Încă de când aveam vreo zece ani îmi imaginam cum aș scrie un roman numit „Canibala”. În poveste ar fi fost vorba despre o copilă ținută de părinții ei într-un dulap întunecat, fără a avea vreodată voie să iasă. Pe parcursul anilor, furia animalică a copilei crește atât de mult în intensitate, încât, în cele din urmă, ajunge să își mănânce părinții.
Îmi imaginam că voi scrie această poveste când voi fi mai matură, când voi ajunge la o vârstă la care cei din jur mă vor lua în serios. Știam foarte bine că un copil de zece ani nu ar fi crezut dacă ar povesti aceste stări interioare intense, ura, furia și sentimentul de înlănțuire resimțite față de propriul părinte. În realitate, a fost doar unul.
De câteva ori în viață am fost întrebată „nu ai avut pe nimeni altcineva?” Nu, doar pe ea, cea prin intermediul căreia am ajuns pe lume. Cea datorită căreia am înțeles că un nou-născut nu este altceva decât un suflet care își începe o nouă viață, iar părintele este gazda sa meritoasă, menită să îl ajute la desăvârșire. În realitate, sufletele nu au nevoie de prea multe lucruri pentru a-și atinge potențialul. Este mintea noastră, rolul nostru uman care trebuie ajustat și repus în contact cu universul. Am înțeles foarte multe despre cosmos, viață și moarte urându-mi mama.
În urmă cu un an, am pătruns într-un spațiu atât de sigur, atât de lipsit de ea, încât nu m-am mai întors niciodată aceeași. A fost după ce am gustat pentru a doua oară din licoarea sacră a strămoșilor noștri – Aya Huasca. Acolo, în interiorul meu, în inima universului, mi-am dat seama cât de mult îmi aparțin. Ascultându-mi vocea interioară, care cuprindea vocile tuturor celor dinaintea mea, am înțeles cât de vârstnic mi-e sufletul, câtă putere am de fapt. Mai mult decât orice, atunci mi s-a revelat distincția pe care am simțit-o în mine de timpuriu: conexiunea cu universul versus conexiunea cu mediul în care trăiesc. Aspirațiile mele contra lecțiilor ce mi-au fost forțate pe gât încă din născare. Am înțeles că acestea înseamnă totul și nimic.
Fără cușca în care am fost născută, fără dulapul în care am fost ținută închisă, nu aș fi putut străbate atât de departe granițele vieții cu moartea. Nu aș fi fost mângâiată de întuneric și salvată de lumină la fel de intens. Nu aș fi putut oferi lumină la rândul meu fiindcă nu aș fi știut că sângele nu reprezintă o sentință. Cu toții ne aparținem doar nouă înșine.
De fiecare dată când îți aud urletele, acum știu să mă întorc la cine sunt. Poate că ele sunt declanșatorii de care aveam nevoie în acest plan al existenței, poate că sunt întocmai ca lacrimile Gerdei pentru Kai1. Nu vreau să ridic în slăvi trauma, nu vreau să spun că „ce nu te omoară, te face mai puternic”, deși Nietzsche avea realmente dreptate. Nu vreau să spun că vreun om are nevoie de orice altceva în afară de iubire pentru a excela în acest rol.
Aici mă împotmolesc mereu, iar copilul interior preia frâiele, fiindcă nu îi pot oferi o explicație. Nu este suficient să înțelegem de ce a fost nevoie ca un eveniment să se întâmple. Avem nevoie de alinare, de o îmbrățișare atât de fierbinte încât oasele scheletului nostru metafizic să se sudeze la loc, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Sufletele noastre nu sunt rănite, asta îți pot garanta. Pot garanta orice oricui, în afară de tine. Tu, cea care nu mă asculți niciodată, în fața căreia vocea mea nu pare vreodată să aibă sunet sau ecou. Tu, cea pentru care nu exist, din cauza ochilor tăi împăienjeniți.
Mi-ar fi plăcut să îți pot arăta poezia pe care am scris-o la puțin timp după vârsta de zece ani. Se numea „Mama Furnică”, iar acolo îmi exprimam oroarea cu privire la faptul că nu voi putea scăpa de tine nici la capătul lumii. Ieri ți-am schimbat în sfârșit numele din telefon, numele cu care te identific, dar pe care nu ți l-am mai spus în față de aproximativ două decenii. Cuvântul „mamă”.
Mă apropii din ce în ce mai mult, cu teamă și încântare, de ocuparea acestui rol în viața mea. Nu vreau să îmi petrec perioada de maternitate sau restul existenței gândindu-mă astfel la tine, luptându-ne prostește pentru împlinirea destinului meu. Îmi amintesc, acum când scriu, că destinul are darul de a se întâmpla oricum – este în afara puterilor mele și ale tale. Tot ce îmi doresc să fac este să spun povestea noastră. Două regine, puternice și furioase, care se luptă de-a lungul secolelor – fiindcă secole au părut momentele din viața mea când am simțit că viața îmi este călcată în picioare de către tine. Ce am făcut diferit a fost să nu îmi mai iau puterea din furie. Aș vrea să înțelegi că orice ai avea de câștigat în propria ta viață, eu te las să îl ai. Ești singurul obstacol din calea ta, dar eu nu sunt o oglindă. Am ieșit din această vrajă de puțin timp și, drept urmare, scriu acum.
Am mai întâlnit balauri ca tine, chiar și în alte vieți, sunt sigură. Nu cred să existe viață fără astfel de demoni, care ne ghidează până ce ne luminăm. Mai presus de orice, aleg să îmi las viața în mâinile Dumnezeului în care cred și să Îl las cu toată credința să ne ghideze amândurora pașii… Chiar dacă nu îmi pot înfrâna dorința ca pașii tăi să te ducă spre o ghilotină. De ce să nu te pedepsesc? Sunt și eu o regină, o zeiță, cel puțin la fel de puternică precum tine.
Frica mea umană încerc să o conțin. Acea teamă a furnicii al cărei mușuroi poate fi distrus cu ignoranță sau rea intenție de orice pas uman. Sunt eu oare o furnică în calea ta? Copilul meu interior așa crede, de fiecare dată când bate gongul – atât de tare în capul meu încât urmez alarma orbește. După aceea, cad din nou sub vraja urletelor tale, iar astfel se repetă scenariul nostru celest.
Am încercat să caut un limbaj comun. Am vrut să te percep chiar și pe tine, Medusa împietritoare, drept un om care a uitat că este zeu. Ești singura persoană care îmi pune la îndoială credința că toți oamenii sunt făcuți din lumină. Poate că a naște un copil a devenit doar un act vulgar, nu unul de creație, un gest de supraviețuire, de necesitate, nimic care să aibă legătura cu dragostea. Universul a permis-o fiindcă știe mai bine decât noi toți. Doar astfel de credințe m-au ajutat să îți supraviețuiesc, la rândul meu.
Nu mai este necesar să amintesc cât de mult mi-am dorit moartea, aflându-mă sub controlul tău absolut. Cât de mult m-am întrebat de ce îmi mai este permis să trăiesc un asemenea calvar, un labirint fără cale de scăpare, o viață de iad. Chiar ieri mi-ai spus că și eu aproape te-am ucis de multe ori… Ce poate spune o plantă carnivoră despre o muscă ce refuză să fie îngurgitată?
Sunt furioasă, doar că furia mea vreau să devină lumină. Să se transfere în univers sub forma unei înțelegeri mai înalte, să curgă prin canalul de comunicare dintre mine și sinele meu superior. Vreau să îmi pot privi furia față de tine în ochi așa cum o gărgăriță privește un strop de rouă. Vreau să existăm independent, amândouă bucăți de Dumnezeu care însă nu se ating. Nu pot decât să îmi păstrez curiozitatea, precum în multe alte cazuri, de a vedea sfârșitul acestei povești. Abia atunci voi ști cu adevărat ce a fost cu noi, de ce ne-am întâlnit astfel, ce ar trebui tu să fii pentru mine…
Acum, nu mai văd nicio soluție, oricând ar plânge bietul copil care am fost, neiubit și neauzit de nimeni. Eu sunt aici pentru mine, așa că nu mai este nevoie ca tu să te prefaci că ești. Prin toată puterea manifestării mele, te izgonesc.
Născută pe 1 ianuarie 1998 în Tg-Jiu, Cristina Boncea este absolventă a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București și a debutat la vârsta de 16 ani cu romanul Octopussy, publicat la editura Herg Benet. La scurt timp i-au urmat și celelalte două volume ale trilogiei cu același nume, Becks merge la școală și Antidotul, ambele publicate în 2016. În anul 2018, Cristina revine cu romanul Mi-ai promis că vom muri împreună, pe care îl descrie ca fiind dark romance. Evadare din Insula Libertății cuprinde experiența personală a autoarei în New York City, unde a locuit timp de două luni prin programul Work&Travel. Din 2020 colaborează cu editura Librarus Publishing, unde urmează să publice un sequel al trilogiei Octopussy și romanul său de căpătâi, Universalia.