Devenise un punct roșu sub pielea ei. La început nu a știut ce era cu el. S-a trezit cu un sentiment de nesiguranță – un început neplăcut de greață care s-a instalat brusc și a făcut-o să amețească. Când s-a dat jos din pat, a văzut punctulețul acolo, chiar lângă vena albastră care se vedea ușor la încheietura mâinii stângi.
Avea încheieturi subțiri, parcă ieșite din piele, colțuroase. O piele albă care se usca ușor și care părea să acopere doar artificial, ca un înveliș transparent, o folie care se rupe când nu ești atent. Își cunoștea bine trupul. Nimic nu apărea și nu dispărea fără să-l cerceteze îndelung. Să-l priceapă. Să-i identifice cauzele. Și, adesea, să îl gonească cu precizie sau tratamente bine implementate. Nu ierta coșurile. Punctele negre. Nu suporta alunițele ieșite în relief, o predispoziție genetică ce o umplea de silă. În telefonul ei, unul dintre numerele salvate la favorite era „chirurgul de alunițe” pe care-l cunoscuse într-o vară la mare și care se ocupa, de atunci, de toate alunițele care îi desfigurau orice poftă de a se privi în oglindă.
Punctulețul roșu nu a fost un semnal de alarmă. Multiplele alunițe maronii, lipite parcă de piele și neieșite în relief, se formau așa. Debutau cu un punctuleț rozaliu spre roșu, creșteau și se colorau, iar peste un timp dispăreau de parcă nici nu apăruseră vreodată. Era doar o aluniță în formare. Nu își putuse explica senzația de disconfort pe care o simțise în ziua aceea. Avea tendința să-și tot controleze mâna stângă și să privească punctul acela roșu. Nu își schimbase nici culoarea, nici intensitatea, nici dimensiunea; și, din păcate, nici capacitatea de a o face să se simtă incomod. A lucrat mult în ziua aceea, avea de tradus pagini întregi dintr-o carte despre diverse unelte inovatoare în domeniul agricol. Dicționarul mare din stânga ei era verificat aproape cu religiozitate. De fiecare dată când căuta un termen pe care nu-l înțelegea, ochii îi cădeau pe mâna stângă și și-o întorcea cu palma în sus, privirea ei aproape vibrând înspre punctulețul care părea că vrea să îi spună ceva.
După o săptămână, era tot acolo. Iar pe ea începuseră să o obosească visele lungi. Niște plimbări pe o plajă nesfârșită. La început, totul era plăcut. Briza îi dădea o senzație de libertate, dar pe măsură ce se întuneca cerul și valurile deveneau mai puternice, i se părea că nu va mai putea niciodată evada de pe nisipul acela ud și înghețat și, deși cerceta împrejurimile, imaginația ei nu mai era capabilă să țeasă niciun obiect străin acelui peisaj. Se lovea de o barieră. Când se trezea, era toată transpirată, cu cearcăne mari pe care le ascundea sub singurul fond de ten pe care pielea ei îl suporta.
Și-a sunat chirurgul. Senzația de greață nu o părăsise nici o clipă. I-a explicat. Punctul acesta roșu mă face să mă simt rău. Îmi vine să vărs. Nu mă pot concentra. Am coșmaruri. Trebuie să vezi ce mi se întâmplă. S-a gândit la toate bolile posibile și imposibile. Chirurgul a asigurat-o că totul e în regulă și a invitat-o a doua zi la cabinet. S-a uitat îndelung la mâna ei. A cercetat-o și i-a spus, Nu e nimic aici. Ea și-a mutat privirea de la fața chirurgului la mâna ei. Punctulețul roșu era acolo. Sub piele. Lângă vena pe care mereu și-o imagina pulsând, sărind în afară ca o pompă care se umflă și dezumflă singură. A închis ochii și a numărat până la zece. Când i-a deschis, punctulețul era tot acolo. Aici, i-a arătat chirurgului punând arătătorul pe venă cu unghia aproape atingând punctul acela roșu de care se ferise în tot acest timp. Chirurgul și-a mutat privirea de la punctulețul roșu la fața ei și, după o clipă, și-a lăsat ochii să cadă pe încheietura ei. A trasat o linie cu arătătorul. A atins punctul roșu. Corpul ei a vibrat. Și-a ținut respirația. Nu e nimic aici, nu-l văd. Uite, vezi, nu e nimic.
După ce punctulețul roșu a scăpat de sub atingerea mănușii de plastic, ea a simțit o ușoară durere pe dinăuntru. Ca atunci când o cuprindeau emoțiile și îi deranjau stomacul. Ca atunci când era copil și își simțea inima captivă între coaste, bătând mai tare decât ar fi trebuit și aruncând-o într-un cerc vicios al nesiguranței, o panică instalată abrupt și care o părăsea greu. Uneori trebuia să numere până la o sută cu ochii închiși, concentrându-se doar pe respirat. Dacă vrei, chirurgul a continuat, aș putea să-l rog pe un prieten să vorbească cu tine. Am cartea lui de vizită pe undeva… A început să caute în sertarul din biroul lui și a scos un mic sunet victorios când a găsit cartea de vizită. A scris ceva pe spatele ei și i-a spus să-l sune din partea lui. Ea nu a mai găsit nimic de spus. A părăsit cu neîncredere cabinetul. În urma ei, chirurgul avea să-i povestească asistentei totul despre vizită. Aveau să râdă împreună, Ce bizar, de altfel era una dintre cele mai ciudate paciente ale lor. Asistenta avea să-l mângâie ușor pe piept, zâmbind, cu brațul ei complet dezgolit, iar el avea să-i sărute pielea pistruiată și patul îngust din cabinet avea să servească din nou unui scop care avea mai mult de-a face cu atingerea atentă a alunițelor decât examinarea sau exterminarea lor.
În timpul acesta, ea a privit cartea de vizită înainte s-o arunce la coșul de gunoi. S-a uitat la punctul roșu de sub pielea ei. A privit din nou cabinetul chirurgului de alunițe din stradă. Și-a îndreptat atenția spre cer. Nu am nevoie de un psihiatru, și-a spus. Știa prea bine că alunița aia era acolo. O vedea. O simțea. Și când a ieșit din cabinetul chirurgului, putea să jure că o și auzise.
Nu i-a luat mult să recunoască vocea aceea. Doar că de data aceasta nu mai avea nimic din siguranța pe care i-o cunoscuse atât de bine. Înăuntrul ei se dădea o luptă bine cunoscută. O mai experimentase și în copilărie, când spusese pentru prima oară o minciună care o scosese dintr-o belea. O ardea pe gât acea minciună, nu-i plăcuse să se pună la adăpostul unui lucru atât de nesigur. Nesiguranța era o mlaștină din care nu mai ieșeai întreg. Însă senzația de triumf părea s-o acopere. Măcar scăpase. Mai mult decât atât, reușise să transforme situația într-una mai bună pentru ea. Privind punctulețul roșu de sub piele, în acea noapte, a simțit un gol în stomac, dar a și dormit fără să viseze plaja nesfârșită.
De atunci, zilele au început să se desfășoare diferit. Ea a șters numărul chirurgului din agendă. Știa că nu va mai avea nevoie de el. La început nu a știut să comunice cu el. Nu îl înțelegea, vocea lui era parcă strivită de pielea ei, oricât de translucidă îi părea adesea. A rezistat tentației de a tăia pielea cu un cuțit sau o lamă și a crea astfel o crăpătură prin care să-l audă mai bine. S-a gândit că asta i-ar oferi posibilitatea să evadeze.
Zâmbetul ei devenea pe zi ce trece mai răutăcios. Când gătea, fredona un cântec bine cunoscut de el. Alteori îi vorbea, fără să aștepte un răspuns. Zilele treceau, iar vocea lui începea să prindă mai multă tonalitate. Lucrurile pe care i le spunea nu erau mereu dintre cele pe care ar fi vrut să le audă – mai ales când îl apuca panica și o ruga să găsească o soluție pentru situația lor. Un preot. Un exorcist. Un shaman. Un mistic. Orice. O vrăjitoare. A zâmbit atunci, deși inima i s-a împânzit de un văl otrăvit. Așa o numise el în ziua aceea când se despărțiseră. Însă, iată, nu fusese deloc nevoie să facă vreo vrăjitorie pentru a-l lipi de ea. După ce ani de zile nu mai auzise de el, într-o dimineață se trezise cu el sub pielea ei. Un punctuleț roșu care nu-și pierdea intensitatea. Care o ruga să-l scoată de acolo. Să-l ajute. Să-l salveze. Care se hrănea cu sângele ei, locuia în carnea ei și singura autonomie pe care o cunoștea era păstrarea vocii puternice, bărbătești, care pe ea încă o dobora când o auzea. Se întindea pe pat și se masturba cu mâna stângă, punându-l să-i vorbească, promițându-i lucruri de care nu avea să se țină niciodată.
Curând a învățat și el s-o amenințe cu tăcerea. Nu va mai spune niciun cuvânt! Ea întâmpina vorbele acestea râzând răutăcios. Se uita în dicționar și mai cerceta un cuvânt nou. Traducea cu rapiditate. Tasta de parcă degetele ei fuseseră create pentru asta. În fața calculatorului, ochii ei rămâneau lucizi, avea o putere de concentrare ruptă din altă lume. Atunci când în sfârșit ziua de lucru se termina, el ceda și îi vorbea din nou. Uneori ea nu-l băga în seamă, iar vocea lui continua atunci să acapareze cât mai mult din sunetul din apartamentul ei micuț.
Într-o seară, a sunat-o mama lui. I-a răspuns curioasă, ridicând din sprâncene. După un schimb cordial, doamna S. nu și-a mai putut ascunde emoțiile și, izbucnind în plâns, a întrebat-o dacă l-a văzut de curând pe Paul al ei. Nu i-a fost greu să răspundă cu o voce sigură, strecurând o doză de empatie nemimată:
— Nu, doamnă S., îmi pare rău s-o spun, dar pe Paul nu l-am mai văzut de câțiva ani.
Atunci vocea lui a răsunat în apartament. Dar tot ce a putut auzi doamna S. a fost respirația ușoară a fostei iubite a fiului ei și propriile suspine necontrolate.
–––––––––––––––––––––––––––––––-
Ramona Boldizsar e poetă, mamă, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. S-a născut în 1993 în Vrancea și în prezent locuiește în sudul țării. A început să citească la 14 ani și de atunci nimic nu a mai fost la fel. A absolvit Facultatea de Filosofie în București. A publicat în Revista de Povestiri, în revista Confesiuni, Bucovina Literară, pe platformele online Litero-mania, Poetic Stand și Noise Poetry. A apărut cu o traducere în franceză în volumul colectiv Le Blues Roumain. A colaborat la volumul Idei Filosofice și Artă Contemporană. Traduceri și comentarii. Scrie pe ramona.boldizsar.ro despre cărți și alte lucruri existențiale. În fiecare sâmbătă citește un poem pe Instagram. Când nu scrie, citește și inventează povești pentru fetița ei. A debutat în 2021 cu volumul de poezie Nimic nu e în neregulă cu mine, apărut la Casa de Pariuri Literare.
