. Lemnul pe osul frunții sună sec ca o singură lovitură de toacă. Vreisex se oprește cu greu. Bătrânul boschetar e pe jos. Ea își adună o hârcă abandonată din gât și-o scuipă pe ochii băgați bine în faldurile pielii.
Primăvara sunt mai mulți clienți.
La fel cum tulpinile florilor ies cât de cât drepte din pământ, așa apar și erecțiile. Vreisex își plimbă o acadea Chupa Chups prin fălcile obosite. Gustul ăla de acreală umană trebuie îmblânzit cu ceva. Acum poartă niște pantaloni de blugi scurți care-i dezvelesc picioarele pline de zgârieturi și vânătăi. Parcă ar fi pete de cafea pe o față de masă albă.
— Pleacă, bă, de aici, doar dacă mă uit la asta simt că-mi apar bube pe pulă.
Refrenul vieții ei. Replicile astea vin mereu de la cei care se întorc din pauza de masă. Câțiva dintre ei au cola 0 la 0.5 în mână și țigara în cealaltă.
— Pe „publi24” găsești mult mai ok.
„Publi24” își zice Vreisex în timp ce trage din țigară. De unde bani de telefon din ăla fără butoane? De unde bani de chirie? Că s-ar reprofila imediat. Doar nu-i convine să stea o zi întreagă pentru cincizeci de lei, dar cine să o angajeze? Și, mai ales, unde? Și-n plus, cât să mai facă asta? Deja o dor fălcile când mestecă gumă. I se adună lacrimi în colțul ochilor, dar își înghite rapid tristețea pentru că trusa de machiaj e pe terminate și nu mai are bani de alta.
E seară, iar curtea bisericii din fața nonstopului e plină de oameni care așteaptă să atingă moaștele. Se așază pe bordură. Sunt multe dube de jandarmi, garduri albastre, și mașini de poliție cu girofarurile aprinse. Așa se întâmplă când aduc sfinți vidați în biserică.
Vreisex se ridică brusc de pe bordură de parcă ar vrea să se ducă la baie. Merge aproape în pas alergător la capătul cozii. Trec ore în șir până ajunge la intrarea în biserică. Câteva babe i-au zis de enșpe mii de ori să-și stingă țigara, iar cele cu baticul strâns cu mai multă putere sub bărbie i-au zis clar și răspicat să plece, că n-are ce căuta în casa Domnului.
Însă babele astea-s așa de proaste încât nu-și dau seama că Isus a venit pe pământ tocmai pentru oamenii ca ea. Nici ea nu știe asta, doar are patru clase. Dar și-a petrecut un Paște în apartamentul unor boschetari care aveau televizor, iar după ce i-a satisfăcut pe toți patru s-a uitat până dimineața la un film despre Isus. Imaginile mântuitorului care e bătut în cuie pe viu îi ard sub frunte în timp ce un preot îi zice:
— Pleacă, spurcato, de-aci!
Vreisex îl știe prea bine pe grăsanul ăsta ochelarist. Îl rezolvă de fiecare dată după vreo înmormântare. Alea-s cele mai bănoase. Tot timpul vrea să i-o bage în cur, dar niciodată nu i se întărește suficient de mult.
— Mami, de ce n-o lasă pe tanti în biserică? întreabă o fetiță cu mâna în ghips pe mama ei.
E tânără, nu pare să aibă mai mult de 23 de ani, fetița e mai mult ca sigur rodul unui regret încă persistent. Se apleacă spre fiica ei și îi șoptește:
— Nu e voie cu machiaj în biserică, mami.
Remus Boldea (născut în 1993, Motru) este absolvent al Facultății de Filosofie din București. În 2019 a participat la cursul de creative writing ţinut de Florin Iaru şi Marius Chivu. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri în cadrul atelierelor Creative Writing Sundays. În 2020 a participat la o tabără de scenaristică sub îndrumarea lui Igor Cobileanski. Împreună cu Marius Aldea a scris scenariul unui film de lung metraj care așteaptă să fie produs. În 2022 a debutat cu volumul de povestiri A râs și tata.
Este co-realizator al podcastului RSS Reloaded împreună cu Iulian Tănase, Constantin Bojog și Mihai Laurențiu Fuiorea.
