În momentul în care porumbelul se lovi cu putere de geamul gării, bărbatul citea. Lumina pătrundea vag în sala de așteptare, în linii mari și încețoșate ca niște cearșafuri murdare. Era o lumină cleioasă și dezgustătoare, dar nimeni nu părea să o bage în seamă și nimeni nu se strâmba în momentul în care pătrundea într-una dintre zonele luminate. Firicele mici de praf pluteau haotic prin încăperea cu pereți gri și sumbri, căutând să se așeze parcă undeva, dar fiind mereu alungate de o pală de aer răsărită de nicăieri. Bărbatul mai dădu o pagină. Avea ochii mari și negri, iar pe nas purta o pereche de ochelari groși și întunecați. Lentilele cuprinse în ramele fine, din plastic, păreau a fi două funduri de borcan. Deasupra nasului erau cârpiți cu bandă adezivă. Bărbatul răspândea în jur un miros de naftalină și a carton ars. Oamenii care așteptau în gară se uitau cu ochi absenți la bărbat, trăgeau aer adânc în piept și strâmbau colțurile gurii într-un rictus care indica dezgustul. Dar pe bărbat nu-l deranja lucrul acesta. Avea lângă el o servietă de culoare maro, la fel ca paltonul și pălăria pe care le purta; în picioare: pantofi negri, lustruiți; era pregătit pentru orice. Bărbatul mai dădu încă o pagină.
Copertele cărții erau roase de vreme și de șoareci, fiind îndoite și rupte aproape în totalitate. Paginile stăteau să cadă, iar textura hârtiei era sfărâmicioasă, de proastă calitate. Dar scrisul încă mai era lizibil. Desigur, existau pasaje în care bărbatul era nevoit să-și mijească ochii pentru a putea vedea literele de culoare neagră, ștearsă, care nu contrastau în niciun fel cu maroniul de fundal al foii de hârtie. Bărbatul citea fără niciun pic de pauză și clătina deseori din cap plin de dezamăgire. Alteori i se luminau ochii sau se ridica în picioare chiuind și binecuvântând soarta. De câteva ori scuipa printre dinți câte o înjurătură sau pur și simplu plângea. Se strâmba. Se plimba. Se lovea la picior. Înjura. Râdea. Apoi se așeza și citea. Bărbatul mai dădu o pagină.
Ceilalți oameni din gară nu-l priveau. Uneori se mai auzea câte un hohot sălbatic de râs venit din pieptul bărbatului; alteori hohote de plâns. Câțiva dintre cei care așteptau la gară îi aruncau totuși o privire întrebătoare în momentul în care începea să înjure cu forță și să blesteme și să scuipe cuvinte de ocară în stânga și-n dreapta. Dar aceste accese nu durau decât două secunde, după care se afunda iar în lectură, deschizând ușor gura, ca un preșcolar. Oamenii se foiau stânjeniți apoi, schimbând între ei priviri consternate: „Ce citește?” păreau a-și transmite unul altuia. „Ce citește?”. În momentul în care porumbelul se lovi de geamul gării, bărbatul mai dădu o pagină. Râse ca un dement, apoi își drese vocea și se scobi cu degetul în nas. Lumina era cleioasă și murdară, iar sala de așteptate gri și sumbră. Ghișeurile erau goale și nu prezentau niciun interes pentru cei care așteptau trenul. O adiere de vânt se auzi pătrunzând în spațiile ascunse ale clădirii, șuierând. Oamenii aveau ochii goi și purtau haine gri și negre. Pălăriile le stăteau așezate în poală, iar servietele la picioare. Doar bărbatul citea. Doar bărbatul râdea, plângea și se înfuria. Restul erau doar privitori.
Brusc, un tânăr cu ochelari cu rame rotunde, se apropie de bărbatul care citea și se așeză lângă el. Își scoase o batistă și-și șterse fruntea, apoi se lăsă cu spatele pe scaunul din plastic.
— Ce vreme! suspină el, aruncându-i omului din dreapta o privire fugară.
Nimeni nu îi răspunse. Bărbatul mai dădu o pagină, iar apoi pufni într-un zgomot de dispreț. Tânărul îl fixă cu privirea și arătă înspre cartea pe care o avea în mână omul îmbrăcat în maro.
— Ce citiți?
Bărbatul întoarse ușor privirea spre tânăr, iar apoi mai dădu o pagină. Își drese glasul și spuse cu o voce plină de admirație:
— Povestea Marii Noastre Roșii!
Apoi se întoarse la citit. Tânărul dădu vag din cap, se ridică de pe scaun și murmură un „La revedere”, iar apoi ieși din sală. Ceilalți oameni se priviră nedumeriți și ridicară ușor din umeri. Păreau a fi căzut de acord asupra faptului că bărbatul cu cartea nu era întreg la minte, iar apoi se afundară în indolența așteptării și sala redeveni monotonă. Nimeni nu pomenise nimic de porumbel. Sau despre faptul că lumina din locul acela era bolnavă, cleioasă și tulbure. Ca laptele mucegăit. Părea a fi impregnat în fiecare colțișor al gării. Dar nici un om nu băgă de seamă, iar dacă o făcuse ținuse totul pentru el. La fel cum cel care privește într-o baltă murdară se poate vedea pe sine însuși distorsionat și urâțit, dar lucrul acesta este ceva confidențial, un secret pe care-l va păstra pentru tot restul vieții.
Bărbatul își deschise brusc servieta și-și pusese cartea cu grijă printre haine, iar apoi se ridică și porni cu valiza în mână spre peron. Trenul trebuia să ajungă din moment în moment. Privi o vreme oamenii care așteptau trenul, apoi ieși în aerul murdar al orașului.
Alexandru Frandeș are 17 ani și este elev la Colegiului Național „Liviu Rebreanu” Bistrița și câștigător al premiului „Doru Pruteanu” la categoria proză — acordat în cadrul Taberei de literatură Sângeorz-Băi, premiului trei al concursului de proză scurtă „Rebreanu – New Collection” și al premiului doi al concursului de creație literară din cadrul Campaniei Pro Cultură „Slove”.
„Povestea Marii Noastre Roșii” este un text înscris în concursul de aici.
