#prozadeGOLAN: primul capitol din „O numărătoare inversă” (Emilia Toma) și un fragment inedit

M-am născut din orgoliu – primul capitol din romanul O numărătoare inversă, lansat în luna iulie 2021, în colecția LIT a editurii Tritonic

Să nu scrii nimic de care să-ți fie rușine în clipele de supremă singurătate. Mai bine moartea, decât să trișezi ori să minți.

Emil Cioran

Primul lucru pe care vreau să-l spun despre mine e că m-am născut din orgoliu. Părinții mei s-au cunoscut abia după ce-și trăiseră deja prima și adevărata iubire. Sau, dacă nu neapărat adevărată, acea iubire de care nu au uitat niciodată. Când l-a cunoscut pe tata, mama avea deja un copil, pe sora mea. Avea și un soț înmormântat. Avea în spate niște ani prea grei pentru câte a trăit până la treizeci de ani. Tata… nici el nu se putea lăuda cu o viață minunată. A fost copilul unei mame bătute. Din câte aveam să aflu mai târziu, el n-a fost genul ăla de bărbat care să nu facă ce-a făcut bunicul. Și el o mai bătea pe mama din când în când. Din gelozie. Mama era foarte frumoasă, până s-o deformeze cancerul de col uterin, pe care a reușit să-l învingă. A fost toată viața o femeie puternică. Era minionă, avea un mijloc subțire, părul auriu și lung, ochii albaștri, un chip de păpușă. Iar tata era gelos. Pe lângă asta, am auzit chiar de la mama, dar a recunoscut și el, că mai fusese și bețiv, curvar și un golan. Nu s-a schimbat fix din prima zi după ce-a întâlnit-o pe mama. Nici măcar din primii ani. Dar, cu puterea ei, a reușit întâi să-l accepte, iar apoi să-l schimbe. A început să bea din ce în ce mai puțin, golănea din ce în ce mai rar, la altele se ducea și mai rar. Era violent din cauza geloziei, dar relația lor a luat o întorsătură radicală într-o zi. Zi din care nu s-a mai atins de ea nici cu o pană.

Eu mi-i amintesc numai în certuri și discuții, greutăți și probleme. Până într-o zi, când eu eram un puștan care avea în cap doar sport și fete. Țin minte că mă pregăteam să plec la antrenament, era acea perioadă a vieții mele despre care pot spune c-am fost cu adevărat fericit. Aveam să aflu mai târziu că eram prea tânăr pentru a ști să prețuiesc cu adevărat fericirea. Dar, pe atunci, pur și simplu eram. Tata, pe lângă toate defectele lui, era un om puternic, atât psihic, cât și fizic — un om masiv și impunător. Era înalt, avea umerii lați, mâinile puternice și o postură perfectă, care parcă-l făcea să arate și mai înalt decât era. La fel îi era și caracterul. Până-n ziua aia, când mama a venit acasă albă la față și plânsă. S-a închis într-o cameră cu sora mea și eu nu știam ce s-a întâmplat, băteam în ușă și le spuneam să deschidă, să-mi spună repede ce s-a întâmplat, pentru că altfel întârziam la antrenament. Nu a mai existat niciun antrenament în ziua aia. Sora mea m-a luat, plângând, în bucătărie și mama a început să dea telefoane. Așa am aflat că mama avea cancer de col uterin. Nu știam ce-nseamnă toate celelalte detalii pe care mi le-nșira sora mea de pe-o foaie, ba chiar, la un moment dat, nici măcar n-o mai auzeam, uitându-mă prin ea și lăsând-o să vorbească singură. Din momentul în care am auzit cuvântul cancer, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Am început să plâng și să dau cu pumnii în pereți. Într-un final, a ajuns și tata de la muncă, mare, așa cum era el, cu o geantă grea cu scule pe umăr. Mama, mută și plânsă, nu i-a spus nimic, ci doar a luat foaia de la sora mea și i-a întins rezultatul tatălui meu, care încă nu știa nimic. Îl văd și acum cum citea de pe hârtia aia, cu geanta pe umăr. În timp ce citea, geanta a căzut de pe umărul lui și s-a prăbușit, lovitura parcă s-a auzit până în mijlocul pământului, de la greutatea sculelor de metal. S-a crăpat gresia. Odată cu geanta, a căzut și o parte din ce a fost cândva tata. O parte din el s-a prăbușit. De atunci, tata n-a mai fost om, șocul a fost prea mare, nu a mai muncit, nu a mai făcut nimic în afară de a o ajuta pe mama. A ajuns o stafie, iar fizic… nu știu dacă numai mie mi se părea, dar s-a micșorat, s-a covârșit, iar bărbatul ăla mare și puternic, de altă dată, a dispărut. Cu toate defectele lui, a iubit-o pe mama și-ar fi dat orice să o vadă sănătoasă.

Oricum, până la momentul în care am aflat că mama avea cancer sunt vreo cincisprezece ani — atât aveam atunci — în care eu m-am format, în care m-am conturat. Dacă oamenii ar fi opere de artă, aș spune că artistul meu a fost ori un nebun, ori un om total lipsit de talent. Dar să mă-ntorc puțin la cum am apărut eu, fostul boxer premiat, Ovidiu Anghelache. În urmă cu patruzeci și cinci de ani. Pe vremea când mama era frumoasă și tata era gelos. Nu sunt multe de spus. M-am născut din orgoliu. Din orgoliul lui de a avea un urmaș. Un fiu al lui. Mama avea copilul altcuiva, iar, după ce s-au dus fiorii îndrăgostirii, pentru tata asta a devenit din ce în ce mai greu de acceptat. Așa am venit eu pe lumea asta. Este un început pe care, dacă aș fi putut, l-aș fi evitat, și care a anticipat dinainte de a mă naște că viața mea urma să fie numai lupte — și nu mă refer la cele din ringul de box — numai regrete, vinovăție și un knockout reverberant pe care-l resimt la fel acum, la patruzeci și cinci de ani, în dimineața asta, după visul din care tocmai m-am trezit, așa cum l-am simțit în urmă cu mulți ani, atunci când am îngenunchiat pentru prima dată în fața unei femei.

M-am născut din iubire – primul capitol din romanul-replică la O numărătoare inversă (în lucru și fără titlu momentan)

M-am născut din iubire. Părinții mei și-au dorit nespus să aibă o fată, iar în ziua în care m-am născut eu, tata a sărit într-un picior de bucurie, așa-mi ziceau, și a umplut casa de flori. Am fost o fetiță foarte conștiincioasă. Și cuminte. Am știut, încă de mic copil, că părinții meu erau mândri de mine și că mă iubeau mai mult decât pe ei.

Pe tata l-am pierdut când aveam șaptesprezece ani. Și asta nu cred că m-a afectat prea tare. Față de mama, care nu comenta niciodată nimic, după ce am mai crescut, cu tata au cam început să iasă scântei. Nu mă lăsa să stau afară cât voiam, eram singura care avea oră fixă de plecat de la zilele de naștere ale prietenelor cele mai bune din generală și părea să nu îi convină deloc ideea că adolescența bătea la ușă. Când eram în clasa a șaptea mă îndrăgostisem de un băiat de-a opta și tata glumea că dacă mă sărut cu el mi se usucă buzele și or să-mi cadă. Dar pe mine glumele lui mă iritau ca niște blesteme care s-ar fi putut împlini de-a binelea, și chiar dacă nu aveau să îmi cadă buzele, ceva rău tot avea să se întâmple. Nu găseam nici eu logica, dar punea pe umerii mei o presiune de neînțeles și invizibilă, dar apăsătoare. Dintre glumele lui legate de mine și relațiile cu băieții, cel mai tare m-a iritat, și asta pentru o perioadă lungă de timp, aceea în care îmi spunea că eu ar trebui să-mi pierd virginitatea la vârsta de douăzeci și patru de ani. Îmi repeta asta ori de câte ori avea ocazia, sau, mai bine zis, când trăgea de el să găsească un context cică potrivit. Altfel, mă iubea foarte mult. Dar cumva, nu am reușit niciodată să îi înțeleg disperarea asta geloasă de a mă ține castă pe viață dacă era posibil. De când am început liceul tata a devenit din ce în ce mai exagerat, iar eu am început să îl urăsc din ce în ce mai tare pentru absurditățile de care, după cum vedeam la alți colegi, ceilalți părinți nu dădeau dovadă. Și cum față de colegi și prieteni ascundeam felul lui de-a fi, mama a fost cea nevoită să mă audă aproape plângând și spunând cât de mult îl urăsc, cu dinții încleștați și parcă dorindu-i moartea.

Când a murit tata, chiar dacă undeva acolo știam că tocmai urmează să îngrop și să ascund poate pe viață o durere mare, îmi spuneam în sinea mea că “ai grijă ce-ți dorești, Vanda”. Și aveam o satisfacție ciudată dată de ideea că mie chiar mi se pot împlini toate dorințele, numai dacă mă concentrez mai mult pe ele, dacă e ceva ce mă afectează puternic și de care vreau să scap. Chiar dacă acel ceva poate fi chiar tatăl meu.

Mama era opusul lui. Era perfectă. Era o femeie de la țară, care l-a cunoscut pe tata când a început liceul. S-a mutat la oraș să urmeze cursurile unui liceu bun, și ca să evite naveta, s-a dus în gazdă la cei ce aveau să-i devină socri, zece ani mai târziu.

Era o femeie pură, transparentă, liniștită, pentru tata poate chiar prea ștearsă. Știu povestea lor de la amândoi, dar de la tata am ceva mai multe detalii. Știu că el a fost un băiat precoce, apoi un tânăr bărbat foarte frumos. În plus, era foarte citit și matur, ajungând astfel să își cucerească multe dintre profesoarele mai tinere pe care le avea în liceu. Vorbea frumos, trimitea poezii, scria cele mai minunate scrisori. Părea să poată cuceri orice fată își dorea. Pe mama a cucerit-o fără ca măcar să-ncerce. Locuia cu el, îl vedea zilnic și a început să îl iubească în tăcere fără să spere vreo secundă că o să-i dea vreodată atenție. Ba mai mult, el care o trata cu blândețe ca pe o soră, apela deseori la ea să îl acopere la telefon când le suna pe iubitele cu tați răi. Genul care nu te lasă să vorbești la telefon sau să ieși cu băieți. Hm, acum că scriu asta îmi sună cunoscut. Revenind la mama, ea era aceea care le suna pe iubitele din adolescență ale tatălui meu să îl treacă de testul taților răi.

Tata nu știa că îl iubește și prin urmare își vedea nestingherit de cărțile, profesoarele tinere și elevele cele mai deștepte din liceu. Îl atrăgea inteligența, așa cum și el atrăgea la rândul lui prin asta. Partea curioasă – așa cum a fost pentru mine niște ani după ce le-am aflat povestea – e că mama nu avea o inteligență sclipitoare, dar era sârguincioasă și avea un suflet foarte bun. Era cu siguranță lipsită de orice interes pentru tata. Cum de s-a născut totuși cuplul ăsta improbabil?

Aici vine partea despre care mi-a povestit doar tata. Nu știu dacă mama a știut despre asta vreodată și dacă da, cât anume a știut. Dacă mă gândesc bine, chiar dacă nu i s-a spus, trebuie s-o fi simțit. A simțit că nu a cerut-o de nevastă din iubire, ci pentru un gen de confort psihic pe care background-ul lui tata i-l cerea. Un confort psihic de care el avea nevoie. A fost odată ca niciodată când, în tinerețea lui, tatăl meu s-a îndrăgostit de o… curvă, așa mi-a spus. O fată precoce, inteligentă și… versată. Ooook, tată, nu țineam să știu asta neapărat, dar dacă tot ai început, continuă. Aveam întotdeauna reacții de evitare sau încercam să-l iau peste picior când tata se apuca să fie prea deschis cu mine, dar în același timp îmi plăcea să îl ascult. Mereu m-a intrigat viața lui. Asta chiar și mult timp după ce a murit. Se îndrăgostise de acea femeie care se pare că l-a dus în pragul sinuciderii. Mai multe nu îmi amintesc, ori nu am înțeles sau nu mi-a zis clar. Nu știu dacă l-a înșelat, sau dacă nu era decisă ce voia de la el, ce simțea pentru el. Știu doar că era o curvă inteligentă. Atunci cum de s-a născut cuplul mama și tata te-ntrebi. Și eu m-am întrebat mult timp. Eu cred că, după întâmplarea asta, tata în loc să se sinucidă a luat-o puțin razna, dar, cu fărâma de rațiune care îi mai rămăsese atunci a luat în calcul două scenarii. Fie se mai îndrăgostește de genul lui de tipe, versate, inteligente și… curve, fie își alege o fată liniștită și cuminte și nu mai riscă nimic, chiar cu riscul de a nu mai simți fiorii unei iubiri nebunești. Teoria mea e atât de simplă. Și-a dat seama că mama era singura opțiune cuminte și liniștită din oraș, cel puțin. Așa că, la vârsta de douăzeci și patru de ani i-a trimis o scrisoare în care o cerea de soție. Asta amândoi mi-au povestit-o. El era în București, ea în casa părinților lui din Arad. Ea nu făcuse facultate, dar a mai rămas în gazdă acolo pentru că se înțelegea bine cu viitorii socri, deși nu știuse până la vârsta aia că îi vor fi devenit socri. O iubeau ca pe o fiică, așa că au încurajat-o să rămână până când strângea un ban sau se ivea o altă oportunitate. Oportunitatea s-a ivit, dar cei mai mulți nu o considerau chiar așa.

Mama a acceptat imediat cererea în căsătorie, deși toate rudele din partea tatălui meu i-au spus că nu e bine ce face. Era un golan și n-o merita. Ea, în schimb, îl iubea pe ascuns de zece ani, iar atunci când câte un băiat o curta ea îl refuza mereu comparându-l cu tata. Frumos din partea ei, nu-i așa? Și-a acceptat. Nici ai ei n-au fost prea fericiți cu alegerea pe care ea a făcut-o, pentru că, din câte mi-a povestit mama, o promiseseră părinților unui băiat din satul ei. Asta e, n-a fost să fie. Mama l-a ales pe tata și nu a ținut cont de niciun sfat care li s-ar fi împotrivit. A fost primul ei bărbat. Și asta după ce s-au cununat. Cu toate astea, cred că gluma tatălui meu legată de virginitatea pe care ar fi trebuit să o pierd la douăzeci și patru de ani nu avea legătură cu vârsta la care s-a căsătorit el cu mama. Sau nu știu. Cert e că așa am venit eu pe lumea asta. Și tot de la ai mei știu că am fost cel mai dorit copil din lume. Dacă n-ar fi putut rămâne gravidă, spunea tata, ar fi părăsit-o pe mama pentru o femeie care să-i poată face copii. Tot el, ateu fiind, recunoștea că se trage din cimpanzei și că de asta gândește ca unul. Avea două reguli clare. Prima, dacă nu ai urmași ești degeaba. A doua, nimeni nu se atinge de femeile familiei tale. Cu mama i-a ieșit fără vreun efort deosebit, cu mine a fost mai complicat. Nu i-a prea ieșit.

După moartea lui am avut niște ani în care cred că l-am făcut să se zvârcolească în mormânt.

 

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea cărții de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020) și a publicat fragmente în revistele literare Opt motive, O mie de semne, Echinox și P(R)OEZIA.

Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung în ficțiune literară.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici