Dacă ieși acum în fața Uniunii și strigi: Cine este Alberto Marqués?, imediat vor apărea două sute de inși, vor îngenunchea, vor face plecăciuni și-ți vor zice: E Dumnezeu, e Dumnezeu, și dacă le dai puțin timp o să-i organizeze o întâlnire omagială și o să-i aducă osanale, să fiu al dracului dacă nu… Dar dacă ai fi strigat acum cincisprezece ani, ar fi apărut două sute de inși, cam tot acei două sute de acum, care ți-a fi spus, cu pumnul ridicat și cu venele gâtului umflate ca ale grăsanului ăluia: E Diavolul, e dușmanul de clasă, e apostatul, apostatul prostatei, bună metafora, nu? Pentru că așa merg lucrurile aici, Conde: înainte era mai bine nici să nu-l pomenești, iar acum este monumentul viu al rezistenței etice și estetice, asta-ți va spune oricine. Mereu apar câte unii care zic că au fost la el acasă și că au vorbit cu el, ar trebui să-i auzi: vorbesc de parcă ar fi mers la Mecca… Mâncători de căcat. Închipuie-ți că ei spun acum că este tatăl postmodernismului latinoamerican, că el, alături de Grotowsky și Artaud sunt cele trei genii ale teatrului din secolul XX, că Virgilio Piñera, Roberto Blanco și Vicente Revuelta îi datorează tot ce sunt și că până și homosexualitatea lui este o virtute, pentru că-l face să exprime o altă sensibilitate. Chiar așa. Tu mai înțelegi ceva? Eu chiar da: când a trebuit să fie trădat, l-au trădat, iar acum, când sunt în afara pericolului, ba chiar dă bine să-i deplângi pe cei care-au suferit din pricina luptei ideologice, îl adoră, după cum vezi. Și știi ce rămâne până la urmă? Un individ super sictirit, purtând în el mai multă ură decât dacă ar fi fost conceput de un nazist, transformat într-un personaj important, și nu pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce nu a putut face, pentru că l-au mazilit, iar când au vrut să-i dea o șansă, omul a zis că nu, că nu mai vrea să audă de teatru, nici să publice, așa că s-a pensionat. Un încăpățânat erou, asta e acum… Dar cel mai cumplit e că individul a trebuit să îndure vreo zece ani de tăcere și singurătate. Din cei două sute de admiratori de acum, doar vreo patru sau cinci au continuat să-l vadă după ce l-au mazilit, atunci când li s-a pus pata pe bulangii, pe cei nealiniați ideologic, pe idealiști, pe colportorii de idei străine, atunci când totul trebuia să aibă legătură cu realismul socialist, iar arta trebuia să fie o armă ideologică în slujba luptei politice… L-au scos din circulație și l-au trimis să lucreze la o librărie, sau ceva de genul, nu știu sigur. Drăcie: au trecut ani fără ca vreun rând de-al său să fie publicat, nici măcar în cea mai neînsemnată revistă, criticii nu aveau voie să-l menționeze când era vorba despre teatru, a dispărut din antologii și chiar și din dicționarele de scriitori. Nimic: a încetat să mai existe. S-a evaporat în aer, paf, dar nu pentru că ar fi murit, sau ar fi plecat din țară, ceea ce e cam același lucru. Nu. Ci pentru că l-au obligat să-și schimbe mentalitatea. A ajuns faimos la coadă la banane și la pâine, la policlinică și la lapte… Cumplit, nu? Dar acum nu mai spune aproape nimeni ce gen de bulangiu a fost și încă mai este. Știi povestea cu negrii pe care-i închiria? Fii atent, că e genială. Faza e că trata cu câte un negru homalău și îi spunea că o să-l plătească pentru a i-o trage, dar cu o condiție: să-l ia prin surprindere, ca să fie mai distractiv. Și îi zicea negroteiului că într-o zi din săptămâna cutare, de exemplu, să intre în casă între șase și nouă seara, să-l ia prin surprindere și să i-o tragă. Așa că el citea în fiecare zi între acele ore, până când venea negrul, și atunci el începea să fugă prin toată acsa, cu negrul după el, țipând și încercând să se ascundă, până când negrul îl prindea, îl dezbrăca și pam! i-o băga. Ai auzit ceva mai de bulangii decât așa ceva? Sau când ieșea să vâneze tinerei pe stradă…, în fine, sunt mii de asemenea povești. Bulangiu de bulangiu! Dar vrei să știi ceva ce e mai adevărat decât toate astea, decât homosexualitatea lui, decât mazilirea lui, decât trădarea vechilor prieteni, decât osanalele care i se aduc acum? Vrei? Adevărul adevărat e că bulangiul ăsta care moare de spaimă dacă strigi la el are niște coaie până la glezne. A rezistat ca un bărbat și a rămas aici, zice că dacă pleacă moare, și nu le-a făcut jocul nici celor de aici, nici celor din afară: și-a ținut pliscul și s-a închis în casă… Dacă aș avea jumătate din biștarii pe care-i are țicnita asta… Futu-i, dispari, Condamnatule, că-mi vine poetesa. Știi cum îmi zice crazy asta? Miki Rourke, ce le mai scoate asta, frate… Morții mă-sii, am rămas fără rom. Groaznic, nu?
Leonardo Padura (n. 1955, Havana) este un scriitor cubanez multi-premiat, faimos pe plan internațional datorită cvartetului Havanei, pentru care a câștigat prestigiosul Premiu Hammett în Spania. În 2015, a fost desemnat laureat al Premiului Prințesa Asturiei pentru întreaga carieră, care este considerat Premiul Nobel al Spaniei (primit de scriitori precum Philip Roth, Margaret Atwood, Ismail Kadare). Fragmentul de mai sus face parte din volumul Măști.
