Iese din baie sprijinindu-se de uşă. Este mult mai bătrână decât atunci când a intrat. Fiecare pas este o luptă continuă cu voinţa ei. Nu se poate roti sau apleca fără să scoată un sunet de animal rănit. De fiecare dată, patul se mai îndepărtează cu încă un pas. Până la odihna binemeritată, îşi numără obsesiv paşii. Azi, luni, sunt 10, ieri au fost 9. Ridică oftând ochii din pământ spre ţintă. Pisica se întinde somnoroasă, studiind-o cu interes. Graţiela apucă o figurină de lemn de pe noptiera lângă care poposise puţin şi o lansează spre torcătoare, fără succes însă. Animalul cască foarte plictisit. O urăşte din tot sufletul timp de câteva secunde, pe care le umple până la refuz de lavă fierbinte, şi urlă deznădăjduit. În realitate, scoate doar un scâncet jalnic.
Sorin ridică atunci ochii din hârtiile de pe birou şi o întreabă:
— Te ajut, draga mea?
— Nu.
— Eşti supărată.
— Pe pisică.
— S-o exilăm?
— Nu, dar taci.
— Ştiu că ai obosit deja, dar vorbim peste 10 minute.
Ea schiţă un gest în aer şi el adăugă:
— Peste 15 minute mai bine, am înţeles.
Şi ea reîncepe să meargă. În momentele ei bune, cică păşeşte în lume ca Neil Armstrong pe Lună. Primul pas care a făcut istorie. De fapt, fiecare mişcare este aceeaşi victorie din povestea celui mai obosit om din lume. Nu se poate obişnui cu această titulatură atât de limitativă când sufletul i se zbate în cuşca corpului. Cu atâta putere se izbeşte câteodată încât se năruie ca o foaie pe podea. Sorin o salvează de fiecare dată şi-i tot spune că mai au puţin şi o să înveţe să zboare. Încet, ca să poată fi admirată de toţi pe îndelete.
— Frumoasa mea iubită lentă, prietena ta acaparatoare ce te mişcă în reluare nu este un motiv suficient să tot o eviţi pe draga de Melania. Întreabă insistent de tine, pronunţă des cuvântul dor, nu ştiu ce să-i mai zic în afară de adevărul pe care-l ştie deja. Un efort cât de mic ar fi foarte apreciat. Încearcă să o împaci cum ştii tu mai bine şi permite-i să vină pe la noi, măcar pentru câteva minute.
*
Permite-mi să vin spre tine. Neputincios, mă simt atras în lumea ta. Greu devine momentul în care trebuie să-mi iau privirea de la tine şi s-o aduc iar la mine. Încetineşte totul. Încetinesc într-o mişcare care nu se mai termină. Aerul se aşterne ca o mătase peste mine iar şi iar, până nu mă mai mişc şi doar aştept. Atingerea ta. Clipind de la distanţă.
*
— Nu pot, bombăni ea, uitându-se la el furioasă. Face un gest a lehamite şi se cufundă în muţenie.
— Nu poţi sau nu vrei? o ironiză el.
— Nu pot, apăsă ea cuvintele.
Pisica vine lângă ea şi i se freacă de picioare torcând. Piciorul nu poate să şi-l mişte, este amorţit, aşa că o scuipă ca s-o lase în pace.
Nu se mai termină starea asta, mai lungă decât viaţa a devenit. O să mai treacă încă cel puţin 30 de ani dureroşi în care o să putrezească progresiv şi văzându-i pe om şi animal drag murind. Fără să mai poată menţine o mască a neputinţei, va rămâne cu dorul cel mai mare după lacrima ce se va scurge pe obraz în timp ce va mima cel mai lung urlet pe care-l va putea produce tot corpul ei umilit, încastrat în acelaşi film al lentorii fără sfârşit.
*
Cum să scap de această furie crescândă?
Am încercat oricare din trucurile mele obişnuite, nimic nu merge.
Ea este o entitate străină de mine, a ajuns să-şi facă de cap acum unde vrea, deschide neobosită mii de tunele prin mine şi le cutreieră neîncetat până îmi provoacă o stare accentuată de greaţă.
Geamurile din casa asta sunt pline de praf, dar degeaba le-aş curăţa, ar rămâne la fel de opace. Nu le pot deschide, s-au stricat toate încuietorile.
În mine toată lava lumii, toate cutremurele. Se apropie deşertul, îl simt cum se instalează, dar nu vreau să cedez. Doar îmi muşc limba până simt sânge în gură.
Am nevoie de o soluţie. Sau de multă apă rece în care să-mi bag capul.
Toată frica din univers se adună în stomac, un coridor foarte îngust se deschide iar şi nu pot să trec prin el. Stau în faţa lui şi tot mă gândesc
*
Închide ochii oftând. O simte pe torcătoare răspândind căldură prin pătură. Îşi înfige tandru gheruţele prin cusături abia atingându-i pielea. Ce nesuferită! Simte libertatea de mişcare a pisicii ca pe o rană ce-i devorează inima. Şi atunci un tumult se ridică în ea cu putere. Se zbate până vede toată lenjeria cum zboară de pe ea, iar picioarele ei vesele se războiesc cu aerul. Nu se poate! Şi-a revenit! O fi vreun miracol. Nu mai poate de bucurie şi nerăbdare să-i spună lui Sorin, dar nu este lângă ea. De fapt, în tot patul, este doar ea. Încă sub şoc, înregistrează mai târziu că pisica mieună tare lângă picioarele ei. Ca un ecou, îi bubuie în tâmple toată această tânguială a acestui animal peste măsură de răsfăţat.
În mână vede că are o pilă de unghii, pe care o aruncă cu ciudă spre torcătoare, dar nu o nimereşte. Printre scrâşnete de dinţi şi înjurături, se repede să se dea jos din pat pe urmele ei când simte că se prăbuşeşte dur pe podea. Picioarele i se frâng de sub genunchi ca şi cum ar fi o păpuşă stricată. Nu sângerează, doar stau cu moartea lor proprie, imaculată. Le detaşează senină şi se apucă să se târască ajutându-se de cioturile nedureroase. Nu ajunge departe, căci pisica se opreşte brusc, se întoarce spre ea şi începe să o zgârâie peste faţă. Mâinile nu o ajută să o prindă, să oprească tot acest sânge nesfârşit care se scurge peste ea ca o cortină ce-o sufocă sub greutatea sa.
Cu un ultim efort, deschide larg ochii şi se trezeşte. Transpirată, îşi ţine pentru câteva secunde răsuflarea până realizează că îşi revine dintr-un coşmar. Întinde mâna în pat, după Sorin, dar degetele ei plonjează într-o baltă de lichid lipicios.
Ania Vilal este un om care scrie şi citeşte constant. A publicat două volume de poezie: „eu, mama tare și tu” (Ed. Brumar, Timișoara, 2011), cu varianta în limba franceză „Moi, la mère forte et toi” (Edilivre Aparis, 2014), şi „Inima dată la maximum” (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2013). A apărut în volumul „Cartea copilăriilor”, coordonat de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță (Polirom, 2016) şi în diverse antologii, precum „Cele mai frumoase poeme din 2011”, coordonată de Radu Vancu și Claudiu Komartin, şi cea a Concursului Internaţional „10 mots de la Francophonie” (Paris, Franţa, 2005). În 2021, apare la Casa de Pariuri Literare microromanul „Zidul, apoi unica mare de pe pământ”. A publicat poezii, proză scurtă, haiku-uri și recenzii în diverse reviste şi bloguri. În rest, creşte cu visuri şi tăceri multe.
„O.C.” este un text înscris în concursul de aici.
