Părintele Bernard
Părintele Bernard alerga pe strada îngustă a burgului transilvan, uitându-se temător, din când în când, în urmă. Mic de statură, cu trupul aproape rotund şi acoperit de o rasă neagră de călugăr, se înfiora la gândul că ar fi putut fi urmărit de demonii pe care îi văzuse în privirile celor doi osândiţi la moarte. Capul îi vâjâia, urechile i se înfundaseră, iar inima avea să îi plesnească cât de curând de la atâta osteneală. S-a oprit în capătul străzii, s-a sprijinit cu spatele de zidul rece şi umed al casei lui Rubens, starostele negustorilor din Corona. Nu ar fi vrut să dea ochii cu Rubens, îi datora doi ducaţi de aur, dar nici nu putea să îşi continue drumul. Mai avea de traversat câteva străzi până să ajungă acasă şi se gândea cu groază că nu o să apuce să moară în patul său, să se închine pentru ultima oară la Madona din lemn de măslin, care îl privea înlăcrimată de pe masa scundă, aşezată sub fereastra dinspre răsărit. Înainte să închidă ochii pentru totdeauna, ar fi vrut să coboare şi în pivniţă, să bea o ulcică de vin, ultima. S-a dezmeticit atunci când doi călugări s-au oprit lângă el, l-au măsurat cu privirea şi l-au întrebat dacă suferă de vreo boală, dacă îi este rău. S-a îndepărtat fără să le răspundă, fără să mai privească în urmă, păşind încet prin colbul umed al drumului. Avea să afle, în curând, că restul de viaţă, care îi mai rămăsese de trăit, va fi altfel decât cei şaizeci de ani pe care îi petrecuse, cu bune şi cu rele, până atunci, pe pământ.
,,Nu mi s-a mai întâmplat, gândea părintele Bernard. Nu mi-a fost milă de acei netrebnici, iar demonii din ochii lor parcă mă urmăresc. Mi-am pierdut minţile sau zilele mele au ajuns la sfârşit?” A urcat încet treptele umede şi cenuşii, cioplite în piatră de râu, a descuiat uşa şi a privit în spate ca să se asigure că nu este urmărit, a păşit peste prag şi a trântit cartea cu rugăciuni pe masa din mijlocul camerei, grăbindu-se să coboare în beci. Gândurile îi fugeau departe, în trecut, la părintele său care îl îndrumase, în felul lui, pe calea cea dreaptă. Atunci încercase să se răzvrătească pentru că ar fi vrut să se facă negustor, dar loviturile de bici care i-au sfâşiat spinarea, într-o dimineaţă rece de septembrie, l-a convins să o apuce pe calea credinţei. A fost dus la o abaţie unde a studiat tot ce se putea studia în acel loc şi în aceea vreme. Chiar dacă nu îşi dorise asta, devenise cel mai bun elev al abatelui. Era prea târziu să se apuce de negustorie. Continua să păstorească oamenii, iar uneori se întreba: ,,Oare de ce noi, preoţii, suntem asemuiţi cu nişte păstori care îngrijesc o turmă de oi? Semănăm mai degrabă cu nişte porcari care trebuie să se îngrijească ca porcii lor să se simtă bine, minţindu-i. Până la urmă oamenii sunt mai mult porci decât oi. Dar noi, porcarii, nu suntem tot oameni?”
S-a mirat atunci când, după ce a ieşit din pivniţă, a observat că pusese pe masă, fără să îşi dea seama, două carafe cu vin. Nu aştepta oaspeţi, iar lui îi era de ajuns una singură. Nu se îmbătase niciodată, dar când simţea că se ameţeşte se întindea pe pat, rugându-se să fie iertat de Madona din lemn de măslin, care îl privea lăcrimând, prin întuneric. A dat pe gât jumătate de carafă, s-a ridicat de pe scaun şi a deschis fereastra fără să renunţe să îşi imagineze cum ar fi fost viaţa lui dacă fugea de acasă în dimineaţa în care soarta i-a fost pecetluită de biciul tatălui său. Dincolo de fereastră a văzut o pălărie lungă, ţuguiată, cu boruri late şi ondulate, de sub care se ivea uitătura şireată şi jucăuşă a unui bătrân îmbrăcat în alb din cap până în picioare. A stat câteva clipe în cumpănă, iar când a vrut să închidă fereastra s-a oprit dintr-o dată, hipnotizat de privirea care ţâşnea din ochii negri şi migdalaţi ai străinului. O ceaţă albicioasă l-a învăluit pentru câteva clipe, iar atunci când s-a dezmeticit şi s-a întors la masa din mijlocul camerei l-a văzut pe bătrânul cu părul alb şi lung cum sorbea vinul din carafele pe care el le aşezase acolo mai devreme.
— Foarte bun vinul, frate Bernard. Sper că mai ai că tare mi-e sete. Dar ceva de mâncare? spuse oaspetele nepoftit, plescăind mulţumit. După ce termină de băut, înlătură cu vârful degetelor broboanele de vin care i se prelingeau pe firele sure ale bărbii.
Stătea nemişcat şi privea aiurit, neînţelegând ce se întâmpla. După câteva clipe de ezitare, şi-a luat inima în dinţi şi a întrebat cu voce tremurândă:
— Cine eşti?
Grăbit, fără să aştepte ca celălalt să îi răspundă, preotul a repetat întrebarea, convins că avea să afle – nu ştia de unde îi venise gândul acela – vreun adevăr pe care, cu siguranţă, nu vroia să îl ştie. Străinul se întoarse către el, îşi arcui sprâncenele stufoase, îl pironi cu privirea. Bernard începuse să tremure, simţind cum întrega lui fiinţă se scurge în întunericul din ochii celuilalt, cum este tras în adâncuri întunecate de arătările pe care le zărise în privirile ucigaşilor decapitaţi în poiana de la marginea oraşului. Ar fi vrut să fugă, însă nici măcar nu putea să clipească.
— Înainte să îţi spun cine sunt, vreau să te rog să nu fugi, spuse bâtrânul, râzând. Nu ai de ce să te temi. Am venit să te scap de ei, iar tu ne vei ajuta să facem ceea ce trebuie făcut.
Prinsese curaj când îl văzu pe cel din faţa sa că ridică mâna dreaptă şi o mişcă de sus în jos, de la stânga la dreapta. Se gândea că este vreun răspopit care rătăcea prin lume, aşa cum făcuse şi el o vreme, după ce fugise din abaţie.
— Nu înţeleg. E fără noimă ceea ce îmi spui, îngăimă Bernard.
— Ştii şi tu că toate poveştile încep cu a fost odată, că la început a fost un cuvânt şi că după acel cuvânt au devenit toate, spuse străinul, întorcând cu gura în jos carafele goale. Trebuie să uiţi asta, frate Bernard! Nu doar că a fost odată, ci este şi se întâmplă. Vino cu noi şi nu te teme!
Bernard se aşeză pe scaun în faţa străinului care lovea nervos cu degetul arătător suprafaţa unsuroasă a mesei.
— Mai adu nişte vin şi ceva de mâncare! şopti acesta, însă preotul auzea şoaptele ca un şuierat metalic.
Se ridică şi fugi în pivniţă, sperând că totul este doar un coşmar. Nu ar fi vrut să se întoarcă sus la demonul cu chip de om, îmbrăcat în robă albă, însă un zgomot înfundat îl trezi din contemplare: butoiul cu vin se desprinsese din suportul din lemn de fag şi începuse să plutească pe deasupra capului său. A vrut să urmărească zborul butoiului, dar a simţit cum o mulţime de mâini învizibile îl prind de umăr şi de picioare, îl aruncă între hălcile de pastramă atârnate sus, de grinda din podul casei. Era sigur că diavolul pusese stăpânire pe locuinţa lui ca să îi ia sufletul şi să-l arunce în străfundurile încinse ale iadului. Mâinile nevăzute îl ţineau suspendat în aer, între cer şi pământ, între gândurile lui şi cele ale vizitatorului misterios. Îi învârteau trupul printre bucăţile de carne afumată şi îl împigeau cu putere dintr-un colţ în altul al podului întunecat. S-a dezmeticit atunci când a auzit vocea poruncitoare a bătrânului vrăjitor, ce aştepta răbdător, sprijint cu coatele de masă:
— Ia una şi adu-o aici, frate Bernard, Încetează să te mai laşi amăgit de prăpăditele alea de vrăji care au pus stăpânire pe trupul tău şi te batjocoresc. Ia una, fugi sau cazi! Nu mai știu nici eu cum trebuie să se întâmple.
S-a hotărât să facă întocmai, iar atunci când a simţit că se prăbuşeşte s-a agăţat îngrozit, cu ultimele puteri, de o halcă de carne.
— Cred că este un coşmar din care viu nu o să mai ies. Cred că am murit. Nu-i aşa? ţipă Bernard, privind cu groază în jos.
— Nu este coşmar, iar demon nu sunt, îi spuse bătrânul vrăjitor, împingând carafele goale spre marginea mesei. Ai să înţelegi asta chiat dacă nu vrei. Nu te mai smiorcăi atâta şi coboară mai repede.
Carafele plutiră până în dreptul cepului de la butoi, dopul sări, iar vinul roşu ţâşni aşa cum ţăşnise sângele din trupurile celor doi tâlhari atunci când securea călăului le retezase căpăţânile.Văzând de sus toată această grozăvie, Bernard îşi desprinse mâna de pe bucata de carne ca să se închine. A început să lovească aerul cu mâinile şi picioarele, să încerce să se agaţe de orice ca să nu cadă. Era prea târziu şi era sigur că avea să sfârşeacă zdrobit, pe podeaua de piatră a casei. A simţit cum o mână puternică îl prinde de umăr, în ultima clipă, înainte să se lovească de pământ. Era sigur că în faţa lui era doar un vrăjitor dintre aceia care trebuiau arşi pe rug şi care lucra cu puterea necuratului. Văzuse multe procese şi execuţii, dar nu văzuse vreodată, cu ochii lui, cum se face o vrajă. Leşină.
— Nu mă gândeam că eşti aşa fricos, frate Bernard. Oare ce magie să aduc aici ca să îşi revină? Mai bine îl las să se odihnească puţin. Mai bem ceva şi apoi îl vom trezi. Nu-i aşa, Mare Vrăjitor? se întreba moşneagul, mângâindu-şi sprâncenele în timp ce îşi admira chipul osos într-o oglindă, apărută în mâna sa de nicăieri.
Bău încă o carafă de vin, apoi se ridică şi începu să danseze în jurul mesei, desenând în aer semne necunoscute pământenilor de rând. Levita deasupra mesei, privind îngăduitor la Bernard care zăcea în nesimţire.
— Şi acum să chemăm o vrajă ca să îl trezească.
Rosti cuvinte într-o limbă necunoscută oamenilor, oftă adânc şi exclamă cu voce tare:
— O, nu asta! Iar le-am încurcat. O să vină alta şi o să îl transforme în porc.
Nu termină de rostit ultima silabă, că auzi un grohăit. Un purcel roşu, cu buline albe stătea pe scaun, în locul călugărului. Marele Vrăjitor se uită mirat şi spuse:
— Ce purcel drăguţ. Să îl lăsăm aşa? Cum ar fi să intru în Krepuscul cu un râmător ca ăsta? Să chemăm alta. Poate nu vom mai da greş. Dar, înainte de asta, să mai bem nişte vin. Nu-i aşa, Mare Vrăjitor Vesel?
După ce termină de băut, invocă alte vrăji şi magii. Astfel, Bernard fusese transformat pe rând în găină, broască, mânz. De fiecare dată când dădea greş se amuza. ,,Oops! Iar am greşit, Mare Vrăjitor! “ Într-un final, după multe încercări, bătrânul a reuşit să cheme la el magia care putea să îl trezească pe Bernard şi să îi redea forma umană. Acesta s-a ridicat privind buimac în jur, s-a îndreptat spre fereastră ca să o închidă.
— Să nu faci asta! spuse bătrânul.Trebuie să sosească un platou cu peşte. Bucătăreasa lui Rubbens îl scoate din cuptor.
S-a oprit lângă fereastră, s-a întoars şi a întrebat:
— Cine eşti cu adevărat, străinule? Necuratul?
— Da, eu sunt, dar nu ăla pe care îl ştiţi voi şi îi rostiţi numele în trei cuvinte din cinci, răspunse vrăjitorul. Aşa cum ţi-am mai spus trebuie să mergi cu mine, iar după ce îţi faci treaba te poţi întoarce.
— Nu înţeleg.
— O să începi să înţelegi de ce te afli în această poveste. Dacă nu vii cu mine, vom fi cu toţii la fel de morţi ca peştele ăla.
Făcu un semn spre fereastră, iar Bernard văzu, plutind prin cameră, un platou de argint pe care se aflau trei peşti. Simţea că i se face foame pe măsură ce mirosul de peşte prăjit se împrăştia în toată camera.
— Tot nu înţeleg.
— Ce ai văzut în ochii mei mai devreme? Ce ai văzut în privirile celor doi nefericiţi care au fost ucişi astăzi?
— Moarte, spuse călugărul cu voce tremurândă
— Da. Totul va fi mormânt aici şi dincolo dacă nu facem ce trebuie făcut. Ai auzit de basme şi poveşti, legende înfricoşătoare şi alte bazaconii?
Bernard dădu din cap afirmativ.
— O mare parte din ele sunt adevărate. E firesc să fie aşa. Ce ai văzut şi ai să mai vezi face parte din lumea din care vin şi eu. Aceştia se pregătesc să distrugă lumea voastră.
— Şi eu? Ce treabă am cu basmele voastre?
— Dacă vor ajunge să stăpânească lumea noastră, vor veni şi aici. Puterea blestemului este pe sfârşite, iar noi nu o să mai putem face nimic. Au trimis iscoade ca să afle cine vrea să trădeze şi cine nu. Îşi caută aliaţi de nădejde de care se vor folosi fără ezitare.
— Asta înseamnă că vine Apocalipsa, aşa cum scrie în Sfintele Scripturi, îngăimă Bernard care era sigur că începe să înţeleagă ce se întâmplă.
— Spune-i cum vrei, dar ei au toate avantajele. Noi trebuie să facem în aşa fel încât să le-o luăm înainte, spuse vrăjitorul.
— Nu am cu ce să vă ajut. Sunt doar un popă bătrân şi fricos. Vreau să mor aici, nu rătăcind prin lume.
Vrăjitorul se ridică, întinse mâna şi îşi încercă să atingă, cu degetul arătător, pieptul preotului. Acesta se feri, se dădu într-o parte şi îşi duse mâna în dreptul inimii. Privind în ochii negrii ai vrăjitorului îşi aducea aminte de scrisoarea pe care o primise de la stareţul abaţiei, la câțiva ani după ce fugise din acel loc. „Te iert pentru ce ai făcut, dar să ţii minte că, în momentul în care ai ieşit pe poarta abaţiei, ţi-ai ales singur al doilea destin, pentru că primul ţi-l dă Dumnezeu. În a doua parte a vieţii tale, nişte străini te vor căuta să îi ajuţi, fiindu-le de folos acel lucru pe care l-ai luat cu tine când ai plecat. Să nu pregeţi să îi ajuţi pentru că şi ei te vor ajuta pe tine.”
— Este adevărat. Acum înţeleg totul, spuse Bernard.
— Da. Pentru asta ne eşti de folos. Şi primul pas l-am făcut. Dacă nu veneam astăzi la tine, mâine ar fi venit ei. Oricum, ei sunt pe drum. Dar, între timp, noi o să plecăm şi nu te vor găsi.
Bernard începu să se gândească că va avea un rol destul de important în această tărăşenie, dar se temea. Până mai ieri îi era frică de Apocalipsă, acum trebuia să îi fie frică de altceva, un lucru la care nu se gândise până atunci şi, mai ales, în care nu credea. Mai era ceva: demonul din faţa lui vorbea despre lucruri groaznice, dar în acelaşi timp bea, mânca şi cânta ca şi cum nimic nu ar fi fost serios. Vrăjitorul încetă să mai cânte în momentul în care se opri în dreptul ferestrei. Îşi întoarse privirea spre călugăr şi spuse:
— Priveşte! Este noapte şi trebuie să dormim. În curând vom porni spre Krepuscul.
— Ce este Krepusculul? întrebă Bernard, simţind că o moleşeală îi cuprinde trupul şi o pâclă lăptoasă îi învăluie privirea.
Înainte să adoarmă şi să nu mai simtă nimic, îi veni în minte privirea din ochii cerşetorului şchiop de care se împiedicase atunci când intrase grăbit pe strada unde locuia negustorul Rubens, dar şi plicul din piele de căprioară, în interiorul căruia se găsea fila de manuscris pe care o furase atunci când fugise din abaţie.
— Nu eşti chiar aşa fricos precum pari şi cum te crezi, dragă Bernard, şoptea vrăjitorul, ascultând la sforăiturile lungi, şuierătoare ale călugărului. Am eu ac de cojocul tău. Te-am încercat de trei ori şi totuşi nu ai fugit, aşa cum ar fi făcut-o cei mai mulţi din şleahta ta de druizi, oameni-vrăjitori, preoţi sau ce, zeii mei, mai sunteţi. O să te fac să fi cel mai viteaz dintre popi, iar cei mai straşnici luptători ai lor nu vor avea linişte până ce nu vei zăcea sub o piatră de mormânt, pentru totdeauna. Asta este. Vouă, oamenilor, v-a plăcut să fiţi aşa.
Alexandru Șerban este pseudonimul literar al autorului născut în 1982 la Ploiești. Activitate literară: „Orașul” – debut în Revista „Târgoviştea Literară”, anul IV, nr. 1, martie 2015; „Ucenicul”– Revista „Târgoviştea Literară”, anul IV, nr. 3, septembrie 2015; „Orașul” – Revista „NOMEN Artis – Dincolo de tăcere”, Nr. 1 (53); noiembrie 2021 – „Mai este puţin până mâine…” şi „Farsa”, povestiri publicate în antologia „Întâmplări stranii. Călătorii în lumea groazei”, editura Velvet Story; mai 2022 – „Mai este puţin până mâine”, roman gotic – editura Velvet Story.
„Părintele Bernard”, fragment din „Cronicile apocrife” este un text înscris în concursul de aici.