*
Toți arborii genealogici au la un moment dat un loc gol, o creangă uscată. O liniuță, după care nu mai urmează nimic. Eu sunt acel loc gol, care se perpetuează. E o bară după numele meu. Eu sunt absența. Scurt-circuitul. Nu am produs nimic, nu am creat nicio mlădiță din care să se nască altă mlădiță. Nimic. Bară. Zero. Asta sunt eu. Molima care usucă tot arborele genealogic.
*
Știi femeile alea ale străzii, cu părul încâlcit și cu zâmbet ciudat, care vorbesc singure pe stradă și țipă la cineva imaginar, trăgând după ele o păpușă dezmembrată? Un bebeluș din câlți, diform și înnegrit? Parcă e mereu aceeași păpușă la toate femeile străzii… Plimbând-o într-un cărucior de jucărie prin tot orașul. Strângând-o la piept, vorbind cu ea cu duioșie. Alintând-o. Toate femeile alea sunt eu. Forma fricii mele. O trag și eu după mine peste tot, prin paginile astea, de vreo 7 ani deja. Cu asta mă ocup. Plimb o păpușă prin oraș după mine, oriunde merg, crezând că e copilul meu. Sperând că e copilul meu. Și îndes toată absența lui urât mirositoare în câlții acestei păpuși. Am numit-o „Cercetarea”. Rod păpușa asta cu dinții, de dimineața până seara. Scriu pe ea, șterg. Nu scâncește niciodată.
De ce nu îmi prinde degetele cu degetele ei micuțe?
Într-o familie ne creștem toți unii pe alții.
Eu aud vocile copiilor abandonați. Toate vocile copiilor apăruți pe lumea asta nedoriți cântă acum în cor, în urechile mele. Trebuie să surzesc, ca să pot supraviețui.
Mi-am desenat ieri cu un marker negru, din acela permanent, un arbore pe burtă. Un arbore mare, cu multe ramuri. Am desenat acolo toți copiii mei nenăscuți. Uite-i — ramuri goale, vreascuri, din care au căzut frunzele, care trebuie strânse și aruncate la gunoi. Cadre goale, rămase neumplute. Puncte de suspensie sângerânde. Eu trebuie să fiu aruncată la gunoi. Doar markerul ăsta mai poate să aducă ceva permanent în viața mea. Pe pielea mea. Dacă altcineva nu mă atinge, mă ating eu, cu markerul negru, pe burta bombată, goală. Plină de grăsime. Plină de gol. Bombată de gol. O să mă chinui să îl șterg, dar nu o să se ia. O să frec tare, tare, tare de tot. Până ajung pe partea cealaltă. Până se șterge tot arborele meu genealogic. Gata, nu mai e. Într-o familie ne putem distruge toți unii pe alții.
*
Agenda nr. 14 (cu o pictură de Gustav Klimt pe copertă – „Hope, II”, 1907-08, MoMa) găsită în teancul de lângă fereastră.
Azi se fac două săptămâni de când vin zilnic aici. Nu am apucat să iau încă nici un interviu. Doar consemnez în agenda mea anumite chestii care îmi atrag atenția. Mă uit cu atenție la toate detaliile, le studiez. Îmi antrenez privirea analitică, cum se spune în domeniul nostru. Mă uit cu multă atenție, dar mi-e greu să simt compasiune pentru toate aceste zeci de femei bătrâne din azilul acesta. Va trebui să îmi aleg câteva dintre ele pe care să le iau drept studiu de caz și să le intervievez. Să le storc. Cel mai bine ar fi să vrea ele, să mă solicite ele să vorbim, ca să nu fiu intruzivă și să nu-mi impun eu perspectiva, să las totul să vină natural, așa am fost instruiți la cursul de metodologii. Să nu intru peste ele cu buldozerul. Trebuie să par deschisă, naturală, empatică. Demnă de încredere. Asta mi se pare cel mai greu. Cică trebuie să fii foarte atent și cum te îmbraci când folosești metoda asta a „observației participative” – culori cât mai pale, fără bijuterii, fără brizbrizuri, nemachiată, fără nimic ostentativ, să pari naturală și degajată. Ca subiecții să se poată confesa „natural”. Dar de fapt ele abia așteaptă să facă asta, că se plictisesc oricum toată ziua aici, fără să facă altceva decât să aștepte ora de masă. Sfânta oră de masă. Când în sfârșit li se întâmplă ceva. Și oricum înainte să moară trebuie să își mai cosmetizeze puțin existența banală, să mai bage de la ele chestii tragice sau chestii spectaculoase, ca să arate că viața lor a meritat. Nu mai e loc de smerenie și nici de onestitate. Vor inventa pur și simplu o poveste de viață care să le coafeze mai bine. Ceva ce ar fi vrut ele foarte mult să trăiască. Lipsa de curaj le devine poveste. De-aia noi, ca antropologi, știm că noi nu cercetăm de fapt realitatea unei anumite categorii sociale, ci cercetăm proiecția, aspirațiile, reprezentările acelei categorii sociale. Care nu au decât foarte puțin de-a face cu realitatea. Practic, noi culegem niște ficțiuni ale unor indivizi, le punem mai departe în alte ficțiuni mai mari și zicem că sunt observații despre societate. Sunt filtrele de Instagram, puse toate la grămadă peste acest azil. Datele mele empirice.
Dar eu am un job foarte mișto, totuși. Eu trebuie să stau să le ascult pe aceste bătrâne abandonate și să dau din cap empatic. Rolul meu e să le validez povestea de viață. Asta trebuiau de fapt să facă nepoții lor, să bată din palme mirați și să strige: „Wow, chiar așa ai făcut, bunico? Pe bune? Mamă, ce tareeee”. Asta dacă ar fi trăit într-o comunitate tradițională în care toate generațiile stau în aceeași casă și își fertilizează poveștile reciproc. Dar în lumea noastră în care bătrânii sunt „externalizați” din familie, că fac prea mult caca și sunt prea sâcâitori cu poveștile lor „comuniste”, e nevoie de ONG-uri care să meargă prin azile și să joace acest rol de „ascultători”, adică de nepoți vitregi, cum ar veni. Să simuleze reverența și să repare un pic, măcar un pic, senzația de inutilitate existențială a acestor oameni. Eu vin aici în dublu rol – vin din partea unui ONG ca să petrec timp cu aceste femei și să le ajut să le treacă timpul mai repede, să le implic în diverse activități ca să le mai anime starea de spirit. Dar în subsidiar mai fac și o cercetare antropologică despre „Construcția socială a sexualității feminine în comunism”, dar ele nu știu asta. Dacă le spun că fac această cercetare și că de fapt eu nu petrec timp cu ele, ci le iau interviuri de cercetare, atunci se vor supăra. Atunci vor crede că mă folosesc de ele și, în loc să îmi pese cu adevărat de poveștile lor și de timpul lor, mie îmi pasă mai mult de un căcat de cercetare doctorală și de niște articole academice publicate în reviste pe care nu le citește nimeni, pentru care primesc și bani. Păi și nu asta fac? Nu le vampirizez de povești, dându-le senzația că fac o faptă bună și miloasă vizitându-le zilnic? Făcându-le să creadă că sunt interesante și fascinante? Ba da. În fiecare zi vreau să renunț la asta, pentru că mi se pare complet imoral să iau bani pe așa ceva, apoi în fiecare zi continui să mă duc la azil ca teleghidată. Mi se pare că le pângăresc poveștile. Și da, de fapt asta fac. Cu bună-știință. Pentru interesul științei. Și ajung să fac rea-știință.
Dar cum naiba ar trebui să arate o tipă în fața căreia să ai încredere să i te confesezi despre o grămadă de chestii intime?
*
Agenda nr. 7, galbenă, găsită în teancul de sub birou, cu jumate din pagini arse.
Toate femeile astea cu pielea încrețită și tăbăcită, după ce și-au petrecut mai bine de jumate de viață în comunism. Ca un pâlc de ciori au trecut ideologiile morții pe deasupra capetelor lor. Albite și chelite de mai multe șiruri de tiranii. Mâncate de viruși ideologici încă de fragede. Și-au dus tinerețile în anii cei mai grei de foamete și deznădejde ai comunismului original românesc. Unele venite de la țară direct în jungla orașului, nepregătite pentru o viață între betoane. Neștiutoare ca niște găini. Se căsătoreau la 18-19 ani, că la 20 expirai deja în categoria „fată bătrână”. Și părinții nu își permiteau să te țină pe banii lor atât de mult. Împinse de la spate de sărăcie, îmbrâncite de rubedenii și de convențiile lor fosilizate, săreau cu brațele înainte la gâtul primului venit — primului servit, vecin, coleg de fabrică sau de școală. Că dacă erau „măritate” primeau la pachet și un statut, o identitate clar definită. Un Premiu. Căpătau sens. Unul mic, istovitor. Cel Casnic, pe lângă cel de producție, dar tot sens era. Și după sens și statut, căpătau și un apartament. Și pac!, cine se nimerea să le prindă într-o zi la ovulație, când aveau zâmbetul ăla hormonal și rozaliu, și le cădeau în capcană. Și zâmbetele lor hormonale duceau la un sex grăbit, neîndemânatic, bazat doar pe plăcerea bărbaților. Și hop! rămâneau grele, la cât de încuiate erau. Și imediat scenariul se lega de la sine – de obicei era: 1. cracii-n sus, 2. căsătoria pe repede-nainte (foarte multe căsătorii aveau loc când mireasa era deja „grea”, ca să o scape de rușine). Și cam asta era viața lor. Dacă apucau să facă ceva semnificativ sau să simtă ceva sau să își pună ceva întrebări până la 18 ani – cu asta rămâneau. Dacă nu – nu. End game. Bine ai venit în paradisul sclaviei conjugale comuniste! Vei fi violată (cu acordul tău scâncit), jignită (uneori, deseori poți primi și mici corecții fizice), și tot ce vor face greșit copiii se va sparge în capul tău. Dacă te vei sătura de fătat, va trebui să ai conexiuni sociale foarte rafinate pentru a putea face avorturi ilegale care să nu te ucidă cu o hemoragie internă sau să nu te bage în închisoare. Fără acces la anticoncepționale, eu nu văd nicio diferență între femeile din România comunistă și cele din Papua Noua Guinee. Poate doar că la noi se construiseră blocuri, iar celelalte stăteau în ceva locuințe mai insalubre.
Comentariu: Limbaj nelucrat, lipsit de adâncime și de nuanțe. Observațiile cu caracter sociologic sunt foarte superficiale și pline de clișee. Nici remarcile legate de comunismul românesc nu se susțin. Elemente de vulgaritate, stângăcie și simplificare ideologizantă. Un limbaj precar, neîngrijit, cu multe exagerări inutile. De revizuit.
(continuare)
Așa ajungeau majoritatea cuplurilor legate, în același pat, sub același acoperiș. Căsătoria era o dublă strategie: și o bună investiție, dar și o formă de economisire. Și probabil și multă curiozitate – să vezi ce are ăla în pantaloni și ce știe să facă, că dacă nu te măritai nu prea aveai cum și unde să explorezi ce e pe acolo fără să rămâi gravidă și să aduci „rușine” pe obrazul imaculat al familiei. Și uite așa, din rușine și nimereală, și din curiozitate, și din sexul ăla grăbit și neîndemânatic ieșea un omuleț. Și apoi mai mulți omuleți. Care își puneau pecetea pe următorii lor 50/60 de ani. Așa a fost creată și viața ta și a tuturor acelor copii născuți la foc automat, din fabrica decrețeilor făcuți de Ceaușescu. Din rușine și nimereală. Dintr-un experiment demografic absolut cretin. Să facem mulți copii, chiar dacă nu avem cu ce-i crește și habar nu avem pe ce lume suntem. Să-i facem, să fie acolo în statistici și în orfelinate, apoi se descurcă ei. Unii aveau puterea să se mai târască afară din acele colivii de circumstanță, alții continuau din inerție… și toate femeile astea ajungeau să fie trezite în miez noapte să aline dureri de dinți, febră sau diaree, să facă sendvișuri dimineața, să calce și să apreteze gulere albe de uniformă, să șteargă lacrimi și spaime. Să n-aibă habar pe ce lume sunt. Să n-aibă timp nici să respire. Nu tu o carte, o seară dansantă, un weekend la munte sau măcar un orgasm cinstit, eliberator. Mă uitam cu atâta silă la capetele lor albe din sala asta de mese de la azil, cum duceau lingurile de ciorbă la gură, cum li se izbea lingura de farfurie, apoi de gură, apoi iar de farfurie, iar privirile lor cad razant, în gol, și lumina asta de neon ca o vestă reflectorizantă. S-au izbit de viață ca de pereții unui labirint, mici porcușori de Guineea programați de Stalin. Și de Petru Groza. Și de cine naiba or mai fi fost bărbații ăia demenți care ne-au întors pe toți cu cheița.
Sala de mese a azilului are un întreg perete de sticlă, care dă spre o pădurice din spatele clădirii. E la marginea Bucureștiului, aproape de Săftica. Azilurile se construiesc mereu mai departe de oraș, ca să nu ne contamineze. Ca un Sanatoriu special pentru o boală infecțioasă fatală – bătrânețea. Haltele înaintea morții. Triajul. O lumină ostentativă, gândită parcă special să le arate ridurile hidoase, bărbiile și gușele acoperite cu smocuri de păr. De ce naiba or fi pus peretele ăsta de sticlă fix în sala de mese a azilului? Ce voiau de fapt – să pună un reflector direct pe tot ceea ce rudele lor vor să ascundă de ochii lor și de lume? Și umezeala ochilor plini de urdori. Și tremurul ăla tâmp al bărbiei, necontrolat. O lumină care nu se mai abține și cade pe fețele lor molfăitoare, mai ales acum, la ora prânzului. În mecanica gesturilor lor Farfurie-Gură. Farfurie-Gură. O lumină incontinentă. Toată plasa asta de lumină pâcloasă se așază direct în brazdele de pe chipurile lor. Molfăie ca niște vaci albe pe o pajiște de gresie albă. La fiecare îmbucătură se mișcă lent osânza în toate trupurile astea hărtănite de „sacrificii pentru copii și soț”. Și mă gândesc cu groază: câte dintre vitele astea au simțit vreodată în viața lor plăcerea în timpul unui act sexual? Câte au avut orgasme? Cred că majoritatea nici nu știu ce-i ăla.
Citind despre asta, am aflat că: Un studiu efectuat în 2005 pe un eșantion reprezentativ în SUA a evidențiat că o femeie din trei nu ajunge niciodată sau are dificultăți în a atinge orgasmul, în timp ce numai o femeie din 10 ajunge întotdeauna la orgasm în timpul unui act sexual normal. Se consideră că această variabilitate în capacitatea de a atinge orgasmul este determinată genetic în proporție de 35-45%, restul fiind influențată de factorii psihosociali individuali.
Deci nu doar ideologia și lipsa anticoncepționalelor, care să le facă și pe ele relaxate și fericite, bucurându-se de momentul de intimitate, le-a furat dreptul de a avea orgasm acestor femei, dar și genetica. Mirobolantul lor arbore genealogic le-a cadorisit și cu niște cromozomi care dau frigiditate. Realizez cu groază că majoritatea femeilor din această sală de mese au fost nu doar victimele ideologiei pronataliste ceaușiste, dar și ale geneticii, și ale culturii castratoare din spatele Cortinei de Fier — a lipsei de acces la beneficiile revoluției sexuale care deja le împroprietărea pe femeile din Occident cu orgasme strașnice și libertăți de decizie privind vaginul lor. Aceste femei din lagărul comunist și apoi din lagărul tranziției neterminate au avut drept unică plăcere să le facă pe plac soților lor, să îi lase să se înghesuie în ele ori de câte ori aveau ei chef. Și apoi soții o luau la fugă când venea vorba de avort – de care tot ele trebuiau să se ocupe. Dar plăcerea lor? Bucuria lor? Pe-aia nu o inventase încă feminismul… Ăla nu ajunsese încă în România, decât pe la câteva depravate mai norocoase care erau dispuse să mai experimenteze cu propriile corpuri sau să mai citească articole din Vest… Valul de plăcere orgasmică a femeilor a rămas blocat în zidul Berlinului până în 1989. Poate de-aia s-a și dărâmat. Dorința femeilor comuniste de a avea orgasm ca în capitalism a presat pe el până ce l-a distrus…
Femeilor din România eliberarea le-a dat doar de muncă, le-a împins afară din casă la 3 luni după ce nășteau la foc automat. Asta era bruma de eliberare permisă lor – să iasă din închisoarea casnică și să intre în cea a maternității. Și din cea a maternității în cea a fabricii… Trei închisori simultane, concentrice, pe viață.
De-aia au devenit majoritatea mame isterice, mame dominatoare, mame castratoare, mame narcisiste… Căci doar trupurile copiilor lor mai puteau deveni terenul lor de joacă și de putere. Asupra trupului lor nu aveau control, dar măcar se răzbunau prin trupul copiilor… Acolo puteau să își proiecteze toate fanteziile plăcerii și puterii interzise… Dar numai până ce copilul se maturiza și își câștiga ceva autonomie (undeva chiar și pe la 30-40 de ani în generația noastră) și începea să le respingă respirația din ceafă și să le urască pentru tot narcisismul ăla toxic cu care le-au împuiat mintea numai cu frustrări și cu transferul de vină…
Mă uit la trupurile astea vlăguite – poate că cele mai multe din ele nu au trăit probabil niciodată plăcere sexuală. Se vede asta pe chipul lor. În ochii ăștia inexpresivi. Amețiți. Sexul însemna pentru ele îndeplinirea datoriei conjugale. Să accepți scâncit, chiar și dacă nu aveai chef, pentru ca soțul să rămână acasă, că altfel pleacă la alta… Oricum plecau la alta. Șantajul ținea loc de afecțiune. Nu ieșise pe gâtlejul acestor femei nici un icnet real, eliberator. Doar joc mim, doar înghesuiala conjugală cu respirația aia scârboasă a bărbatului nespălat pe dinți, duhnind a carii și a băutură, în ceafă sau direct pe față…
Comentariu – O mulțime de observații repetitive și care nu au nicio legătură cu tema cercetării. Nu sunt citate surse credibile, nu există referințe la literatura de specialitate. Imagini prea explicite, pestilențiale. Numai speculații și metafore aberante, fără substrat de observație etnologică. De eliminat!
Poate că măcar aici la azil, unde au fost azvârlite de „odraslele lor cele mai de preț”, care nu mai vor să mai audă de ele, poate măcar aici să vină o fundație care să le doneze simbolic la toate câteva orgasme reale, pe cinste, care să le facă să se urce pe pereți de plăcere. Să știe și ele ce-i aia. Să plângă de plăcere, măcar o dată înainte să se stingă. Câteva minute autentice din viața aia cenușie și plină de sacrificii la care le-a condamnat comunismul românesc.
(adăugire pe margine, cu pixul)
De fapt, stai așa – cine le-a condamnat de fapt pe românce la asta? Parcă mai erau pe- acolo pe la Yalta, când ne-au oferit pe toți ăștia din Est ofrandă tătucului Stalin, și obezul de Churchill, și paraliticul de Roosevelt, nu? Stau și mă întreb – lipsa orgasmelor la populația feminină, majoritară numeric pe planeta asta, de ce nu ar fi considerată crimă împotriva umanității? De ce nu i-am duce pe toți călăii istoriei și pe toți liderii politici de după al Doilea Război Mondial (și pe cei din Vest și pe cei din Est, în egală măsură responsabili de acest genocid cultural) și pe cei din zilele noastre și pe toți capii Bisericilor care propovăduiesc și ei teoria asta a orgasmului ca păcat – să îi judece un Tribunal Internațional de Condamnare a Crimelor Conjugale în care fapta penală principală să fie „incapacitatea de a oferi orgasme femeilor”, aceasta fiind o încălcare evidentă a drepturilor omului la orgasm. Mi se pare o întrebare foarte legitimă. Trebuie să o prezint la următoarea ședință a organizației. Cred că putem iniția o campanie și niște proteste pe tema asta.
Și soții lor cei imbecili care lucrau în 3 ture, de nu mai știau nici ei pe ce lume sunt. Și care foarte rar aduceau „toții banii acasă”. Ce vină au avut ele pentru toată mizeria aia decisă la Yalta? Ce vină am avut noi, copiii și nepoții lor? Asta era tot? Să se sacrifice ștergând la cur 3-4 copii ca să ajungă la azil? Să rămână bezmetice de oboseală, cu hernie de la atâta efort fizic, cu diabet, cu zeci de kilograme în plus, cu insuficiență renală, cu Alzheimer? Asta primești după o „viață de sacrificiu”? A, dar lasă că vine Biserica Ortodoxă și ne spune că ăsta e de fapt rostul sfânt al femeii – sacrificiul pe altarul familiei. Dar de Osteoporoză. Varice. Hemoroizi? De-astea au uitat. O sală de mese dintr-un azil de bătrâni, la ora prânzului. O grămăjoară de oase mâncate de spaimă, molfăind.
Comentariu – Privirea analitică e complet dezaxată și viciată. Literaturizează și chiar „sexualizează” datele observației. Are probabil mari tulburări în acest domeniu. Nu stăpânește absolut deloc arta observației detașate. Demonstrează o pasiune macabră de a sexualiza în exces subiectul analizei, cu mult prost-gust. Nu demonstrează empatie deloc pentru subiectul analizei. Își impune propriile filtre și interpretări viciate. Strâmbe. Fără logică. Ce legătură are tratatul de la Yalta cu aceste biete femei ajunse la azil? Nu are nici simț al observației, dar nici al istoriei. Manifestă o preocupare excesivă asupra orgasmelor.
La capitolul ăsta, să avem grijă să nu picăm noi înșine într-o psihanalizare ieftină a acestor tendințe.
Miruna Vlada este scriitoare și cercetătoare în studii europene și balcanice. A publicat 3 volume de poezii: Poemextrauterine (2004), Pauza dintre vene (2007) și Bosnia. Partaj (2014). Selecții din poemele ei au fost incluse în mai multe antologii și traduse în 12 limbi. Este membră în comitetul director al organizației PEN Club România. A studiat la Graz, Ljubljana, Berlin și are un doctorat în relații internaționale. În 2021 a publicat cel de-al patrulea volum de poezie, Prematur, la editura Cartier – o carte provocatoare despre revoltă, asumare și vindecare pe tema maternității și non-maternității în generația Decrețeilor, ce aduce în discuție teme tabu și angoase despre relațiile familiale distorsionate, despre traumele care trec în tăcere de la o generație la alta, rănile care curg de la mamă la fiică. Lucrează de câțiva ani la romanul Anticoncepțional. Mai multe pe http://www.mirunavlada.com.
