Într-o după-amiază am fost căutat la telefon de un agent de poliţie. Eram anunţat de un glas spart că fratele meu tocmai murise într-un accident de maşină.
În timpul furtunii care avusese loc cu puţin timp înainte, dintr-un copac s-a desprins o ramură groasă. Ea a căzut pe parbrizul Fordului pe care îl conducea fratele meu şi l-a spart, pătrunzând apoi în trupul lui. L-am mai auzit spunându-mi că Fordul se izbise de un copac, nu am înțeles prea bine întreaga desfășurare a evenimentelor, nici dacă decedatul rămăsese în mașină sau fusese proiectat pe șosea. Fratele meu zăcea undeva într-o baltă de sânge care începea să se închege sau se închegase deja. Accidentul era destul de proaspăt. Poliţistul mi-a mai explicat că ei mă sunaseră pe mine fără să ştie că decedatul îmi era frate. Apelaseră ultimul număr format de el. M-am întrebat cum reușiseră, pentru că știam că telefonul lui se deblochează cu amprentă. Apoi agentul mi-a cerut să mă prezint cât pot de repede la institut, acolo unde avea să fie transportat cadavrul, ca să-mi recunosc ruda şi să completez nişte hârtii, a bâguit condoleanţe şi a închis.
Vestea m-a golit pe loc de orice gând.
După câteva minute mi-am aprins o ţigară şi am continuat să mă uit pe fereastră, pentru că asta făceam înainte să fiu sunat de poliţie. Îmi urmăream vecina care îşi strângea rufele puse la uscat. Bucătăria mea cea nouă mirosea a mâncare. M-am bucurat că începe ploaia, ca să mai cureţe mirosul de peşte. Fratele meu mă sunase, dar nu i-am răspuns, pentru că nu voiam să vorbesc cu el. Îmi reproşa mereu că merg prea rar să-mi văd părinţii. Probabil că moartea lui s-a produs în timp ce eu realizam că întreaga curte devenise verde, de parcă peste noapte primăvara îşi făcuse de cap.
Am fumat şi am desfăcut o sticlă de Pommery cumpărată de Liza. Am băut-o pe toată destul de repede şi m-am gândit cui aş putea telefona mai întâi. Ştiam că trebuie să-mi anunţ familia înainte ca accidentul să apară la ştiri, înainte ca imaginile să fie postate pe net – un necunoscut expus, ucis de o creangă, zăcând într-un lichid aproape negru – imagini care vor rămâne acolo pentru totdeauna. Îmi închipuiam cum vor primi vestea şi ce va urma după acest telefon al meu, la care mama va răspunde cu candoare, bucuroasă să-mi vadă numele afişat pe ecran. Va vorbi mai întâi ea, neobosită, mă va întreba dacă sunt bine şi dacă am mâncat. Îi voi spune că da, am mâncat, am mâncat peşte, da, l-am gătit chiar eu, da, eram acasă, am lucrat, nu, nu, nu sunt prea obosit, nu, nu m-am împăcat cu Liza, da, voi veni pe la ei cât de curând. Apoi îi voi spune mamă, eu te-am sunat ca să-ţi spun ceva îngrozitor, iar mama va tăcea, aşteptându-se la ceva rău, dar cu siguranţă nu atât de rău, şi îi voi da vestea scurt, ca o lovitură de cuţit, apoi nu ştiu ce va face mama.
Poate că era mai bine să-i telefonez Verei, ca să mă înveţe cum să procedez.
Apoi a reapărut soarele. În câteva minute norii s-au risipit. Cerul senin mă făcea să cred că-mi imaginasem totul şi că puteam să-mi reiau viaţa. Să-mi urmăresc vecina pe care fostul soţ o vizita din când în când ca s-o mai bată. O lovea cu pumnii şi cu picioarele, cu o sete pe care n-o mai văzusem la nimeni până atunci şi care mă uimea de fiecare dată. Femeia nu se prea ferea de el, s-ar fi zis că bătaia pe care o îndura era un fapt obișnuit. Gemea sub loviturile primite şi nu se ridica de jos decât după plecarea lui. Se examina şi îşi aranja părul aşa cum fac femeile când se trezesc brusc dintr-un somn adânc.
Fratele meu era mort. O parte a fiinţei mele înregistrase această informaţie, în timp ce cealaltă continua să o refuze. Eram ca un trup despărţit de cap care încă execută mişcările dictate înainte. Dar trupul meu mă obliga să rămân nemişcat şi să fixez sticla goală.
M-am gândit să mai trag de timp o oră, două, după care să mă duc întâi la institut şi apoi să iau un Uber până la părinţi. Consideram că era mai potrivit decât să le telefonez. Şampania mă ameţise. Mi-a încolţit în minte că mi-ar face bine să ies să mă plimb şi să mă opresc la o terasă unde să mai beau ceva, eventual nişte vin şi să construiesc un scenariu minim pentru evenimentele care aveau să urmeze, aşa ca să mă liniştesc. Medicina legală. Părinţii. Înmormântarea. Viaţa fără fratele meu. Deocamdată eram unicul deţinător al acestui adevăr cumplit, ceea ce mă făcea să mă simt din nou foarte singur. Mi-am imaginat iar chipul mamei, de data asta o vedeam purtând doliu, cu ridurile accentuate de amintirile care aveau să-i invadeze sufletul. Dar mama încă nu ştia nimic şi mai avea atât de puţin timp la dispoziţie înainte ca existenţa ei să se întunece pentru totdeauna.
Am mers pe jos până am ajuns în centru. Zumzetul care plutea pe deasupra oamenilor aşezaţi la mese îmi diminua spaima. Din lista de băuturi am ales un roze sec. Totul decurgea firesc, ca într-o după-amiază oarecare. Aerul spălat de ploaie purta încă parfumul de vegetaţie proaspătă. După primul pahar şi câteva ţigări am început să simt o amorţeală plăcută care m-a îndemnat să mai beau. Chelneriţa mi-a zâmbit amabil şi m-a întrebat dacă doresc ceva de mâncare. Nu, nu doream. I-am mulţumit şi am cerut o apă minerală. Am îndoit vinul şi am continuat să beau. Mi-am dat seama că, treptat, evenimentele care avuseseră loc în viaţa mea până în acel moment încep să-şi piardă conturul, să devină neclare, ca şi cum peste ele cobora o ceaţă densă.
Îmi veneau în minte, amestecate, scene din copilăria mea, figura fratelui meu după prima experiență sexuală, nemulţumirea mamei că el refuzase să urmeze o facultate, boala tatălui nostru care ne făcuse pe toţi să ne simţim vinovaţi că suntem sănătoşi, apoi regretul de a mă fi înstrăinat de el. La mare distanţă de mine, undeva pe un traseu neştiut, trupul lui fusese transportat către institut. Un trup inert, golit de gânduri şi de ambiţii, fără expresie, zăcea în mașina condusă de un anonim într-o după-amiază care înainta firesc. Între timp, mirosul ploii se risipise, terasele se umpleau, căldura îndemna la mişcări lente, leneşe.
Când m-am întors de la toaletă, am dat peste Johnny, probabil Ioan sau Ionuţ, un individ energic de treizeci şi cinci de ani, cam deşirat, cu un chip nu prea atrăgător şi nişte ochi mici, miopi, de un albastru spălăcit, pierduţi în orbite, pe care îl cunoscusem la un pitch unde prezentasem schiţa unui program de control, care ar fi putut servi legislaţiei spaţiului virtual. Era un lucru foarte la modă şi dezbătut intens în cercurile avocaţilor cu legături prin Parlament. Al patrulea spaţiu după pământ, apă şi aer, spaţiul virtual avea nevoie de reglementări, mai ales că atacurile cibernetice se înmulţiseră în ultima vreme. Pasionat de istorie, blogger şi avocat, Johnny se lansa în tot felul de dezbateri şi avea destui followeri ca să se creadă influencer.
M-a întâmpinat cu un zâmbet care i-a dezvelit toţi dinţii. În ciuda faptului că fuma, avea o dantură perfectă. I-am zâmbit şi eu şi ne-am strâns mâna. Mi-a spus că era în drum spre un meeting cu nişte tipi pe care-i ştia de pe Facebook, ale căror postări şi commenturi erau super, apoi şi-a scos telefonul şi s-a aşezat la masă, adăugând că se bucură că mă vede fiindcă are să-mi arate nişte chestii tari.
M-a întrebat ce mai fac, cum o mai duc, i-am răspuns că sunt bine şi n-am pomenit nimic despre fratele meu.
– Sper că nu te deranjez. Aştepti pe cineva? m-a întrebat el şi mi-a făcut strengăreşte cu ochiul, un gest ridicol de altfel, de puşti bătrân.
Am dat din cap că nu, nu mă deranjează, nu aştept pe nimeni.
– Nu stau mult, ţi-am spus. Iau o cafea şi merg să văd ce se mai pune la cale.
Mă temeam că va începe din nou cu legile şi cu necesitatea lor, cu activismul civic, că-mi va cere părerea pe subiecte la care – insista el să precizeze de fiecare dată – nu se pricepe pentru că el ştie legi, nu e programator, nu ştie ce coduri sunt în spatele motoarelor de căutare şi ce presupune de fapt un atac, dar că era cazul să propună, să afle, să ne mişcăm, să facem ceva.
Spre bucuria mea, n-a vorbit despre asta, poate şi pentru că era preocupat să butoneze telefonul afişând din când în când câte un zâmbet idiot în timp ce privea ecranul pe care mi l-a vârât sub nas la un moment dat, nerăbdător să-mi dezvăluie noua lui descoperire.
– E extraordinar ce poate aplicaţia asta! a exclamat el în timp ce derula imagini cu femei. De când mi-am instalat-o, fac sex când am chef. Voi când vreţi să fiţi tari sunteţi tari, voi programatorii zic, şi a repetat gestul ştrengăresc, după care m-a bătut admirativ pe umăr.
Mi-a arătat apoi cum funcţionează aplicaţia. Era inutil să-l întrerup, să-i spun că ştiam despre ce e vorba. Mă uitam totuşi la femeile care îşi afişaseră fotografiile, arătându-se disponibile să-şi petreacă timpul cu diverşi bărbaţi, iar dacă lucrurile decurgeau cum trebuie, să facă și sex. Erau de diverse categorii, îmi explica Johnny, grase, slabe, proaste, intelectuale – adică directoare de bancă sau bloggeriţe emancipate – care înţeleseseră în sfârşit că sexul era o formă de interacţiune socială.
– Nu e tare? repeta el, aşteptând să-l aprob, să mă entuziasmez şi eu, ca şi cum de mine ar fi depins legitimarea vieţii lui intime.
Am continuat să privesc fotografiile fără să zic nimic.
– Hai, zi, pe care s-o aleg? Să vedem dacă-mi dă inimioară. Pe asta?
Fotografia înfăţişa o brunetă de vreo douăzeci şi cinci de ani îmbrăcată într-o rochie de vară cu buline albe, pe aleea unui parc. În spatele ei înfloreau indiferenţi câţiva tei. La dreapta, o statuie a unui pictor. Fata părea deprimată.
I-am zis crispat:
– Da, pe asta!
– Buuun! Să vedem… Primim inimioară?
Inimioara era simbolul acceptării. Dacă fata răspundea cu o inimioară, cei doi puteau lega o conversaţie.
Aşteptarea îl făcea pe Johnny să pară ridicol. Nu primea nicio inimioară.
– Nu-i nimic, a zis el după câteva minute de verificări neobosite. Doar sunt atâtea. Mai încerc mai târziu, oricum am treabă, iar tipa nu e cine ştie ce, după cum vezi. O fată pe o alee, mare rahat. Probabil că e vreo închipuită.
Nu înţelegeam termenul. Cred că nici Johnny, dar continua să-l folosească. Era maniera lui de a face faţă unui refuz.
Iniţial n-am vrut să merg atunci când Johnny mi-a propus să-l însoţesc la terasa unde era aşteptat de amicii lui, apoi am acceptat, cu menţiunea că o treabă urgentă mă împiedică să rămân mai mult de o oră.
Când am ajuns la terasă, m-am uitat pentru prima dată la ceas. Se făcuse aproape şase şi m-am întrebat care o fi programul de la institut şi dacă o să mai găsesc pe cineva acolo peste vreo oră. M-am liniştit spunându-mi că pentru un caz ca al meu o să se găsească cineva care să-mi deschidă. Doar era în interesul lor să completez cât mai repede documentele.
– Un nou guvern ar trebui să fie speranţa unui început, am auzit deodată o voce tensionată de bărbat despinzându-se din rumoarea generală.
După un moment de tăcere, care probabil trecea drept unul de adâncă meditaţie, altcineva, de data aceasta o femeie, a intervenit, cu acelaşi amestec de revoltă şi dezamăgire în glas:
– Din păcate, românii de azi i-au votat pe aceşti nenorociţi, nici măcar n-a fost nevoie să se umble la urne. Cunosc personal câteva exemple bune de oameni educaţi şi chiar cu situaţie care nu au avut niciun regret să vadă revenind la putere aceeaşi corupţie fără sfârşit…
– Aşa e, din păcate, cunosc şi eu, a aprobat imediat altcineva.
Nu am reuşit să disting prea bine cine vorbea, mai ales că simţeam că şampania şi vinul mă ameţiseră destul de puternic. Johnny a tras un scaun de la o altă masă şi, înainte să-mi spună că mă pot aşeza, m-a prezentat celor din grup. Am auzit multe nume, pentru că la masă se aflau vreo zece inşi, dar n-am reţinut decât Camelia, Bogdan, Ivan. M-am prăbuşit apoi pe scaun, fără ca acelor nume să le pot atribui un chip, exceptând pe cel al lui Ivan, un individ scund şi îndesat, cu nişte ochelari de hipster şi o barbă cam neîngrijită, aspecte care mă împiedicau să-mi dau seama cum arată de fapt acest Ivan şi dacă l-aş mai recunoaşte fără barbă şi ochelari.
– Mulţi dintre cei din jur sunt încântaţi că fură ei, furăm şi noi, oameni cu situaţie foarte bună de altfel…
Apoi Ivan a deschis gura, semn că dorea şi el să spună ceva, dar a fost silit să o închidă pentru că, de la celălalt capăt al mesei a răsunat vocea Cameliei (care s-a mai prezentat o dată), cofondatoare a unui Hub, pasionată de leadership, de vorbitul în public şi de interacţiunile dintre oameni, o femeie trecută de treizeci de ani, uscată, care avea evident şi rolul de CTO în cadrul unui start-up din domeniul bursier. Mi-am amintit brusc că o ştiam de la nişte sesiuni de formare de .NET Frameworks. Sau poate de la conferinţa SMARTcity? Cert e că-mi reveneau în cap cuvintele ei: E vital să acţionezi pe viitor la nivel de comunitate şi nu ca individ. Deci individul nu mai avea niciun fel de relevanţă. U-Hub reprezintă viitorul, toţi oamenii care vor să trăiască într-o lume mai bună pot veni acum cu soluţii pentru a schimba lucrurile în bine.
– Este absolut necesar să protestăm, să ieşim din letargie. Poporul îşi doreşte mai bine, dar asta nu înseamnă că şi ştie de unde poate să vină mai binele. Ca atunci când ţi-e foame şi mănânci ciuperci otrăvitoare…
În timp ce Camelia gesticula ca şi cum s-ar fi pregătit să protesteze chiar în acel moment, o chelneriţă m-a întrebat ce vreau de băut. Am cerut un pahar de vin. Când mi-am întors privirea spre ceilalţi, l-am văzut pe Ivan care se pregătea din nou să intervină.
– Este absolut inutil să protestăm, a spus el într-un final, transfigurat de emoţia de a se auzi vorbind. Inutil să protestăm, a reluat el, parcă mai nesigur ca înainte. Să ne… să ne înfuriem şi să dezbatem steril pe rețele. Dacă nu găsim soluţii, nu recurgem la acţiuni concrete, ne pierdem vremea cu insulte, postaci, miştouri şi văicăreli, în timp ce mizeriile curg grămadă, atunci mai bine ori ne împăcăm cu ceea ce se întâmplă, ori emigrăm!
– Ivan, lasă revolta! Nu are sens. Acum să ne concentrăm pe ce este important.
– OK. Dar cum poate un partid nou sau o asociaţie să răzbată, să învingă ignoranţa societăţii civile? Oamenii au ales. Ne aflăm într-un cerc vicios. Concret, cum vindecăm noi, cei pretins sănătoşi, pe cei bolnavi de patima ignoranţei?
Cea care îl îndemnase pe Ivan să lase revolta era Teo, o fată de vreo douăzeci şi doi de ani, genul acela de activistă vivace, care se prefăcea că înţelege ce se discută ca să pară matură. Spre Teo erau aţintite toate privirile bărbaţilor de la masă, mai exact spre tricoul ei crop cu un mesaj stupid de care se frecau sânii ei fermi şi mobili, mai mobili decât politica, ONG-urile, Hub-urile sau enzimele industriale precum Fungamyl, Ceremix6XMG sau Fitase, despre care vorbea acum un necunoscut furios care schimbase discuţia şi virase spre dublul standard la alimente şi care susţinea că nu merităm calitate occidentală până ce nu începem să muncim, să nu mai votăm corupţii şi să încurajăm economia, nu pomana…
De fiecare dată când Teo ridica paharul ca să mai ia o gură de bere, antebraţul el suplu atingea ca din întâmplare sânul ei drept care se înfiora şi devenea viu. Îl vedeam pe Ivan a cărui privire se ascundea după ochelarii cu rame groase, chinuindu-se să spună ceva demn de luat în seamă şi făcându-se de râs de fiecare dată.
La al doilea pahar de vin, ceea ce se discuta a devenit o masă informă de zgomote, ca o simfonie dezarticulată. Auzeam doar frânturi… partidul mafioţilor a câştigat… e o decimare a dramului de decenţă care mai există în ţara noastră… cum vom înţelege că a rămas de datoria noastră să fim în permanenţă vigilenţi fără a fi nimicitori cu părerile altora?… asta e dinamica oraşelor…e musai să eliberăm trotuarele de dejecţiile animalelor că nu ai pe unde călca… cred că pe site-ul primăriei ar trebui să existe o secţiune-furnizori unde se pot înscrie absolut toţi posibilii furnizori utilizând cuvintele cheie, cod caen etc, când primăria are nevoie de pixuri, absolut toţi care au ales că pot furniza pixuri să primească înştiinţare că există licitaţie… interzicerea completă a reducerii în orice mod a spaţiilor verzi…un program de tratament pentru copacii bătrâni, încurajarea mersului pe jos, zone pietonale, piste pentru biciclişti, analiza aerului, încurajarea folosirii curţilor pentru cei care stau la casă, în scopul grădinăritului, biblioteci publice, atrăgătoare pentru toate vârstele… cetăţenii trebuie să fie informaţi, să-şi cunoască şi să-şi ceară drepturile, să aibă iniţiative civice, să strângă semnături, să participe la şedinţele consiliilor, să-şi scrie problemele în petiţii şi sesizări adresate primăriei şi instituţiilor din subordine…
– Şi neapărat să citiţi Chomsky şi Herman, Manufacturing consent, se extinde treaba şi în virtual…
Golisem şi al treilea pahar de vin când m-am trezit că cei cu care stătusem la masă se pregăteau să plece la o petrecere dată de un Hub la care eram invitat şi eu, că doar acolo se găsesc şi programatori şi am cu cine să stau de vorbă. Mai greu de convins decât mine a fost Teo, de care începuseră să se roage toţi şi ai cărei sâni îşi schimbaseră forma pentru că afară era deja răcoare. Sfârcurile mici împungeau tricoul crop cu mesaj stupid. Blugii cu talie înaltă lăsau să se vadă o mică parte a abdomenului plat, acoperit de o piele fină, brună. Teo protesta în timp ce mă privea insistent şi întrebător, probabil pentru că eram singurul care nu scosese o vorbă. Trebuia să se vadă cu nişte colegi pe care îi tot amânase. Mă uitam şi eu la sânii ei şi la tricoul acela cald sub care, dacă mi-aş fi băgat mâinile, aş fi putut simţi prospețimea trupului ei. Nu mă feream deloc, nu mă prefăceam că-i studiez chipul, probabil pentru că deja eram beat, aşa că Teo a continuat să mă privească, iar trupul ei a suferit deodată o nouă transformare. Sfârcurile i s-au întărit şi au devenit mai mari, ca două boabe de strugure tânăr, iar eu mi-am simţit trupul reacționând, nestăpânit nici măcar de gândul că trebuia, chiar şi aşa beat cum eram, să ajung la institut. Mi-am închipuit-o goală. Sânii ei uşor ascuţiţi deveniseră rotunzi şi săltau sub respiraţia care i se accelerase. Continua să se opună venirii la petrecere şi să mă privească de parcă ar fi aşteptat să-i spun ceva.
– Tu vii? m-a întrebat ea ştrengăreşte, perfect conştientă de efectul pe care îl avea acel tricou.
Am dat din cap că da, o să vin, pentru că nu mai puteam articula, mă durea tot corpul, iar capul mi se îngreunase. Am plătit paharele de vin şi m-am luat după Johnny, Camelia, Ivan… care înaintau pe o stradă din centru, spre o petrecere oarecare.
– Ce ţi-ai dori acum? m-a întrebat Teo cu un glas firav.
Am observat că începea să se întunece. Mi-am simţit braţul apucat de mâna ei mică şi umedă. O tristeţe surdă mi-a invadat pieptul. Aş fi vrut să plâng înfundat, ca un cerşetor obosit.
– Mi-aş dori să zbor cu avionul, i-am răspuns în aceeaşi notă copilărească.
– Cred că ai băut cam mult.
I-am zâmbit în întuneric. Îmi auzeam paşii, iar zgomotul lor avea ecou. Pe străduţa îngustă se vedeau umbrele caselor vechi, peste care eu călcam aşa cum călcaseră sute, mii, milioane de oameni, dar totuşi un număr finit din mulţimea care se născuse, murise sau avea să moară sau să se nască. Mă gândeam că mai aveam timp, telefonul încă nu sunase, deci părinţii mei nu aflaseră nimic. Poate că s-au şi culcat. Nu, era prea devreme pentru aşa ceva.
– Cu ce te ocupi mai exact? a răsunat printre gândurile mele acelaşi glas subţiratic.
– Sunt programator.
Parcă mă auzeam pentru prima dată. Sunt programator. Suna stupid, ca o minciună spusă prost. Sau ca şi cum aş fi avut ceva de ascuns. Vocea mea era insipidă şi vlăguită.
– E interesant, a ţinut ea să remarce.
Părea nesinceră. Deschisese gura doar ca să spulbere tăcerea stânjenitoare lăsată în urmă de răspunsul meu. Poate îşi dorise să spună ceva doar ca să nu mă simt eu prost. Am încercat să-i întorc amabilitatea şi am aflat că ea terminase Educaţie fizică şi sporturi montane şi că acum urma un program de masterat pe diagnoză şi prognoză psihomotrică, dar că avea şi un blog, că e content creator şi influencer, premiată la Webstock.
– Eşti gamer?
– Sunt prea bătrân ca să fiu gamer.
– Uite că am ajuns!
În mijlocul serii, glasul ei rămânea străin, iar tricoul crop cu mesaj stupid nu mă mai inspira. Îmi doream să mai beau ceva, orice. Să stau în mână cu o bere, să par preocupat de ceva, iar berea să mă apere de lume ca un scut cavaleresc.
Apoi mi s-a făcut rău şi am fost nevoit să stau câteva minute bune la baie. De afară se auzeau zgomote, râsete, muzică.
Casa unde avea loc petrecerea era de fapt un soi de galerie de artă la un subsol, dar fără artă pe pereţi, pe care oamenii o mai închiriau pentru party-uri private sau pentru diferite cursuri, printre care şi un curs de caligrafie, foarte la modă. La un moment dat, m-a abordat cineva care a început să-mi vorbească despre altcineva care suferea de depresie. Apoi am zărit mai mulţi ochi care mă priveau cu dezaprobare şi un bloc de desen cu foi albe, ca nişte oglinzi. În jurul meu, lumea juca în continuare comedia revederilor plăcute.
Mai târziu, am mâncat cu furie nişte bruschete. Am tăcut. Am fumat. Am sorbit din bere. Am căutat cu privirea cuplul de la masa de dincolo de glasvand, unde o lăsasem pe Teo cu nu mai ştiu cât timp în urmă. Dispăruseră. În urma lor rămăseseră farfuriile de plastic în care stăteau îngrămădite nişte şerveţele şi două sticle de Cola. Atât. Scaunele erau goale, împinse uşor departe de masă, semn că cineva trecuse pe acolo.
Am rămas tăcut, uitându-mă în altă parte, la o femeie care dansa aprins cu un individ cu barbă şi ochelari. Părea a fi Ivan, dar nu eram sigur.
M-am închipuit atunci incendiind încăperea cu nişte torţe imense.
Focul s-ar întinde grăbit, în timp ce lumea s-ar îmbulzi spre ieşire unde ar găsi uşile închise cu un fel de lacăt mare, ca al vechilor temniţe din turnuri. În loc să îşi aştepte liniştiţi sfârşitul, toţi ar urla cuprinşi de demenţă.
Aş continua să mă plimb cu torţele în mâini, aprinzând draperiile groase. Focul şi-ar înteţi limbile roşii, ridicându-se deasupra tuturor. De groază, bărbaţii şi-ar impinge iubitele sau soţiile pe podele şi ar călca peste ele, s-ar repezi spre uşi, trăgând cu putere de ele, zgâlţâindu-le la nesfârşit, amăgiţi de speranţa că vor putea ieşi de acolo. Văzusem într-un film ceva similar. Fumul i-ar îneca şi s-ar prăbuşi. Carbonizată, lumea s-ar potoli numai când cenuşa rămasă fără glas s-ar ridica în aer dansând. Aş arde şi eu acolo, alături de ei, iar oasele măcinate de foc ni s-ar amesteca.
– O să plec, trebuie să plec, i-am şoptit unui necunoscut îndesat al cărui obraz căzuse, de oboseală sau de supărare. Părea un buldog bătrân în căutarea unui culcuş. Bărbatul nu mi-a răspuns. Am ieşit în stradă, iar aerul curat mi-a intrat în plămâni şi în creier ca un adevăr crud. Am urcat într-un taxi şi am spus:
– La medicina legală, vă rog!
Taximetristul s-a întors spre mine, contrariat, ca şi cum ar fi vrut să mă cerceteze ca să vadă dacă nu cumva glumesc. Nu glumeam. Pe chipul lui se citea o precauţie pe care încerca să o ascundă.
I-am spus şoferului că îmi murise fratele într-un accident şi că am fost chemat să completez nişte formulare. Bărbatul s-a liniştit şi a început să mă consoleze. Părea o maşinărie previzibilă ale cărei reacţii le puteam anticipa şi controla. Uimirea, îngrijorarea, destinderea, compasiunea…
Când am coborât din taxi, am observat că luminile de noapte erau aprinse. Trecuse de ora zece. Curtea institutului se cufundase în întuneric. Lângă corpul principal se afla morga, o clădire mai mică, asemănătoare cu o cazarmă, tencuită prost. În curte plutea un miros ciudat, miros de moarte amestecat cu mâncare gătită.
Am înaintat spre gardul de sârmă şi mi-am dat seama că o să mi se facă rău. Aerul devenise dens, gros.
M-am aşezat pe bordură şi am rămas acolo, iar timp de câteva minute m-am simţit ca suspendat între viaţă şi moarte. Ţigara mi-a accentuat greaţa, aşa că m-am întins pe trotuar, cu faţa în sus, spre niște stele mici. Orice mişcare pe care trebuia s-o fac cerea eforturi de care nu mă mai simţeam capabil.
M-am trezit scuturat de un paznic a cărui voce răgușită mi-a amintit de disperarea soldaţilor de pe câmpul de luptă. Domnu, domnuuu… Când am deschis ochii, privirea i s-a luminat, ca şi cum ar fi scăpat deodată de o uriaşă povară. Ce căutaţi aici? Vă e rău? Întrebările lui simple, chipul sincer şi îmbătrânit prematur, pe care se citeau, amestecate, îngrijorarea, dar şi uşurarea de a nu mă fi găsit mort sau inconştient, m-au făcut să-mi fie ruşine. I-am spus ce caut, iar pe figura lui şi-a făcut loc părerea de rău, adâncă şi sfâşietoare ca rana neacoperită a unui copac muribund. Se bâlbâia încercând să-mi explice că s-ar putea să nu-mi pot vedea fratele. Simţeam cum creşte în mine o spaimă necunoscută pe măsură ce paznicul îmi vorbea de fratele meu mort, care zăcea întins pe vreo masă sau închis într-un compatiment al vreunui frigider imens. Moartea căpătase o concreteţe care îmi inunda nările şi limba, avea gust şi miros, miros de monstru descompus. I-am spus că înţeleg că e târziu, dar că deocamdată nu mă pot duce acasă, m-am sprijinit de braţul lui şi m-am ridicat în picioare.
Am intrat, am văzut, am semnat, am ajuns acasă şi, după ce m-am întins în pat, am adormit.
Oana Paler (n. 1978, Brașov) a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea București; master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București. Este colaborator la revista Astra (recenzie de carte, critică literară, eseu, grupaj de poezii), profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Dr. Ioan Meșotă”, Brașov. Romanul Stadii este în pregătire la Editura Rocart.
