Un capitol în avanpremieră din cea de-a doua carte de ficțiune semnată de Liviu Ornea, „Viața ca o glumă proastă”, un roman desăvârșit despre ratare. Volumul se află în pregătire la Editura Nemira și va apărea în curând în colecția „n’autor”.
Caleb
― Da, mă, da, ai auzit foarte bine, Caleb, așa-l cheamă, un Rotweiller negru, cu botul cafeniu-roșcat, un pic bălos, numai mușchi pe el, o frumusețe, dar terifiant, știi?, că dacă sare ăsta la tine te doboară, n-ai nici o șansă.
― Luat de la adăpost, sau pe bani adevărați?
― De la adăpost, că în mediul lor nu se pune problema să cumperi cîini cu pedigree, ăștia-s snobi pe invers, așa că trebuie să fie ceva corcitură, dar chiar și așa e inteligent, sau poate tocmai de-aia, și arată superb.
― Și numele-ăsta de unde l-au scos? Sau le-a venit la pachet cu obiectul?
― Nu, ei i-au pus numele, Caleb, că ăștia de-aici din cartier sînt baptiști cam toți, înțelegi?, foarte religioși. Mă rog, poate se prefac și doar pozează în sfinți, n-am de unde ști, da’ Becky și Louie…
― Ca-n Cartea junglei? Have a banana?
― Da, exact, ca-n Cartea junglei, have two bananas, și eu tot asta am zis. S-a obișnuit, săracu’, toată lumea face remarca asta… ei, ăștia doi nu-s religioși, votează numai cu democrații, și de-ai dracu’ i-au pus numele-ăsta, ca să-i scandalizeze pe vecini, să facă mișto de ei.
― Băi, dar de unde l-au scos? Ce nume-i ăsta? Și ce-are cu religia?
― Cum de unde vine, mă, nici tu nu știi? E din Geneză, a fost ceva servitor, om de încredere al lui Moise, l-a trimis iscoadă în Canaan, împreună cu Ioshua, pe cînd rătăceau prin deșert.
― Care Canaan, coane?
― Canaan, adică Israelul de azi, incultule!, s-a dus să sondeze terenul, să vadă cum e, că Dumnezeu i-a spus lui Moise că el n-o să vadă țara aia nouă, uite c-am ajuns și să povestesc biblia pentru copii, asta era pedeapsa pentru necredința și neascultarea evreilor, se închinaseră la idoli – vițelul de aur, știi povestea, sper că măcar pe-asta o știi! – și el l-a sfătuit pe Moise să meargă acolo, că ăla era locul ales pentru evrei.
― Ești tare, domne! De unde le știi, că nu le aveai cu cele sfinte?
― Ei, de unde? Am citit, Horică, am citit. Încearcă și tu, că nu doare.
― Păi, altceva, ce să faci.
― Bine, bine, altceva nici nu pot, cum vrei tu. Rămînem prieteni, da. Dar știi ce-i interesant, de fapt? Că s-ar părea, nu sînt foarte sigur, dar cred că așa am văzut pe undeva, pe internet, că în ebraica veche cuvîntul ar însemna chiar cîine sau, oricum, ceva legat de încredere, și-atunci se potrivește perfect.
― Și vrei să spui că ei știau toate chestiile astea?
― Nu, bănuiesc că ei nu aveau habar de „chestiile-astea”, și nici nu am de gînd să întreb ca să nu fac vreo gafă, dar cel mai probabil e că l-au botezat după personajul din East of Eden, doar că acolo i se spune Cal, prescurtat, iar ei insistă să-i spună cîinelui Caleb, in extenso.
― Istof ce?
― La Est de Eden. Nici asta n-ai citit? N-ai văzut nici filmul, ăla cu James Dean? De ce mai vorbesc eu cu tine?
― Parc-am auzit eu ceva…
― Măi, tu rîzi de mine, da? Ce zici? Nu, cînd am fost prima oară în vizită a fost destul de nasol, că bestia m-a lătrat, a făcut tare urît, știi cum latră?, cum se-aude de-aproape? Parcă tună, coane, rupere de nori, bubuie, aștepți să se desfacă cerul și să te și trăsnească, ți se face părul măciucă.
― S-a dat la tine? Te-a rupt?
― Nu, nu m-a atins, că l-au ținut, ar fi vrut, fiara, dar tot am avut coșmaruri o săptămînă, visam că-mi rupe animalul o mînă și mi-o mănîncă, cumplit!, mă trezeam asudat; nu rîde, băi, nu cred că te-ai simțit vreodată așa. Ei, apoi s-a obșnuit cu mine. Nu, că mie-mi plăcuse de la-nceput, nu ți-am zis? E mare, cu ochi inteligenți.
― Vezi să nu te păcălească, s-au mai văzut cazuri. Una, două te ia pe la spate și te rupe-n cur.
― Nu, ăsta nu se preface, e cîine, nu om, nu asta era chestia, da’ el trebuia să mă placă, să mă accepte, altfel nu mergea și nici măcar nu puteam veni în vizită la ei, că Becky ține mult la cîine, și Louie, da, așa că nu vor să-l încuie, necum să-i pună botniță. Sînt tare de treabă amîndoi, stau foarte aproape de mine, ingineri amîndoi, el e coleg cu mine la institut, da, puțin mai mari ca mine, un an sau doi, nu mai mult, nici nu se cunoaște. Păi, aici cam toți lucrează în institut. Mă duc des pe la ei, m-au adoptat, cum ar veni, și m-ajută cu ce-mi trebuie prin casă, mai vorbim.
― Băi, tu te duci pe la ei, sau la Becky? Mie poți să-mi spui, știi doar.
― Hai, mă, nu fii porc, oamenii m-au primit la ei în casă, sîntem aproape prieteni în accepțiunea de-aici unde, oricum, la intimități nu se prea ajunge, așa că las-o.
― He, he, deci visezi la intimități. E bine, mă speriasem că te-ai cuvioșit de tot.
― Bine că rîzi. Cînd să mă fi schimbat așa de repede? Doar că aici nu prea merge. În general…
― Și-n colonel!
― … nu merge, pentru că nu știu codurile, semnele, înțelegi? Merg pe stradă și-mi zîmbesc fetele, îmi sare inima, dar nu e ce crezi, că aici așa-s învățați, să-ți zîmbească frumos – oraș mic. E misleading, cum spun ei. Cît despre ce insinuezi tu, nu se pune problema, cum să-i fac așa ceva lui Louie.
― Ce faci, coane, ai uitat româna? Răducioiu ne cheamă?
― Da, bine, grebla, Răducioiu, ce să spun. Stai să mai deschid o bere. Nu zic, Becky e uluitoare, dac-o vezi, rămîi bouche bée.
― Hai, măi, n-o mai lungi, zi, i-ai tras-o sau nu?
― Nu, mă, nimic, ce Dumnezeu?, doar ți-am zis, nu se pune problema.
― De ce să nu se pună? Nu asta vrei? Să se pună?
― Păi, de-aia nu se pune, pentru că, he, he, nici nu-ți imaginezi, băi, un munte de femeie, maiestuoasă, sculpturală, cum n-ai văzut în viața vieților tale, mă crezi?, dar perfect proporționată, la milimetru, înțelegi?
― Munte? O fi vreo namilă.
― Care namilă? Zici că-i sculptată.
― Te repeți.
― Ei, bine că mă repet, găsește tu alte cuvinte, deșteptule.
― A jucat baschet, volei, ceva?
― Da, mă, baschet, sigur, ce altceva?, chiar am întrebat-o, a jucat la nivel universitar. Da’ de unde, nici o legătură cu aia, no earthly connection. Dacă-ți zic că n-ai văzut așa ceva?
― Păi, dac-a făcut de performanță și s-a lăsat, trebuie că s-a făcut cît malul.
― Nu, nu, ai să rîzi, nu s-a-ngrășat mult. Sigur, are rotunjimile ei, dar blînde, molcome, e numai bine, că sportivele, știi și tu, nu-s tocmai sexy, -s tăiate cam abrupt, colțuros, pe cînd ea a pus exact ce lipsea ca să niveleze colțurile, înțelegi?, să le-ndulcească și acum are forme line și, cum să zic?, reținute; adică s-a pus carne pe ea, dar nu se revarsă ca pe femeile grase. Nu știu ce-o fi făcut, o avea și genă bună, dar e numai fibră și-acum, dup-atîția ani de cînd s-a lăsat de performanță.
― Sală?
― O fi mergînd zilnic la sală, cum zici, că ăștia una, două sînt la sală, îi costă o groază de bani, dar tot se duc. Nu știu, oricum, e trăsnet.
― Să nu-mi spui că și tu mergi la sală!
― Aș merge, da’ de unde bani? Am găsit în debara niște gantere de trei, uitate de cine-o fi stat înainte.
― Auzi, că veni vorba de bani: tu nu sărăcești cu convorbirile-astea?
― Nu, că mi-am luat o cartelă prin internet, formez un cod, apoi numărul, și nu-i deloc scump.
― Tu știi. Și curu’? Ia zi, curu’ cum e? Că acolo se vede. Lăsat?
― Ești vulgar. Dar iar te-nșeli: fundul e ferm, rotund, parcă-l trage ceva-n sus, n-a căzut. Dacă-ți zic? Agurida, băi!
― Picioarele? X?
― Drepte, domnu’ Horia, și arcuite frumos. Apropiate, cum trebuie. Nu, nici un X. De ce vrei tu să fie Becky nasoală? Uite că nu e.
― Poză. Nu te cred pînă nu văd o poză. E prea mișto să fie-adevărat.
― Să văd, nu promit, că nu pot să-i fac așa, una-două, poze, să vină vreo aniversare, ceva.
― Ia stai, ia stai… tu mă duci. N-ai de unde să știi toate alea dacă n-ai văzut-o goală. Ai văzut-o?
― Da, am văzut-o în șort și tricou mulat, prin curte, că-i cald aici.
― Goală, am zis!
― Da, băi, am văzut-o și goală, da… treaba ta dacă nu mă crezi. Mă rog, aproape…
― Cum „aproape”, băi, Paule, te-ai prostit? Adică cum „aproape”?
― Nu aproape goală, aproape că am văzut-o goală. Păi uite-așa, dacă mai taci și tu îți povestesc: cînd am intrat într-o dimineață să iau ceva de la Louie, am mai vorbit un pic de una, de alta și a trebuit să merg la baie, așa că m-am dus la aia mică, la toaletă, dar am trecut pe lîngă baia lor și ea făcea duș, înțelegi?, și lăsase ușa deschisă, că nu știa că eram și eu în casă, și-am văzut-o prin geamul ăla de la cabina de duș.
― Geam mat. Ai văzut o laie.
― Ești tu prost, că nu era așa de mat, se vedea foarte bine.
― Și i-ai văzut tu țîțele nelăsate prin geamul ăla nu așa de mat, da?
― Păi, eu cred c-am zărit și sînii, dar, să fiu cinstit, nu bag mîna-n foc.
― Mari?
― Mă, nu foarte mari, dacă te gîndești, față de trupul ăsta măreț, dar, așa, luați în parte, desprinși, cum ar veni, de pe trup, și puși, așa, pe-un platou, ca prăjitura aia din La grande bouffe – mari, măi, mari.
― Sfîrcurile?
― Mari și ele, întinse. Cafenii, sigur, nu negre.
― Mamă, ce imaginație ai! Poet trebuia tu să fii, nu fizician de doi bani.
― Bine, dacă vrei tu, mi-oi fi imaginat, știu și eu? Că, de fapt, nu cred să fi văzut și sfîrcurile prin sticla aia nu așa de mată, asta așa e. Dar tot…
― Stai o clipă, să-mi mai iau și eu o bere, nu-ți uita vorba.
― OK, ia-ți, sigur, te-aștept.
― Așa, mai zi-mi cu baia, începe să semene a Psycho.
― Da, vezi să nu!, ce cap ai și tu, mult ți-a trebuit? Păi, acolo era perdea de plastic, băi, nu sticlă!
― Ai 1-0. Deci, e mare (și tare, înțeleg). Tare mare, cum ar veni.
― Uriașă, da, cum ți-am spus, mare de tot, dar strunjită la milimetru și șlefuită la mare artă, filigran, treabă de bijutier cu har. Auzi, cum o chema pe tipa aia din nuvela lui Eliade, aia de-o pătrundea bivolul sau zimbrul, ce era ăla, pe munte?
― Pătrundea? Chiar că te-ai cuvioșit, sfinția ta.
― Da, măi, pătrunde, ăsta era cuvîntul, sînt sigur. Păi, nici eu nu mai știu. Dar tu poți să te uiți, ai cartea, că ți-am făcut-o eu cadou, cînd mai aveam speranțe cu tine, e una groasă, cu copertă albă. Oricum, la tipa aia m-am gîndit imediat cînd am văzut-o. Bine, du-te.
― Băi, n-o găsesc, oi fi dat-o cuiva.
― Ei, nu-i nimic, dar să nu uiți s-o cauți. Te umilește, înțelegi?, fără să facă nimic te umilește, doar existînd lîngă tine, în toată grandoarea ei placidă. Știi, mie mi se pare că plutește într-un nor de hormoni, că e întruchiparea unei sexualități primare, elementare, materne cumva, cam ca grăsana aia neagră, sinistră din Satyriconul lui Fellini, ții minte, nu?, pe la final, parcă, dar altfel, înțelegi?
― Mai ții minte cum am văzut noi Satyricon? La Bogdan.
― Da, la Bogdan, la video, într-o dup-amiază, cînd nu era maică-sa acasă.
― Mamă, ce ne-am pilit!
― Exact, cu lichior de cafea dres cu votcă.
― Lasă. Și ei cum sînt? Adică Louie se poartă ca unul care trebuie să păzească un sex simbol, ea se dă mare?
― Nu, ei, nimic, se poartă absolut normal. Adică, ce vreau să zic e că nu cred că ea e conștientă de efectul pe care-l poate avea asupra bărbaților. Bine, de-acord, asupra unor bărbați. Asupra mea, cel puțin. Și, oricum, din păcate, cînd vorbește se duce dracului toată vraja: are așa o voce subțirică, aproape pițigăiată, săraca, parcă nu se potrivește cu trupul din care iese.
― Verdict: te obsedează muierea asta și scoate la iveală toată sexualitatea ta refulată. Am zis.
― Care obsedat, băi, care sexualitate reprimată? Aaa, refulată? Ia uite, unde se ascunsese tata Freud, de nu-l mai găsea nimeni.
― Auzi, dar cum de te atrage deodată așa ceva, că nu-mi aduc aminte să te fi văzut cu lungane?
― Sincer? Habar n-am, că nici n-am avut, nici n-am mai stat în viața mea în preajma unei asemenea femei. Te face să te simți un ăla mic și neputincios, un pigmeu, ce poți să-i faci tu ei?, îți zici, ți-e și rușine să te dai la ea.
― Păi, da, îți trebuie ceva dotare, bănuiesc.
― Nu, nu-i asta, nu fii porc, nu mai trivializa totul, zău așa. Dar toate gesturile alea pe care le faci în mod obișnuit cu o femeie, cînd o-mbrățișezi, cînd o mîngîi pe păr, cînd îi culci capul pe umărul tău și fruntea ei vine chiar deasupra claviculei tale, în adîncitura aia, sau cînd o săruți blînd pe ochi, și ai senzația aia mișto că o protejezi, înțelegi?, cînd se strînge toată-n tine – ei, nimic nu merge, totul ar fi pe invers, cum să-ți spun?, nu-ți poți imagina nici o scenă dintr-astea cu ea…
― Uau, chiar că ai devenit poet. Poet liric, parcă așa se zice, nu?
― Oi fi liric, nu știu, că nu mi-o mai scot din cap. Păi, nici invers nu merge, ia gîndește-te cum ar fi să fii violent cu ea, brutal, s-o lovești – n-ai fi ridicol? Și n-ai cum să nu te gîndești că și ea știe ce simți tu și poate că se uită la tine ca la un gîndac.
― Bine, lasă. Zi-mi de Louie. Tot cu capu-n nori și ăsta?
― Louie a fost și el sportiv, sigur, nu-ți e clar?, altfel nu se potrivea. Da știi?, culmea!, tot e mai scund ca ea. Era și greu, greu de tot, unde să găsească biata fată ceva pe măsura ei?
― Vezi că vii la vorba mea?
― Hai, băi, du-te-n mă-ta, nu fii porc. Vezi că-ți închid. He, he, sigur c-o visez.
― Deci nu te mai bîntuie Caleb?
― Bine-nțeles, după ce nu l-am mai visat pe Caleb, am trecut la ea.
― Să mi-o iau cu mîna dreaptă, sau cu stînga, huia znaet…
― Bine că ți-a zis Nadia de Vadim Ivanov, altfel cum mai făcei tu mișto de mine? Da, mă, fac, sigur, ce tu n-ai face? Mai sînt și singur aici.
― Nadia nu vine? Parcă ziceai…
― Ei, știu eu cînd o veni? Am mult de lucru acum, să termine și ea cu treburile, cu expoziția. O să vină spre sfîrșit, vreau s-o plimb un pic.
― A, da, uitasem de expoziție. Paule, tată, ce să zic, îți pumnii, dar cred că-i degeaba. Mai bine strîngi relațiile cu cîinele.
― Era să uit, de Caleb voiam să-ți zic, nu de la el am plecat? Dar m-ai întrerupt. Știi că nu-mi plac aschimodiile și n-am avut în viața mea cîine. Ăsta, însă, chiar e deștept și mare, forțos, impune, ce mai.
― Femeie mare, cîine pe măsură! Mai știi scena din 101 dalmațieni?
― Da, pe bune, cum le-ar fi stat uriașilor ăstora cu un pechinez sau vreun pudel flocos și schimonosit? Ei, după vreo lună se obișnuise bine cu mine și venea să-l mîngîi, se gudura, se freca de piciorul meu, ziceai că-i mîță, -nțelegi? Sigur că la-nceput făceam pe mine de frică cînd venea glonț spre mine, sau sărea cu labele-n sus, dar ne-am obișnuit unul cu altul. Ba mai mult, s-a atașat de mine bestia.
― Și tu de ea. Parcă citezi din Coco.
― Și eu de ea, da, exact, așa cum ne-a zis Coco după ce-a născut fetița despre care nouă luni fusese convinsă că-i băiat: „ne-am atașat de ea”. Păi, dacă tot mă acceptase Caleb și mie-mi plăcea de el, Becky m-a rugat să-l mai plimb în unele seri, cînd sînt ei ocupați.
― Și tu-i lași?
― Iar ești porc. Mă repet, știu. Și nu-ți spun că ies la plimbare cu animalul – în lesă, altfel nu se poate aici, ăștia te dau imediat în judecată, atîta așteaptă. Ei, și tot era s-o pățesc, că-i lăsasem odată lesa prea lungă și tîmpitul a sărit să-l rupă pe-un ăla mic și căcăcios de-l ținea stăpînă-sa-n brațe și-l pupa-n bot ca pe Bubico, noroc că am reușit să-l opresc, ieșea dandana mare, se lăsa cu proces.
― Paule, și ai tu mănușă și punguță de plastic să aduni căcuța băiatului?
― Ei, da: mănuși de unică folosință, pungă pentru rahații lui, tot tacîmul. Băi, Horică, zi cinstit: mă vedeai tu pe mine strîngînd rahați de cîine pe stradă?
― Auzi, cum sînt, domne, rahații ăstuia?
― Mari, coane, mari, cum să fie? Totul e mare-n America! Ce n-am apucat să-ți spun, însă, pentru că mă tot întrerupi, e că doctorul tocmai le-a zis că-i pe ducă, săracu’.
― Hai, pe bune? Da’ ce-are?
― Păi, are nu știu ce boală degenerativă, îl doare întruna rău, scheaună, plînge ca un copil, se chircește tot, dacă l-ai vedea!, așa mare și fioros cum e. Și nici nu-i bătrîn.
― Cît i-a mai dat?
― Ei, cîteva luni, acolo, nu mai mult, apoi injecția. Deja a sărit pîrleazu’, e pe jumătate dincolo. Cel puțin jumătate.
― Nasol, nasol de tot.
― Trist, nu nasol, trist, ăsta-i cuvîntul. Becky e fiartă, sărmana. Cînd plînge, parcă se-mpuținează.
― Auzi, da’ nu-mi spui cum e la job?
― Nu, lasă, acum nu mai pot, că trebuie s-o sun și pe Nadia, pînă nu se culcă. Nu, nu prea e bine, sînt destul de îngrijorat. Nu acum, zău, altă dată. Hai, te pup.
Liviu Ornea (n. 1960) e matematician, profesor al Universității din București și cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române. A publicat peste 80 de articole de geometrie diferențială, o monografie de specialitate și două cursuri universitare, a conferențiat și a făcut cercetare în numeroase institute și universități din lume. Volume de eseuri: Varietăți conexe (Curtea Veche, 2008), Bifurcații (Curtea Veche, 2014), Un matematician la teatru (Tracus Arte, 2014). Traduce cu plăcere din limbile franceză și italiană literatură, istorie, dar și filosofia și istoria matematicii. Viitorul anterior este volumul său de debut în proză.
