Mămica nu mai venea și tătuțu devenea din ce în ce mai agitat. Mă străduiam să fac tot ce face mămica, dar nu știam că nu fac tot. Scuturam toate țoalele, făceam mâncare, cât reușeam cu ce reușeam, căci nu aveam prea multe și nu aveam ideile pe care le avea mămica. Uneori se repetau borșurile și dacă tătuțu era prea beat, zvârlea castronul prin casă. Nu mă mai speriam. Cumva, mă așteptam, așa că uneori, înainte să se așeze la masă, strângeam una, două țoale de pe jos, să nu trebuiască a doua zi să le car pe toate la pârău să le spăl și să las podelele goale, iar frigul și alte gângănii să își facă loc printre crăpăturile din podele. Mi-era o frică teribilă de păianjeni, gândaci și șerpi și aveam impresia că printre crăpăturile alea pot ieși la suprafață și să se urce pe mine când dormeam. Auzisem la niște copii că pe un băiat l-a mușcat un păianjen și a devenit jumătate om, jumătate păianjen, că se urca pe clădiri înalte, îi ieșea pânză de păianjen din palme și era puternic. Nu știu dacă era adevărat, dar nu înțelegeam de ce erau așa de încântați că mie îmi era atât de groază și mă mâncau palmele numai când mă gândeam la asta. Nu voiam nici o putere din asta specială, deși uneori simțeam că am mare nevoie. Cică l-au și văzut la cinema. Am căutat să văd ce înseamnă, în dicționar zice că e o sală în care se proiectează filme. Nu am înțeles prea bine și mămica a zis că e o sală mare cu multe scaune, cu un televizor foooooarte mare unde se dau tot felul de filme, oamenii plătesc ca să intre și să se uite. A promis că într-o zi mă va duce acolo, dar știu că era o speranță, căci mămica nu avea puterea de a îndeplini promisiuni. Era ca o zână bună, dar fără baghetă magică. Voia să te ajute, auzea dorințele tale, dar nu putea să le îndeplinească.
Erau dimineți în care trebuia să spăl păturile și lenjeria de pe pat, cu țoalele de pe jos, că lui tătuțu îi era atât de rău că vomita peste tot, dar niciodată nu ajungea afară. Nici nu se mai chinuia, că oricum abia putea să se țină pe picioare. Îl auzeam noaptea, deși îmi băgam degetele în urechi, altfel mi se făcea și mie rău. Uram diminețile alea. Chiar dacă era și mămica acasă, tot o ajutam, așa că nu era mare diferență acum, când ea nu era. Uram mirosul acela acru și evitam să mă uit la ce era pe jos. Mâzga verde, bucățile de mâncare, flegmele. Nu vedeam niciodată băutura, dar probabil era toată zeama aia care era absorbită de pături. De aceea nu mâncam niciodată salata aia cu nume complicat care se face de Crăciun, pe care ne-o mai aducea uneori mătușa aia de la oraș. De fiecare dată mă gândesc la vomă. Bucăți mici de morcov, cartof, carne, maioneză, castraveți, un mix oribil. Strângeam cu grijă lenjeriile și păturile de pe pat, le mototoleam să nu se mai vadă ce e pe ele, la fel și țoalele. Luam punga cu detergent și mergeam la pârău. Vara era călduț afară, chiar dacă era dimineață, dar iarna era atât de crunt. Vântul tăios, care se simțea uneori ca un cuțit care taie obrajii sau ca loviturile de curea pe care le primeam de la tătuțu. Mă gândeam că iarna semăna cu tătuțu. Era rece și violentă. Fiecare zi de iarnă era dureroasă și nu înțelegeam de ce și natura avea atâta violență în ea. Erau acolo niște pietre mari și late peste care curgea apa. Întindeam câte o pătură peste pietrele alea, presăram detergent, luam peria și frecam. Primul pas era mereu cel mai greu pentru că trebuia să ating voma, dar mă uitam mereu înspre firul de apă care venea de sus pentru a nu vomita și eu. Uneori, se întâmpla și asta. Depindea de cât de multă vomă era pe pături sau țoale și de experiența mea de lucru. Cu timpul, învățasem să nu mă mai uit în jos, spre ce aveam în fața ochilor, ci mereu înainte spre apa care urma să vină să curețe tot. Și încercam să fac așa și în viața pe care o duceam acasă, doar că era mult mai greu, căci nu aveam convingerea că ziua de mâine este un șiroi de apă limpede, rece, curată. De multe ori, era doar o vomă continuă de vorbe urâte și bătăi crâncene, o zi presărată cu frică și lipsuri. După ce frecam bine și apa lua cu ea tot ce era urât și scârbos, mă bucuram de întregul proces. Cum se albea fiecare părticică albă și cum culorile deveneau mai vii la atingerea apei. Clăteam bine, apoi urma partea cea mai grea. Ridicam pătura îmbibată în apă, o făceam un șnur, care devenea lung ca un șarpe și începeam să storc. Niciodată nu reușeam să storc bine ca mămica, așa că era mereu mai greu la cărat. Țineam pătura făcută șnur, o puneam după gât dacă era lungă și țineam capetele cu mâinile ca să nu o târâi pe jos și să o iau de la capăt. Urcam dealul de la pârâu spre casă, ajungeam în fața gardului și puneam cu grijă pătura pe nailonul pe care-l întindeam de dinainte pe jos. Desfăceam pătura și mă chinuiam să o urc pe gard, să stea la uscat. Iarna era totul mai dificil. Nu aveai cum să nu te uzi în tot procesul ăsta, mai ales atunci când eram la pârău și trebuia să stau în genunchi pe pătură să frec, iar apa învăluia pătura, dar și pe mine. Primele minute erau mai grele și mai reci; după ce mă îmbibam cu apă rece, mâinile și picioarele mi se făceau roșii, dar un roșu din ăla închis, apoi amorțeau și puteam să îmi văd de treabă fără să mai simt cât de rece e apa. Când bătea vântul, corpul începea să-mi tremure și dinții mi se mișcau singuri în gură. Știam că nu trebuie să zăbovesc mult ca să nu răcesc. Deși nu era o idee rea să trebuiască să zac în pat; atunci tătuțu nu mă bătea, dar îmi părea rău pentru mămica pentru că trebuia să muncească singură și pastile nu aveam și îmi era frică să nu mor. Așa că, încercam să mă mișc repede, să car repede pătura sau țoalele, să le pun pe gard și fugeam în casă să mă încălzesc. Dezghețarea mâinilor și picioarelor era dureroasă. Aș fi preferat să rămân amorțită decât să simt miile de ace care îmi împungeau pielea. Era la fel și după bătaia cu cureaua sau coada de lemn de la mătură. Pe moment, după primele lovituri, nu mai simțeai mare lucru, dar apoi începea să doară tot și pe măsură ce piele devenea violet-albăstruie, simțeai durerea și mai puternic.
Spălam, frecam, puneam pături curate în loc până se uscau celelalte și mă rugam să nu îi mai fie rău, căci nu aveam atât de multe pături de schimb. Bunica făcea țoale la război. Cu degetele ei groase, ușor strâmbe, muncite atâția ani, mânuia atât de repede și cu atâta siguranță mașinăria asta mare. Uneori o ajutam. Rupeam bucăți din hainele vechi, tăiam fâșii din țoalele rupte și făcea din ele țoale noi, ca prin minune. Cealaltă bunică făcea pături frumoase, cu trandafiri mari pe ele, unele din lână, care înțepau teribil, dar erau atât de călduroase. Când mă înveleam cu ele, mă gândeam că sunt protejată ca un arici. Fiind atât de înțepătoare, nici o gânganie nu s-ar fi apropiat de mine. Totuși lui tătuțu nu îi păsa de țepii din pătura de lână. Mămica nu mai venea și el începuse din nou să vină seara în pat, lângă mine. Simțeam cum îmi bate inima în piept de parcă vrea să iasă. Uneori, îmi puneam mâna pe piept și apăsam, de frică că dacă nu, inima o să-mi rupă pielea și o să o ia la fugă prin cameră, iar eu o să rămân acolo, cu o gaură în piept, din care va curge mult sânge peste toate păturile și așternuturile albe ale mamei, având în colțuri mici trandafirași cusuți de bunica. De multe ori când inima o lua la galop, mă gândeam la rândunica aceea mică care intrase fără să vrea în casă și de frică începuse să se izbească de toți pereții. Mămica deschisese toate geamurile în încercarea de a o da afară, dar pentru că geamurile noastre erau mici și din trei se deschidea doar unul, mămica a spart celelalte geamuri pentru a salva rândunica. A luat multă bătaie în seara aia și eu pe lângă ea, căci luam vina una asupra alteia, dar am îndurat altfel toate loviturile alea de curea și părul smuls, căci știam că rândunica e liberă, poate s-a dus la copiii ei, cu mâncare și nu a murit prinsă între pereții acestei case blestemate. Pe noi nu ne salva nimeni niciodată, noi aveam mâini să deschidem ușile și totuși nu fugeam niciodată. Nu aveam la cine să mergem, cine să se bucure că nu am murit între pereții unei case străine. Așa că rămâneam aici și ne uitam pe geamurile sparte la casele celorlalți vecini, care părea că nu trăiesc aici vreodată. Mămica a făcut rost de geamuri de la bunicu înainte de a veni frigul, dar până să le pună înapoi, mi s-a părut că nopțile au fost altfel, că eram cumva afară, libere. Dormeam și auzeam greierii și vântul îmi mângâia părul, iar eu visam că sunt mâinile tătuțului pe fruntea mea, prin părul meu sau cât a mai rămas din el, că se apropia de obrajii mei să îi sărute de noapte bună, cum am auzit că fac alți părinți. Mi-era și frică că pot intra tot felul de gângănii în casă, dar totuși abia așteptam să mă bag în pat și să-mi imaginez că vântul e tătuțu și niciodată nu am avut un somn mai fericit ca atunci. După ce a pus mămica geamurile, nu am mai reușit să visez nimic din toate astea. Tătuțu era tătuțu, iar vântul mă privea de afară, poate îi părea rău că nu mai poate alerga prin părul meu, dar mie îmi părea și mai rău. Am simțit mai târziu respirația tătuțului pe chipul meu, dar nu era așa cum mi-aș fi dorit. Simțeam mereu frică și agitație și știam că în vis niciodată nu m-am simțit așa. Dar nici el nu era așa, ca în visul meu.
Ana-Maria Anania a absolvit Facultatea de Litere, citește de la 3 ani și este o mare iubitoare de pisici. Scrie de când se știe și volumul ei de debut, sleep paralysis, a apărut în 2021. A participat la cenacluri literare, a scris în reviste precum Echinox, Zona literară, O mie de semne, Revista Krypton, Revista Conta, Parnas XXI, Noise Poetry. Iubește cărțile și scrie cu drag și din suflet despre ele.
