Maria ținea pixul în mână, îl rotea prin părul auriu și se uita la polițistul în uniformă căruia îi dictase declarația.
– Ce faci, semnezi? întrebă el iritat de ezitările Mariei.
– Nu știu… șopti ea, parcă mai mult pentru sine.
– Păi cum nu știi? Mai am și alte cazuri. Stăm aici de aproape trei ore, zise el și se verifică consultând ceasul de pe ecranul telefonului.
Maria îl urmări cu privirea și văzu pe telefonul bărbatului o fotografie cu familia lui. Curios, și el avea tot o fată, una mică, de vreo 12 ani.
El își dădu seama și se scuză:
– Da, sunt divorțat și mi-e tare dor de ele. D-aia le țin pe telefon. Nevastă-mea, mă rog, fosta, e cam nebună și nu mă lasă să văd fata prea des, umblă cu ea pe la niște concursuri de miss. Îmi pare rău, reluă el în timp ce culegea câteva scame de pe uniformă. Haide să terminăm. Uite, mă duc să-mi iau o cafea, te las să te mai gândești puțin.
Maria expulză tot aerul din plămâni.
– Bine, mulțumesc. Să-i spuneți fetei care așteaptă pe hol că nu mai durează mult.
– E rudă?
– Nu, e colega mea de clasă, de fapt prietena… nu contează.
– OK, aprobă el.
Maria se trezi singură. Puse pixul pe birou, începu să se uite în jur, dădu cu ochii de zecile de bibliorafturi pe care parcă le vedea pentru prima oară și se gândi la viețile cuprinse în paginile alea, se întrebă dacă erau și cazuri ca ale ei sau poate mai grave și ce se întâmpla oare cu oamenii ăia. Îi venea să se ridice și să plece, dar Alice, cu ochii ei de huskie, o aștepta afară și știa că n-o va ierta dacă nu semnează. Dar lui Alice îi venea ușor să vorbească, nu ea trebuia să suporte consecințele. Polițistul îi explicase că procesul va fi lung și epuizant. Știa și ea, că doar avea 18 ani, văzuse filme, citise pe net, mai auzise de fete violate, făcute apoi de râs, pe când făptuitorii nici măcar nu fuseseră pedepsiți. Dar nici nu putea să-l lase să scape așa, chiar dacă el avea în telefon poze cu ea dezbrăcată și o amenințase că le pune pe net dacă se află ceva. Violul era totuși greu de dovedit, chiar și cu certificatul pe care urma să-l primească de la medicina legală.
Reluă pe scurt filmul evenimentelor, trecu peste scena abuzului care oricum îi stăruise în minte toată noaptea.
Se văzu la școală, alături de Alice, la prima oră. Aveau istorie. La un moment dat, Maria a tras caietul lui Alice de sub coate și a scris, chiar după ultima notiță a fetei despre factorii care au favorizat preluarea puterii de către comuniști: Aseară la chef Matei m-a violat. Apăsase cu pixul și apoi subliniase. Alice a citit, după care s-a uitat îngrozită la Maria, i-a luat mâna pe sub bancă și i-a strâns-o tare. Din privirea ei, Maria a văzut că Alice ar fi vrut să întrebe ceva, dar n-a mai avut când, profesorul se îndrepta deja spre banca lor. Alice a luat caietul ca să-l ascundă în bancă, dar profesorul a fost mai rapid. Speriată, Maria s-a ridicat, dar deja caietul era în mâinile lui. În mai puțin de câteva minute, doi oameni aflaseră ce se petrecuse cu ea. Povestea ei începea să capete contur, avea context, era vie. Profesorul a citit, a închis caietul și l-a așezat încet pe bancă și deodată povestea a încetat să mai existe. Privirile li s-au întâlnit, ochii lui negri trădau un soi de milă, amestecată cu teamă. Probabil că nu-și dorise să afle așa ceva, era 8 și jumătate dimineața și nici măcar nu-și băuse cafeaua. Cana plină se răcea pe catedră.
Deși voia ca povestea ei să rămână neștiută, parcă felul în care profesorul se îndepărtase, fără ca pașii lui să facă vreun zgomot, o durea. În cele 20 de minute rămase din oră, n-a mai privit-o deloc.
Apoi s-a auzit soneria. Profesorul și-a adunat cărțile, a strâns la subraț catalogul, și-a pus pe umăr geanta pe care Maria i-o știa din clasa a IX-a și a ieșit. Tot așa, fără niciun zgomot.
Și-a luat și ea geaca și a străbătut împreună cu Alice holul de sticlă până a ajuns în curte. Nu mai ploua, băncile erau uscate, au ales una mai retrasă și s-au așezat. Părea o zi de primăvară ca oricare alta, ar fi fost așa de simplu să nu spună nimic, să nu facă nimic, poate că putea rupe ziua de ieri din șirul de zile care-i compuneau viața. Îi rămâneau celelalte, toate celelalte și doar erau atâtea. Trebuia să șteagă numai una și era de ajuns.
– Ce ai de gând să faci? a întrebat-o Alice aproape plângând.
Mariei îi făcea bine suferința lui Alice.
– Cred că nimic. Iau pastila de a doua zi și asta e. Matei mi-a făcut niște poze, nu vreau să apar pe net goală.
– N-are el tupeu să facă asta, ar păți-o rău.
– Eu zic că are. A fost în stare să facă ce-a făcut, așa că…mare lucru să pună alea pe net și să zică dup-aia că n-a avut el treabă.
– Futu-i gura mă-sii de jeg! Morții mă-sii de treabă, Maria, trebuie să mergem la spital și la poliție! Nu se poate altfel!
– Nu merg nicăieri, Alice, dacă află ai mei mă omoară, taică-meu și-așa zicea că o s-o pățesc într-o zi dacă mă mai îmbrac așa.
– Așa, cum?
– Păi cum m-am îmbrăcat până acuma și cum n-o să mă mai îmbrac în veci. Și mâine îmi scot și șuvițele albastre.
– Da, am văzut de când te-ai așezat lângă mine că nu ai nicio bijuterie, nici pierce-ul, și că porți uniforma. Am crezut că ți-a fost lene…
– Hai în clasă! Avem engleză…
– Cum a fost? Spune-mi cum s-a întâmplat? a izbucnit Alice fără să mai țină cont că Maria deja se ridicase și făcuse câțiva pași, așa că n-o mai putea auzi.
– Băi, Maria, eu nu merg la oră, Maria!
– Ce te-a apucat? Haide naibii că întârziem și ne întreabă profa unde am fost. N-am chef de scuze și scandal.
– Nu merg nicăieri, eu aici stau, du-te tu dacă vrei!
– Alice, ce vrei tu?
– Să mergem unde ți-am zis.
Maria s-a uitat la ea cu reproș. De ce n-o lăsa să șteargă ziua de ieri?
– De ce nu mă lași să șterg ziua de ieri? a întrebat cu voce tare și și-a auzit glasul care parcă nu era al ei, era un glas din interior, străveziu și gâtuit.
– Ce să ștergi? Așa ceva nu se șterge! Mă duc să iau ghiozdanele și plecăm. Așteaptă-mă aici, te rog eu, nu te mișca, vin imediat.
Alice a țâșnit ca un fulger, iar în nici două minute a fost înapoi.
– A intrat profa, hai să plecăm așa, dă-le dracu de lucruri, îi dau un mesaj Alinei să le pună în dulap.
– Bine, dar hai întâi la o cafea!
– Cu ce plătim? Revolutul nu pot să-l folosesc, vede maică-mea că nu-s la ore. Ia uite-l pe Dan. Dane, dă-ne și nouă 20 de lei până mâine!
– N-am, soro, a răspuns Dan fără să se oprească.
– Cum dracu n-ai, mă? Tâmpitule! a strigat Alice după el, ca și cum ar fi fost imposibil ca Dan să spună adevărul.
– Haide, lasă-l!
– Să mor io ce bou, nici măcar nu s-a oprit.
– Alice, ai luat-o razna?
– Iartă-mă, nu știu, hai la spital!
– Și ce zicem acolo? Tu îți dai seama ce iese de aici? Ce mă fac? Tu chiar vrei să afle toți ce mi s-a întâmplat?
– Tu nu vrei să-l vezi pe jegul ăla la pușcărie?
– Ba da, dar…
– Dar ce?
– Nimic… Bine, hai, facem cum zici tu…
A urmat spitalul. N-au știut unde să se ducă, așa că au mers la Urgențe.
– Cu ce problemă? a întrebat o asistentă grăbită, în timp ce flutura un set de analize.
– Un….viol… a murmurat Maria.
– Un ce?
– Viol! a ridicat Alice vocea.
Viol…violent….violete…violet….mov….ăsta era ecoul din mintea Mariei.
– Când s-a întâmplat?
– Aseară…
– A, păi nu la noi! Trebuie să mergeți la secția de medicină legală, să luați certificat. Care dintre voi….?
– Eu, a spus Maria, eu!
– Ești sigură că a fost viol?
– Cum să nu fiu sigură?
– Nu știu, întreb și eu, mai sunt fete care spun doar așa ca să se răzbune… Eu am un băiat mare și i-am zis să se ferească de așa ceva… Cine știe peste cine dă… și Doamne ferește! Hai că te consult eu și dau un telefon la secție să te primească mai repede și să-ți semneze doar certificatul. O cunosc pe Tania, iese imediat din gardă. Te-ai spălat?
– Da…
– Nu trebuia, of…
Au urmat consultația și concluzia:
– Nu sunt urme clare, mergi la Tania, eu nu pot să-ți dau nimic…
La medicina legală a fost ca la inspecția tehnică. Certificatul urma să fie eliberat în x zile, s-au prelevat probe, s-au făcut analize. Doamna Tania a sunat la poliție, abia atunci au aflat și fetele că așa e procedura, că spitalul trebuie să anunțe poliția și așa mai departe.
– Semnezi sau o lași baltă?
Șirul gândurilor îi fu intrerupt de vocea polițistului pe care nici nu-l auzise când intrase.
– M-am speriat, spuse Maria, ați apărut așa, de nicăieri…
– Îmi pare rău, n-am vrut… ți-am spus că revin. Am luat cafea și, uite, ți-am adus și ție una.
– Mulțumesc, zise Maria și privi cu indiferență la paharul de carton. Alice a primit și ea una?
– Nu, nu mi-am dat seama că… Dar i-am transmis ce mi-ai spus. A zis să semnezi, neapărat să semneze! Așa a zis.
Maria îl privi lung ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară.
– Nu e grea meseria asta?
– Ba da, e grea. Tu unde vrei să dai?
– La Litere, dar….
Alice o văzu ieșind și ochii i se umplură de întrebări.
– Te rog, nu spune nimic, hai să plecăm, rosti Maria și o luă de mână. Te rog eu, hai să ieșim din subsolul ăsta! Nu mă mai întreba nimic… atâta îți spun, că o să dau la Academie în august…
Oana Paler (n. 1978, Brașov) – profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național Dr. Ioan Meșotă, Brașov, absolventă a Facultății de Litere, secția română-franceză la Universitatea București și a unui master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București.
Este colaborator la revistele Astra (recenzie de carte, critică literară, eseu, grupaj de poezii), Ficțiunea OPTm (recenzie de carte); autor al romanului de debut Stadii (aflat în curs de publicare la Editura Rocart) – fragmente din acest roman au apărut în revistele Golan și Familia.
